Acasă la Casa Jurnalistului

Luni, 21.07

Descalec de pe bicicletă pe strada Viitorului din Bucureşti, la numărul 154, în dreptul unei porți înguste și ruginii. De ghidon am atârnat o pungă cu doi covrigi cu stafide și două lipii cu telemea. În rucsacul de laptop am câteva haine de schimb, periuţa şi pasta de dinţi şi o cană cu DoR.

În curte mă opresc în fața unui afiș lipit pe primul corp al casei, unde proprietara are un birou de contabilitate. Pe afiș e o săgeată care te îndreaptă spre „CORP 2 Casa Jurnalistului”, o casă cu tencuială exterioară albă și obloane mari de lemn. Fereastra de la bucătărie e deschisă larg şi disting un maldăr de vase care se înalţă din chiuveta dublă. Trec pe lângă urmele unui grătar improvizat din şase cărămizi şi intru în garajul din fundul curţii. Mă aşez pe o canapea albastră, cu schiţa lui Filip Brunea Fox – „prințul reportajului interbelic”– pe peretele din spate şi cartografiez în carneţel decorul: două cutii de vin La Crama începute, nenumărate doze goale de Skol, căni umplute cu coji de semințe, un iepure de pluș mov, un con portocaliu de circulație, chiștoace în scrumiere şi pe jos, găleți, bidinele, mănuși, șurubelnițe, o valiză, o chitară.

Nu mă grăbesc, pentru că n-am venit într-o vizită scurtă, ci am venit să stau o săptămână să văd cum lucrează şi cum trăiesc oamenii din Casa Jurnalistului, o comunitate de jurnalişti independenţi care au reuşit, în ultimii doi ani – perioadă în care românii au strigat în stradă „presa română plină de minciună”– să atragă câteva mii de oameni care-i citesc şi-i promovează.

Știam dinainte că Vlad Ursulean, iniţiatorul proiectului, şi Ştefan Mako, colegul de casă, sunt plecaţi cu Dacia Jurnalistului – berlina albastră a bunicilor lui Vlad – la Bistriţa, la un festival de poezie. Acasă e doar Radu Ciorniciuc, cel de-al treilea rezident. La 10 fără 10 îi scriu pe Facebook că sunt în garaj şi am adus covrigi. „Cool” vine răspunsul şi, peste zece minute, Radu coboară din camera lui de la etajul 1 al casei şi intră în garaj cu ochii albaştri înroșiți de somn şi părul creţ mototolit. Înainte de orice, traversăm linia tramvaiului 16 până la un chioşc cu aparat de cafea. Ne întoarcem în garaj cu câte o cafea mică şi amară. Radu ia o mătură cu coadă lungă să adune scrumul și seminţele de pe jos.

„Haos. Și o să fie și mai haos”, îmi spune şi-mi povesteşte ce urmează pentru el săptămâna asta: montat până vineri un film despre protagonistul reportajului pe care l-a publicat acum o lună: Bruce Lee, Regele Canalelor; deadline pentru The Guardian despre cum a lucrat o săptămână sub acoperire într-o fabrică de pui; 5.000 de cuvinte pentru The Ecologist pe aceeaşi temă şi structura pentru varianta în limba română a investigaţiei. Filmul o să fie proiectat în avanpremieră aici în garaj şi va fi urmat de „o seară chill” cu beri şi discuţii. Premiera o să fie sâmbătă, în Salonul Regal al Gării de Nord, în cadrul Train Delivery – un eveniment anual care revitalizează zona cu muzică, filme şi artă – urmată de o dezbatere şi de un tur ghidat de cineva care locuieşte în canalele din împrejurimi.

Radu are 27 de ani, a început de patru ori Facultatea de Jurnalism la Iaşi şi la Bucureşti, dar n-a terminat-o niciodată. Înainte să se mute în Casa Jurnalistului a avut o firmă de publicitate online şi a studiat un semestru la o universitate din Danemarca. Știa de Vlad din auzite, iar pe Mako l-a cunoscut în 2011 la Europa FM, după ce a câştigat o bursă pentru tineri jurnalişti. La început de 2012, li s-a alăturat în apartamentul de la ultimul etaj al unei case vechi din Piaţa Rosetti, unde a fost până în 2013 primul sediu al Casei. Dormea acolo câte o noapte-două pe săptămână, participa la proiecţii de film, la petreceri, la confecţionat de mărţişoare pentru vândut şi strâns bani de chirie. După ce a început să lucreze la primul material, documentat alături de Victor Ilie (astăzi la Rise Project, o platformă de investigaţii jurnalistice), despre Coloneşti, un sat în care prezenţa la referendumul din 2012 a fost de 184% , Radu era ca şi mutat.

Mă conduce spre redacție, în mansarda casei, și convenim să lucrăm fiecare la ale lui. El se închide în cameră pentru că a descoperit că aşa scrie cel mai bine. A încercat și din curtea alor lui, la Buhuși, și din alte părți, dar iese maximum un schelet.

