[One World Romania] „Unele lucruri sunt prea prețioase pentru a fi pierdute”

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la aproape un an de la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, peste 23.000 de oameni au fost urcați în căruțe, apoi în trenuri și deportați în Siberia centrală și Kazahstan. Erau mulți intelectuali, în mare parte români, dar și ucraineni, găgăuzi, evrei, care prin simpla lor existență amenințau absorbția culturală a Basarabiei de către Rusia. Printre acești „dușmani ai poporului” s-au numărat și soții Dionisie și Domnica Olaru, cel dintâi fiind primar în satul Albineț din apropiere de granița cu România. Iar Alexei Lungu, un tânăr de 25 de ani dintr-o familie mare de gospodari basarabeni, s-a trezit martor și pion fără voie la deportarea celor doi și a altor familii din raionul Fălești.

Relocat în România la finalul războiului, Alexei și-a refăcut viața de la zero și a apucat să-i povestească nepotului său, regizorul și scriitorul Bogdan Ștefan, despre noaptea aceea și obiectul de care Domnica nu s-a putut despărți: o rochie de vară făcută de croitoreasa satului. Bogdan a considerat că poveștile bunicului – pline de detalii cinematografice și informații de puțini știute – nu trebuie să dispară odată cu dânsul. Mai întâi, a scris o carte în care a adunat amintirile lui Alexei, iar aproape 20 de ani mai târziu a finalizat scurtmetrajul Siberia în rochie de vară, proiectat în cadrul festivalului One World Romania, în care spune povestea deportării familiei Olaru. În lipsa imaginilor de arhivă și a mărturiilor din acea perioadă, Bogdan a ilustrat satul Albineț și scena deportării cu ajutorul sculpurilor din lut în miniatură.

Spune-mi câte ceva despre tine: de unde vii și cum ai ajuns să faci documentare?
Bogdan Ștefan: M-am născut în Iași, în 1972. Am trăit acolo până la câțiva ani după Revoluție, când am plecat în Franța pentru o bursă de studii. Eram student la Ştiințe Economice, dar am reușit să transform bursa într-una de Cinema. Pe urmă m-am întors în țară, mi-am terminat studiile în marketing și am lucrat în București vreo trei – patru ani. La început am lucrat în publicitate și apoi pentru o firmă de producție – făceam videoclipuri, scurtmetraje. Tot felul de lucruri care mai de care. A fost o perioadă faină. Pe urmă m-a cuprins din nou dorul de ducă, așa că mi-am pus bagajele în avion și am plecat în Quebec, Canada.

Eu nu am trăit în Moldova de peste Prut. Singura legătură cu Moldova, cu Basarabia, erau bunicul meu și familia lui. Prima oară am fost în Moldova după Revoluție, prin 1998. Bunicul încă trăia (a murit în 2003) și atunci am vizitat satul lui natal Albineț, din zona Fălești. Pe urmă, după ce bunicul a murit, am mai fost de două ori acolo împreună cu o mătușă. Însă chiar am primit o veste bună săptămâna trecută: Siberia în rochie de vară a fost ales pentru festivalul de documentare Cronograf la Chișinău. Nu știu dacă o să reușesc, dar o să încerc să vin acolo și să închid cumva bucla asta. Poate o să fac o proiecție și în Fălești pentru cei de acolo, mai ales pentru oamenii din Albineț. Festivalul e în perioada 12 – 18 mai și încerc să mișc niște lucruri aici. Trebuie să văd cum fac rost de finanțare.

Dar bunicul tău și familia lui erau din Moldova, au trăit acolo de la începutul vieții?
El și-a trăit toată tinerețea în Basarabia – din 1915, când s-a născut, până în 1944, când s-a refugiat în România cu o mare parte din familia lui.  În Basarabia au rămas tatăl lui și cu doi sau trei dintre frați. Aveau o gospodărie foarte mare în Albineț și ei au rămas să aibă grijă de tot ce rămăsese în urmă. Tatăl lui, însă, a murit de foame și de inimă rea în 1947 sau 1948 și bunicul meu nu l-a mai revăzut niciodată pentru că după război, până după moartea lui Stalin, prin 1953, au fost închise granițele. Orice contact era interzis, inclusiv scrisorile. După aceea, bunicii mei au călătorit destul de des în Basarabia, mai ales în anii ‘70 odată cu „dezghețul” care a fost în România.