Redacţia e o cameră mare cu mochetă albastră, trei birouri, ferestre largi şi o canapea acoperită de un sac de dormit pe care îmi las hainele de somn. Mă aşez la primul birou de lângă ușă. În spatele meu e o icoană 3D cu Iisus Hristos și Maica Domnului (de anul trecut, Casa lucrează la proiectul Ce este Dumnezeu). Pe jos e un set de Lego. Pe birou sunt carnețele, o bere Skol plină trei sferturi, creioane colorate şi o pană. Lângă unul dintre birouri sunt stivuite cutii multicolore de carton în care au fost premiile pe care le-au câştigat în ultimii doi ani la Superscrieri, o competiţie anuală de reportaje şi eseuri. Câteva dintre diplome stau unele peste altele în holul dintre redacţie şi pod, altele sunt pe perete în sufragerie. Mă conectez la reţeaua „Cap şi Pajură“ (titlul unei piese de Florin Salam) cu parola „scriubineşiapăsat“ (trimitere la Terente, banditul secolului trecut, care îşi tatuase pe penis „fut bine şi apăsat la cioc”).

Casa Jurnalistului sunt trei oameni care locuiesc şi lucrează împreună, alţi 12 jurnalişti care documentează subiecte şi pentru ei (unii au publicat și în DoR) şi încă pe atâţia „musafiri” care au contribuit până acum cu cel puţin un text. Toate se publică pe site-ul meşterit de Vlad (cu câteva sfaturi de la prieteni programatori). Materialele lor cele mai populare au ajuns la peste 100.000 de cititori, 20.000 de oameni îi urmăresc pe reţelele sociale, câteva sute vin constant la petrecerile pe care le organizează şi 150 îi susţin cu donaţii lunare (un total spre 1.000 euro/lună). Donaţiile vin în contul de PayPal al lui Vlad. Momentan nu li se pare că au nevoie de personalitate juridică şi de hârţogăraia care vine la pachet cu înfiinţarea unei asociaţii. În rest, trăiesc din burse şi granturi, texte scrise pentru sau preluate de publicaţii naţionale sau internaţionale (The Guardian, USA Today, Al Jazeera, Global Post, Channel 4) și pachete de la părinţi. Au luni când o duc bine şi mănâncă în oraş şi luni în care mănâncă pe la prieteni sau supravieţuiesc cu covrigi şi seminţe. Până acum au descoperit că incertitudinea financiară nu-i afectează, dimpotrivă, spun că pe nemâncate dau tot să simtă că munca lor contează. Mă întreb dacă e bravură să faci jurnalism cu dormit la localnici şi trăit din bani de covrigi şi povestit cititorilor despre asta („facem jurnalism ca şobolanii”), sau dacă povestea şobolăniei e modalitatea lor de a îmblânzi lipsurile şi de a râde de ele.

Pe la 1, Radu îmi propune să mâncăm. Pare stresat şi ia foile scenariului de film cu el. Dezlegăm biclele și alunecăm spre un restaurant sirian, la câteva străduţe de casă. Comandăm ayran la carafă şi Radu își ia frigărui de vită –
nu poate să mai mănânce pui după ce a cărat maldăre în fabrica din Anglia în care s-a angajat să documenteze cu camera ascunsă industria cărnii de pasăre.

Vorbim despre textele noastre de suflet. Al lui e portretul lui Bruce Lee – un bărbat de 40 de ani, crescut în orfelinate şi pe stradă, care trăieşte în canalele Gării de Nord şi care dictează regulile vieţii în subterane – pentru că e cel mai recent și a fost cel mai „hardcore”. Când a scris anul trecut despre romii evacuaţi la Eforie Sud, s-a speriat de șobolani, păduchi și hepatită şi a dormit în mașină. Acum a fost de vreo 20 de ori în canale, în aburi de aurolac, printre seringi folosite şi oameni cu HIV şi TBC. Mi-e greu să spun dacă e mândru sau încă uimit şi copleşit.

Acasă îl găsim în faţa aragazului din bucătărie pe Tiberiu Cimpoeru amestecând într-un ibric de cafea. În stânga lui, cadranul unui ceas rotund e acoperit cu marker negru: „îmi bag pula”. Pe peretele din spatele lui, deasupra rândurilor de faianţă în degradé bej-grena, e un carton cu mesajul: „Care nu vă plac manelele ieşi acasă în Bellagio”. Tibi are 29 de ani, scrie şi montează producţiile lor video din 2012. Radu îl priveşte nerăbdător cum amestecă în ibric, lasă cafeaua să se umfle, o ia de pe foc şi iar o aduce la fierbere. Spală trei căni, toarnă tacticos şi ne mutăm în garaj să treacă prin scenariu.

– Aș vrea să scap de astea senzaționaliste la început, spune Radu. Că astea sunt întrebările cele mai umane: De ce îl cheamă Bruce Lee? De ce pula mea poartă ăsta lanțuri?

– Aș putea să marchez cu muzică trecerile astea, zice Tibi.

– Facem tranzițiile cu ilustrație. Muzica e prea intruzivă. La ce e acolo…

Pe la 3 se urnesc la montat, iar eu mă pregătesc pentru cursul de jurnalism pe care-l ţin săptămâna asta în fiecare seară. Pe scări, Radu mă întreabă dacă vreau să văd trailerul. Intrăm în camera lui, pe uşa căreia a lipit o foaie cu „PRIVAT. Nu intraț” şi ne aşezăm în faţa laptopului. Zornăitul lanţurilor cu care e înfăşurat Bruce Lee îmi face pielea de găină. La fel şi alăturarea copiilor ciupiţi de seringă cu replicile „Tata, ţi-am adus brichetele” şi  „Tati, îmi dai și mie o pastilă?”. După trailer, Radu dă play unei piese făcute special pentru documentar de Future Nuggets – un colectiv de muzicieni români care experimentează cu sunete din toate genurile. „Aici e foarte tare”, îmi zice când începe o bucată cu iz de manele din Bucureștiul începutului anilor 2000. Ține ritmul cu degetele pe genunchi şi e încântat de muzică, dar pare speriat că n-o să termine montajul la timp.

După două ore de luptă cu un program pe care nu reuşeşte să-l actualizeze, Tibi e din ce în ce mai pământiu la față. Oftează, își scoate și își pune căștile. Cel mai probabil o să se ducă la cineva acasă să monteze, de aici nu reușește. Înainte să plec, intru în baia de la parter, trec pe lângă un maldăr de rufe aruncate pe jos, lângă cadă, şi îmi îndes periuţa de dinţi în snopul de 12 aşezat într-un suport pe chiuvetă.

Marți, 22.07

E miezul zilei şi Radu îşi bea cafeaua în pragul casei. Aseară, cât eu predam jurnalism pentru începători, el a fost la primul lui antrenament de karate. S-a gândit că o să-i prindă bine pentru auto-apărare și condiție fizică, mai ales că, în Anglia, după câteva zile de cărat pui, a rămas înțepenit de spate. Vrea să fie în formă, că nu se ştie ce o să trebuiască să mai care.

Își adună tacticos rufele întinse în curte pe funii și pe un uscător metalic.

– Ce de haine curate am!

– Ești fericit?

– Nu se întâmplă prea des.

Montajul filmului n-a avansat. Povestim despre cum a stat mai multe zile la gura canalului de la gară, întrebând de Bruce Lee, până când i-a spus cineva că trebuie să coboare dacă vrea să vorbească cu el. Când a ajuns în faţa lui, îi tremurau mâinile și încerca să şi le ascundă. După o lună de documentare îl visa noaptea şi avea coşmaruri.

– Ce făceai când ieșeai din canal?, l-am întrebat.

– Trăgeam aer adânc. Nu-mi venea să cred ce am văzut și că am fost acolo. E de 10 ori mai rău decât ți-ai putea imagina. Ești cu simțurile la maxim. Ai o mie de lucruri de care să te ferești: ace cu HIV, hepatită, TBC, oameni în sevraj care ar face orice pentru o doză și tu ești în fața lor cu aparatură scumpă.

N-ar vrea să se mai întoarcă acolo. Se simte oribil când aude de încă unul care a murit – recent a fost rândul Cătălinei, o fată de 18 ani, dependentă de droguri injectabile şi infectată cu HIV, pe care o filmase şi de la a cărei înmormântare a scris un text. Mai e și amalgamul de reacții ale cititorilor, de la oameni care îl vor pe Bruce Lee președinte şi-l felicită pentru că e „tata boschetarilor”, la cei care îl acuză pe Radu că a transformat un traficant de droguri într-un erou, la câţiva care spun că textul le-a deschis ochii și vor să facă voluntariat acolo. Radu spune că a vrut să arate realitatea, fără să spună el ce e bine şi ce e rău, să le dea voce oamenilor din canal.

Câteva ore mai târziu, urcă grăbit în redacție:

– Pune-mi trei întrebări despre cum e să fii muncitor într-o fabrică.

– Care-i primul lucru pe care îl faci când ajungi acolo?

– Bun. Asta era.

Țopăie înapoi pe scări și se închide iar în cameră. Afară s-a întunecat şi stă să vină furtuna. De la geam se aud copii certându-se în stradă: „Prafu’ să se aleagă de tine!”.

Pe la 22:30, când softul e funcţional şi Tibi montează de zor, iar Radu scrie, ajung acasă Ştefan Mako şi Vlad Ursulean. Mako mi se prezintă Ştefan, deşi toţi îi spun pe numele de familie. Coborâm după ei în bucătărie, la bere. Canapeaua acoperită cu o pătură şi scaunele din jurul mesei de lemn sunt ocupate de musafiri: Matei Bărbulescu de la revista Vice, Timea Honţ de la ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, Alina Istrate, manager de proiect Train Delivery, Alina Dumitriu de la Sens Pozitiv (un ONG care lucrează cu grupurile vulnerabile la HIV). Sunt toţi cu laptopurile în braţe şi discută despre acţiunile pe care le pregătesc pentru Train Delivery. Alina urmează să participe la dezbaterea de după proiecţia filmului şi vrea să se consulte cu Radu. Timea vrea de la Vlad o valiză care să reprezinte Casa Jurnalistului pe care să o expună la gară. Vlad e cu gândul la avanpremiera de vineri. Planul serii chill cu proiecţie în garaj evoluează spre petrecere în cramă. „Trebuie să facem curăţenie”, zice entuziasmat. „Dăm cu acid clorhidric pe pereţi.”