Familia bunicului tău era destul de mare, erau opt frați și aveau și mult pământ. Ei cum au evitat deportarea și problemele cu noile autorități în timpul războiului?
Pe tatăl bunicului au vrut să-l deporteze, însă nimeni din sat nu a vrut să semneze împotriva lui. Trebuia ca cineva să-l denunțe, deși de la o vreme nici nu se mai încurcau rușii cu treaba asta. Bănuiala mea e că atunci când i-au deportat pe primarul Olaru și pe soția lui, Domnica, cineva din sat a semnat împotriva lor. Nu mai există supraviețuitori care să povestească ce s-a întâmplat. Tatăl bunicului, nu știu cum, a scăpat. Poate că urma un al doilea val de deportare, dar n-au mai avut timp pentru că deportarea majoră s-a petrecut în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, iar la nici 10 zile după au intrat în țară trupele române, împreună cu cele germane. După război au mai fost două sau trei valuri mari de deportare.

Vorbește-mi despre procesul de documentare pentru carte și, mai ales, pentru film. Când ai pornit ancheta asta și de ce?
Ideea mi-a venit în 1996, când mi-a povestit bunicul prima oară despre Domnica și Dionisie Olaru. Bunicul avea un talent de povestitor extraordinar, iar lucrurile pe care le-am scris în carte (Les souvenirs d’un certain Alexei Lungu) sunt poveștile lui, exact cum au fost spuse de el. Iar primul meu gând a fost că lucrurile astea nu trebuie pierdute – pentru familie, în primul rând. Nu mă gândeam mai departe. Voiam să adun o culegere mică pentru verișorii mei, pentru familia mai îndepărtată care poate nu știa toate poveștile astea. Așa că mi-am cumpărat un reportofon când m-am întors din Franța și am început să-l înregistrez pe bunicul.

Am stat de vorbă aproape o săptămână, seară de seară și atunci mi-a povestit prima oară despre deportarea familiei Olaru. Din prima mi s-a părut o chestie foarte cinematografică, foarte puternică din punct de vedere dramatic. Era o tensiune în povestea asta și erau niște personaje extraordinare – era comisarul Baranovschi cu ticul lui verbal „znaciti” (rus. „știți”), era Domnica cu rochia asta de vară care nu-i mai putea folosi la nimic – toată lumea știa unde se duc. Şi cu toate astea, era ca și cum ar fi vrut să ia o bucățică din satul ei, probabil că era foarte importantă rochia pentru ea. Ce mi s-a părut cel mai extraordinar e că Baranovschi a acceptat s-o ia, pentru că ei (n.r. comisarii ruși) erau foarte bine școliți. Ştiau că pe oameni nu trebuie să-i pui niciodată cu spatele la zid, că trebuie să-și păstreze întotdeauna o fărâmă de speranță. La fel au făcut și nemții cu evreii. Nu le spuneau niciodată că merg în camera de gazare, le spuneau că o să fie totul bine. Cu cât au mai multă speranță, cu atât nu au tendința să se revolte. Asta mi s-a părut un fel de perversitate, dar în același timp e un gest uman. Într-un context de genul acesta, fiecare gest capătă o ambivalență. Poate să fie în același timp o chestie prin care ofițerul respectiv a vrut să o ajute pe Domnica să-și recapete rochia sau poate să fie explicația de mai sus.

Şi atunci am zis că povestea asta a bunicului trebuie pusă pe ecran cumva. Doar că mi-a luat 20 de ani.