Acum o lună, înainte de o altă petrecere, Vlad şi Timea s-au gândit să facă lipici de casă din apă, făină, zahăr şi nişte scorţişoară şi să prindă pe pereţii cramei scheme de articole şi bucăţi de ziare. Între timp, lipiciul a mucegăit şi pereţii cramei sunt uzi.

Vlad are 26 de ani, a terminat Facultatea de Jurnalism în 2009, şi până în 2011 a scris pentru România Liberă. A copilărit în Piteşti şi în clasa a VII-a s-a mutat cu părinţii cu chirie în Bucureşti. Când era clasa a XII-a la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, părinţii, informaticieni de meserie, au plecat să lucreze în America (între timp au revenit în Bucureşti). A dat la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti după ce a auzit de la alţi colegi că e mişto şi că te distrezi. A fost singurul din clasă care a ales drumul ăsta. Se gândea că ar putea să-şi continue studiile în State şi să locuiască cu părinţii, dar l-a atras mai mult ideea de a fi pe cont propriu. Oricum, nu punea preţ pe ideea de educație colectivă. Nu-i plac profesorii care ştiu ei mai bine şi acţionează ca un poliţist care încearcă să te prindă că ai greşit. 

La sfârşitul lui 2011, pentru că nu voia să mai grăbească subiectele şi pentru că era dezamăgit de ce găsise în presa tradiţională, Vlad a decis să fie independent şi să-şi deschidă apartamentul în care locuia şi altor jurnalişti. Îl voia ca pe un spaţiu care să permită dezbateri, proiecţii de film, petreceri. Într-o seară, a pus un bust al Hortensiei Papadat-Bengescu (pe care îl găsise mai demult într-un adăpost antiaerian) pe soba de teracotă, a scris lângă el „Casa Jurnalistului” cu litere decupate din ziare şi i-a făcut o poză. În timp, Hortensia a ajuns logoul şi „figura solemnă” a Casei, care veghează asupra jurnaliştilor şi scrie pe blog despre bucătăria textelor. „În lumea reală nu s-a găsit vreo persoană demnă de această poziţie”, spune Vlad, „aşa că am inventat una”.

În timpul protestelor din ianuarie 2012 şi din toamna trecută, pentru mulţi, din stradă şi de acasă, Casa a devenit etalonul independenţei în materie de relatat din mijlocul evenimentelor. Materialele evidenţiau în principal protestatarii şi dorinţele lor, iar Facebook-ul a contribuit enorm la propagare. Cititorii lor au fost prinşi de vocea proaspătă – din mijlocul acţiunii – unii dintre ei comentând că se bucură că reportajul şi subiectivitatea asumată au reapărut în peisajul media. Facebrands.ro a scris despre succesul reportajelor din ianuarie 2012 cu titlul „Vlad Ursulean a depăşit  ieri pe Facebook mai multe instituţii media”. În 2013, Vlad, Radu, Mako şi uneori şi alţi reporteri mergeau la toate marşurile Uniţi Salvăm şi îi prindea dimineaţa scriind. Tot mai mulţi oameni ajungeau pe site-ul lor şi Vlad îşi imagina că noii cititori se întrebau „cine pula mea sunt ăştia?”. Aşa au ajuns să lucreze la o descriere a Casei şi a oamenilor care locuiesc şi lucrează în ea şi să-şi clarifice şi lor mai bine ce-i cu ei. Au decis că scopul lor nu e să salveze presa. „Să zici că te sacrifici şi să spui că faci asta pentru comunitate e un code name pentru bullshit”, spune Vlad, indiferent că e vorba de comunitatea jurnaliştilor, sau de cea a consumatorilor de media. Casa există în primul rând ca spaţiul lor de exprimare şi li se pare periculos să pună „mulţimea” pe primul loc. Până acum au scris despre protestele din Bucureşti, Bârlad, Istanbul şi Kiev, fracturare hidraulică şi gaze de şist în România şi Statele Unite, „oamenii pe care societatea românească îi calcă în picioare” (portrete de oameni ai străzii, reportaje de la evacuări şi mutări ale comunităţilor de romi din ţară), „căpetenii locale” (primari şi deputaţi) şi manele (Vlad documentează de trei ani un material despre redescoperirea lor).  Abordarea lor e mai mereu observaţională, iar tonul e când juvenil, când caterincos, când grav, potrivit cu tonul erei digitale.

Toamna trecută au rămas fără curent – o încurcătură între titularul contractului şi proprietar – şi s-au hotărât că e timpul să se mute. Pentru că nici bani de chirie nu aveau, Vlad s-a panicat puţin. În timpul primăverii fuseseră într-un conflict cu brandul Grolsch, care le plătea chiria în schimbul a trei articole pe lună. Publicaseră un material teribilist de la o colaboratoare despre o autopsie (cu poze explicite cu un cadavru şi pasaje ca „Gigel e mort de trei zile și se întinde pe o masă de aluminiu în Institutul de Medicină Legală”), care le-a fost retras de pe site. Unii cititori s-au distrat citind despre autopsia lui Gigel şi despre cum a ejaculat pe o studentă la medicină, alţii au considerat că e un text obscen, cu poze sinistre. Au renunţat la parteneriat cu un mini-scandal online în care Casa Jurnalistului au acuzat „cenzura” şi au susţinut că nu scriu „pentru prinţese”. De cealaltă parte, oamenii de PR şi publicitate i-au acuzat că n-au înţeles că aveau un contract prin care se angajau să publice conținut pe site-ul unui brand.

După momentul cu Grolsch, au decis că e mai bine să nu lucreze cu branduri, că nu vor reclame lângă textele lor. În octombrie 2013, au lansat un apel pe site în care au explicat că jurnalismul independent pe care vor să îl facă are nevoie de implicare financiară din partea cititorilor. „Voi hotărâţi dacă supravieţuim şi dacă creştem.” Apelul a circulat mai întâi pe Facebook şi a ajuns până la site-uri şi bloguri care au promovat sistemul de donaţii lunare recurente: 5, 10, 20 sau 50 de euro. Au strâns banii de chirie – 680 de euro – şi s-au mutat cu canapeaua albastră, două fotolii, bustul Hortensiei, laptopuri, aparate foto şi reportofoane pe strada Viitorului, într-o casă mai mare decât prima, cu spaţiu de lucru la mansardă, dormitoare la parter şi la etajul 1, pod şi un subsol numai bun pentru petreceri. Până acum, spun ei, au reuşit să-şi plătească în fiecare lună chiria din donaţiile cititorilor. Vlad spune că dacă vreodată nu vor mai fi bani, de la public sau din munca lor extra, nu vede nicio problemă în a muta Casa într-o dubiţă cu care să călătorească prin ţară.

Bucătăria crănţăne seminţe, idei şi concepte. Discuţia curge ca şi cum a doua zi nimeni n-ar avea deadline-uri, evenimente de organizat sau pereţi de curăţat. Ăsta era visul lui Vlad de când era copil, să înveţe, să aibă o contribuţie socială şi să se simtă bine făcând asta. Pe atunci nu credea că e fezabil, dar de mai bine de doi ani a văzut că se poate să pluteşti haotic, „ca buştenii pe un râu de munte”, iar din când în când să te mai opreşti să-ţi tragi sufletul şi să înţelegi ce se întâmplă, să mai faci un baraj sau un dig, să mai sapi în albie. Nu vrea să-i ia valul şi să crească mai mult decât pot susţine. Vlad crede că expansiunea comercială nu are nicio legătură cu ideea de informare, de înţelegere a lumii, de interes public, de îmbunătăţire a sinelui. Ştie că ar fi putut să crească mai mult, poate chiar să facă mai mulţi bani, dar nu e ăsta scopul. I se pare important să se uite tot timpul la ce fac şi să se asigure că se încadrează în rama morală şi distractivă pe care şi-au stabilit-o. De aici mixul de petreceri cu manele, şedinţe foto cu canapeaua în intersecţie şi confecţionatul de mărţişoare.

Seminţele şi berile sunt pe terminate, iar discuţiile din bucătărie se duc în toate direcţiile. Notez frânturi de conversaţie în carneţel: Poezia a murit. Furnicile se fut în aer. Insectele sunt atrase de soare pentru că emite feromoni. Înseamnă că lustra din bucătărie e un vagin uriaş. Avort habitual. Baletul Mecanic m-a învăţat tot ce ştiu despre dragoste. N-o să-ţi zică Cezar Petrescu mai mult ca o femeie! O femeie zice prea mult. Cezar Petrescu editează mai bine. Trebuie să mori ca să-ţi digitalizăm carneţelele? Gifuri cu sfinţi psihedelici.Ţigări pe bonuri de masă. Mai fumez o ţigară şi plec. Care e canapeaua ta?

Sub „îmi bag pula”-ul de pe ceas văd 5 dimineaţa. Rând pe rând, se pleacă acasă sau la culcare pe canapelele din sufragerie şi pe canapeaua din redacţie. Vlad nu se culcă. Doarme doar când îi e somn, indiferent cât e ceasul când se întâmplă asta. Nu-i plac lucrurile fixe. Mă întreabă cum mi se pare ce am văzut până acum.