De ce a durat atât de mult?
Întâi am scris cartea. Apoi am făcut scurtmetrajul pe bucăți. Am avut și subvenții din partea Consiliului Artelor din Quebec, atât pentru scrierea scenariului, cât și pentru producție. Dar pentru lucrurile astea se muncește foarte mult. Procesul de primire a subvențiilor e destul de complicat, depui un dosar mare. Orice se face în Canada, se face prin fonduri publice. Nu e ca în Statele Unite unde populația este foarte mare și beneficiază de multe fonduri private, pentru că există întotdeauna foarte multe persoane care să cumpere serviciile sau produsele pe care le faci. În Canada, populația este destul de mică și absolut totul funcționează pe bază de subvenții. Pentru banii ăștia trebuie să te lupți, așa că mi-a luat destul de mult timp ca să-l termin.

Am trecut și prin foarte multe versiuni de scenarii. Am vrut la un moment dat să fac o reconstituire cu actori, dar costa prea mult. Apoi aș fi vrut să fac o animație, dar și asta costă foarte mult, iar eu nu am un talent deosebit la desen. Ar fi trebuit să găsesc pe cineva care să poată să traducă prin desen ceea ce doream să transmit. Atunci am ales să reconstitui universul bunicului la o scară mai mică, să folosesc obiectele în miniatură din lut.

În afară de mărturia bunicului tău, din ce alte surse te-ai mai documentat?
Am mers la Albineț când am primit banii pentru a scrie scenariul. Aveam inclusă în subvenție și o călătorie în Basarabia. Am fost în 2013, iar filmul l-am terminat prin 2014. M-am dus și la Bălți, la Chișinău și până la urmă am dat de numele lui Dionisie și Domnica Olaru într-un fel de carte albă a deportaților. Acolo erau trecute numele lor, apăreau și în arhivele poliției sovietice, ulterior KGB. Am mai fost și la Muzeul de Istorie al Republicii Moldova din Chișinău, unde am văzut o expoziție foarte interesantă despre deportări și am vorbit cu persoana care se ocupa de expoziție.

Dar lor, familiei Olaru, li s-a pierdut urma de tot?
Da, li s-a pierdut urma de tot. Am găsit o singură persoană în satul bunicului, mama primarului din perioada când am fost în vizită în sat. Primarul m-a chemat la el în birou și mi-a prezentat-o pe mama lui, care avea aproape 90 de ani și era singura persoană care își mai amintea de familia Olaru. Ei n-au avut copii, rămăseseră numai două surori de-ale lui sau de-ale ei, dar nici ele nu au avut copii. Casa în care au locuit a fost dărâmată și n-a rămas nicio urmă, nici măcar o fotografie de familie, nimic. Am mers la Arhiva Națională din Chișinău ca să găsesc dosarul lor de deportare, dar accesul acolo e foarte complicat. Ar fi trebuit să rămân cel puțin o lună de zile, ori eu aveam un timp limitat pentru acea călătorie. M-am bucurat însă mult că am găsit numele lor în cartea aia a deportaților, pentru că era o dovadă că bunicul nu fabula, nu povestea din închipuiri. Nu că lucrul acesta nu mi-ar fi fost destul de clar și înainte, pentru că cele povestite de bunicul erau destul de greu de închipuit. Lucrurile pe care mi le spunea erau pline de detalii … cinematografice, acesta e cuvântul. Avea o memorie extraordinară, își amintea clar secvențe întregi – cum ar fi șaua aceea frumoasă despre care spun în scurtmetraj, confiscată de Baranovschi. Dar faptul că am găsit numele soților Olaru confirma totul.

Familia ta ce părere are despre film și despre carte?
Sunt emoționați, bucuroși la descoperirea lucrurilor ăstora. Ei n-au avut însă același sentiment ca mine, anume că lucrurile astea sunt prea prețioase pentru a fi pierdute. Pentru ei rămâne o poveste de familie, care poate sau nu poate să fie povestită. Pentru mine lucrurile astea trec de cercul restrâns al familiei. E importantă ca și poveste de supraviețuitor simplu, care nu se remarcă prin fapte eroice – după cum am zis, bunicul nu era disident, a fost o persoană cât se poate de normală, dar care avea o memorie ieșită din comun și un talent de gospodar. Era un om care ținea mult la pământ și la tot ce poate el să însemne.

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania 2016 s-a desfășurat între 21 și 27 martie în cinematografe din București.