Îi spun că mi se pare fascinant că rămân conectaţi non-stop la munca lor şi că nu cred că aş putea să o duc prea mult aşa. Că după teren vreau să vorbesc despre altceva, cu oricine, de preferat nu cu jurnalişti. A locui aşa, crede Vlad, accentuează legătura dintre poveste şi viaţa ta. „E o depersonalizare extremă. Te umpli de persoana respectivă. Când scrii, tu nu mai exişti, există doar subiectul pentru tine. Apoi sunt aici băieţii să te ajute, să discute, să clarifice, mai ales când simţi că e prea mult şi nu mai poţi duce.”

Când vor să fie singuri, se închid fiecare în camera lui, când vor live edit, coboară în bucătărie sau în garaj şi dezbat, iar când vor haos şi uitare, coboară în cramă. Îşi povestesc unii celorlalţi ce au văzut pe teren, despre ce cred că e povestea, care e viziunea lor. Apoi se contrazic, îşi dau cu părerea despre ce surse ar mai trebui, ce scene lipsesc. Feedbackul pentru texte vine pe viu, apoi scot pe hârtie şi fiecare taie. Tăiatul e „brutal” şi se bazează pe primele reacţii – „ce pula mea e asta?”. Vlad spune că se întâmplă rar ca textul să stea în picioare de la început. Uneori se mai lasă cu lacrimi, chiar dacă toţi cad de acord că, după măcelărire, textul e mai bun decât înainte. „E o bucată din viaţa reporterului pe care a pus-o acolo şi tu-ţi bagi pula şi o scoţi.”

Nu mai disting între jurnalism ca stil de viaţă şi jurnalism ca vocaţie. Când eşti pe teren, când scrii, Vlad spune că nu mai exişti, că eşti cu personajul, că ţi se temperează egoul. Pe de altă parte, procesul de lucru şi cum îşi comunică munca e foarte mult despre ei şi despre ego. Unul dintre motivele pentru care au succes e tocmai faptul că ei înşişi sunt personaje importante şi chiar dacă nu apar în toate textele, apar în comunicarea din jurul lor. Jurnalistul-brand e o realitate a media de azi, gălăgioasă şi fără resurse. Dorinţa de a lăsa povestea şi personajul să vorbească e nobilă. Realitatea e mai complexă.

Încerc să înțeleg de ce le povestesc cititorilor zilele în care fac foamea, în care nu au bani de chirie sau de deplasări. Vlad îmi spune că „șobolănismul” e o poveste despre ei pe care au simţit că merită să o spună și că e metoda lor de a face haz de necaz. Crede că e important ca publicul să știe că muncesc să facă lucrurile la un nivel cât mai înalt, ca mulţi străini cu contracte generoase, cu diferența că ei încă așteaptă pachețelul la gară. Șobolăneala îi ține departe de orice influență sau suspiciune, e garantul independenței și, în plus, e și o formă de a nu li se urca laudele și premiile la cap.

Îl întreb cât poate să ţină şobolăneala. Sunt voci, de exemplu, a jurnalistului Moise Guran care a scris despre Casă pe biziday.ro, întrebându-se dacă nu va veni o zi când „copiii ăştia” vor îmbătrâni, se vor însura şi vor abandona trăitul exclusiv de dragul jurnalismului, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alţii care s-au crezut haiduci, aveau principii, apoi s-au rătăcit. Vlad crede că în cazul lor predicţia nu se aplică. Casa trebuie să funcţioneze ca o rezidenţă jurnalistică. Eşti un reporter promiţător, ai nevoie de cazare, susţinere morală sau editorială şi nu ai alte responsabilităţi în afară de ce-ţi doreşti profesional, poţi să locuieşti aici. Ai copii şi rate la bancă, atunci locuieşti în altă parte şi scrii când vrei şi cât vrei. Şi asta e valabil pentru oricare dintre rezidenţii de astăzi, chiar dacă momentan nu se gândesc la familii şi relaţiile lor sunt, cum spune Vlad, „mai hippie, mai light”. Casa e un elastic care se poate întinde cât pot duce oamenii şi cât poate susţine comunitatea.

Şi tot aşa până la 6:30 când soarele e sus şi Vlad se duce să citească ceva. Caut o canapea liberă, dar toate par ocupate, aşa că pedalez şi dorm trei ore în patul de acasă.

Miercuri, 23.07

E 11 şi toată casa doarme, mai puţin Mako, care s-a trezit pe la 8 și jumătate. Fac cafea la ibric. Zice că nu vrea, dar până la urmă acceptă o cană. Are 26 de ani, e din Covasna şi a terminat Facultatea de Jurnalism la Cluj. A fost reporter la Europa FM şi producător la emisiunea Schimb de Mame. La 24 de ani a demisionat de la România Liberă, după ce a fost pus să scrie o „investigaţie şantajistă”.

De pe stradă se aude zgomot de tablă înfundată. Sunt copiii vecinilor, călare pe Dacia Jurnalistului. Mako ţipă nazal: „Eeeei! Plecaţi de acolo!” şi după câteva minute se ridică şi-i stropeşte cu furtunul. Spune că au o relaţie  „schizoidă” cu vecinii romi şi mi-i arată fotografiaţi pe Google Street View. Pe copii reuşesc să-i gonească  doar cu death metal, dar de obicei se întorc repede şi-i strigă alintat de la poartă „Româniloor!”.

La prânz apare şi Vlad. Vrea să se ducă în piața Obor să cumpere nişte antifurturi de bicicletă ca să lege portierele şi portbagajul, dar până atunci trebuie să lucreze la pagina de Facebook a evenimentului pentru avanpremieră. Ascultăm un mix de Rotting Christ, Leonard Cohen, Subcarpaţi şi Adrian Minune. Pe la 3 și jumătate intră în garaj Laura Ştefănuţ, o tânără brunetă de 25 de ani care scrie pentru Casă din 2012. Îi place să lucreze cu băieţii şi să dezbată pe marginea subiectelor, îi admiră pentru cât de mult muncesc, dar spune că n-ar putea să locuiască cu ei. Îşi plimbă privirea prin garaj şi-i spune lui Vlad că i se pare că spaţiul are ceva din vibe-ul din Rosetti; sus în redacţie e prea ordine.

– Aici e mai boschetăreală. Ai decorat la fel, tot cu Brunea Fox.

– Boschetăreala e din interior.

– Dacă beau din sticla asta, plec cu streptococi? îl întreabă şi ia o gură dintr-o sticlă de apă minerală de la piciorul scaunului pe care s-a aşezat.

– E echivalentul unui vaccin, răspunde Vlad cu ochii în laptop.

Vrea să ştie dacă i-a făcut legitimaţia de presă; îi trebuie pentru solicitările de informaţii către instituţii. Vlad n-a avut timp, de-abia s-a întors de la Bistriţa, şi oricum legitimaţiile i se par un bullshit. Glumeşte că o să-i facă una cu ceară şi ciucuri.

Încercănat, Tibi salută şi urcă în redacţie. Trailerul filmului Fundaţia Bruce Lee (titlul e pus de Radu pentru că i s-a părut că „băieţii lui Bruce Lee se auto-ajută” şi sunt un fel de „para-fundaţie”; în film, unul dintre locuitorii canalului spune că dacă ar exista, Fundaţia Bruce Lee ar fi cea mai tare), a apărut pe pagina Train Delivery și de azi trebuie să lucreze „în ture, non-stop”, ca să termine de montat. Radu intră fredonând „Of, lume rea, de rău mă vorbeşti”. Schimbă câteva cuvinte cu Vlad despre structura materialului de la fabrica de pui şi despre cum ar fi mai bine să aranjeze Casa pentru proiecţie. Apoi pleacă spre gară să se vadă cu unul dintre organizatori şi să-i ceară lui Bruce Lee aurolac pentru vopsit valiza pe care o vor expune şi un ghid pentru turul împrejurimilor.

Pe la 10 seara Tibi încă montează, iar Radu îmi trânteşte pe birou o sticlă de plastic cu aurolac: „Ia, domnişoară, dacă ai nevoie pentru inspiraţie”.

În bucătărie, Alina Istrate de la Train Delivery desface tacticos un pachet cu pâine de casă în crustă de seminţe, fasole, murături, dulceaţă de vişine şi ouă de ţară, primit de acasă de la Galaţi. Mă întreabă dacă mă bag la un english breakfast cu ouă prăjite şi fasole. Alina are 30 de ani şi de câteva săptămâni înnoptează pe canapeaua din Casă pentru că e „între case” şi până când nu trece evenimentul n-o să aibă timp să-şi caute altă locuinţă. Chiuveta dublă e plină de vase și cu gândul la cât muncesc toţi zilele astea, mă apuc de spălat.

De prin casă se aud Radu, Vlad şi Cristi Neagoe, organizator Train Delivery şi Street Delivery, povestind precipitat despre reîntâlnirea cu Bruce Lee. Alina încălzeşte fasolea, prăjeşte ouă şi-l trimite pe Neagoe să-i cheme pe băieţi la masă. Ne înghesuim pe canapea şi pe scaune. Ca într-o familie, la masă se spun poveşti despre ce a făcut fiecare de-a lungul zilei. Lui Radu îi lucesc ochii. Povesteşte precipitat cum „băieţii” – adică Bruce Lee și ai lui – nu mai stau în canal, cum şi-au construit o casă din cărămizi şi beton vizavi de Gară, cu plasme, combine, covoare şi frigider. „Casa aurolacului”, completează Neagoe, care a filmat cu telefonul o bucăţică din întâlnire şi-i dă play. Vlad râde cu ochii la Radu şi spune: „Ăsta îşi face mai frumos ca la noi”.

Ceilalţi se împrăştie în redacţie şi garaj, iar eu rămân la o bere cu Alina. La un moment dat, Radu bagă capul pe geamul de la bucătărie şi ne roagă să-i ajutăm pe băieţi la curăţenia pentru petrecere. Ne înarmăm cu mături, găleţi şi făraş şi coborâm în cramă, unde, cu ochelari de sudor şi mască de gaze, Mako şi Vlad curăţă pereţii de mucegai.

Crama e plină de urmele „Channel Party”, care s-a întâmplat acum o lună, când au sărbătorit publicarea textului despre Bruce Lee. Paharele şi sticlele rămase sunt încă pline, doar că au un fel de meduze verzui agăţate de pereţi. Golesc împreună cu Alina tot ce e lichid într-o găleată pe care o vărsăm apoi de vreo trei ori la canalul din curte. Mirosul de vin stătut se îmbină cu cel de bere şi de suc. Aruncăm plasticele în saci. Cutiile de aluminiu le strângem separat, pentru că băieţii le dau unui vecin care le vinde. Măturăm munţişori de seminţe, moloz şi scrum, apoi pereţii, de mâzga verde şi tejghelele de lemn, de tencuiala căzută. „Poţi să iei SIDA de la mucegai?”, întreabă Vlad.

Joi, 24.07

Cu şase ore de somn la bord, gonesc cu bicicleta prin oraş să fac un interviu pentru un alt articol şi revin abia pe la 3 în redacţia Casei. Un ventilator bate spre biroul de lângă canapea şi împrăştie foile cu scenariul documentarului. Tibi îşi freacă mustaţa, iar Radu, cu picioarele sprijinite de un stâlp, îşi apasă continuu arcada. Se uită la o bucată în care unul dintre puştii din canal cântă „Sufletul mi-e trist şi gol, strigă după ajutor”. Jalea e întreruptă de un urlet animalic scos de un bărbat aşezat lângă cântăreţ. Radu râde şi spune:

– Nu mi se pare cea mai bună idee să băgăm un cântec acum, dar…

– Îmi place de fraier. E caterincă cu strigătul ăla pe fundal.

Reiau bucata, cu tot cu discursul puştiului care povesteşte că vrea să se lanseze în muzică şi că a fost şi la televiziune, „la ăla, cum îl cheamă? Cu cravată”. Trage cu putere din punga cu aurolac şi cum o ia de la gură, îşi aminteşte: „la Gâdea”. Radu şi Tibi râd amândoi şi o ţin aşa cu pauze scurte până după-amiază, când au şapte minute și jumătate montate. Radu e optimist. Nu ştie încă unde o să bage coloana sonoră, când o să lucreze sunetul şi în cât timp o să termine de montat, dar „o să fie cool”.

În seara asta dorm acasă. Am deadline pentru un text mâine şi nu pot să-i dau drumul dacă nu-l recitesc din camera mea. Mă simt aproape vinovată că adorm la 1.

Vineri, 25.07

Ajung la 10 în Casă și în curte mă întâmpină o blondă la vreo 40 de ani, care îmi spune „Bună” cu accent american. Nancy e o newyorkeză stabilită în Berlin care vine în ţară pentru cursuri de limba română. Se întâmplă de multe ori ca rezidenţii Casei să nici nu ştie cine sunt oamenii care vin să lucreze sau să înnopteze la ei. Dacă au timp şi chef, stau la poveşti. Dacă nu, doar se salută.

În Cramă, Mako e singur printre aeroterme (împrumutate ieri de la prieteni) care usucă pereţii albi, trataţi azi-noapte cu soluţie anti-mucegai. Mă ofer să-l ajut şi-mi aduce aspiratorul să curăţ două fotolii prăfuite. Îmi spune că am ratat subiectul pentru că n-am dormit la ei. Aseară au făcut curat în Dacie ajutaţi de vecini şi apoi au închis-o cu antifurturi de bicicletă. Îl întreb dacă are o cârpă ca să şterg scaunele de moloz şi var. Mă corectează: „lavetă”.

În curte, îmi arată o sticlă albă şi mă îndeamnă s-o miros. După aurolacul pe care-l simt în nări de vreo două zile, sunt circumspectă. Miros puţin, zâmbesc tâmp şi adulmec aroma orelor de lucru manual din şcoala primară. E aracet. După o cafea şi îmbrăţişări cu Nancy în aşteptarea taxiului, îl simt nerăbdător pe Mako. Spune că nu-i plac despărţirile – vorbe goale şi pierdere de timp – şi mai are multă treabă. Se apucă de măturat în garaj şi culege o monedă de 50 de bani. „Să scrii asta!”, îmi spune râzând, apoi continuă serios, „cel mai grav e că sunt lucruri mult mai importante decât măturatul”.

– Sunt 90% sigur că n-a mai măturat nimeni de trei luni.

– A măturat Radu luni.

– Cum a măturat?!

– A adunat chiştoacele şi seminţele.

– A măturat că erai tu aici. Ori mături, ori te faci că mături. Uite, frunze! Cine ştie de când erau aici!

Se uită la ceas – e trecut de 1 şi îi scrie un mesaj lui Vlad: DORALY! Mai sunt mai puţin de şapte ore până la petrecere şi încă n-au făcut cumpărături. Într-un sfert de oră Vlad iese grăbit din camera lui de la parter şi caută cheile de la Dacie.

– Aia e şoseta mea, zice Mako cu ochii la picioarele lui.

– Şi ce, vrei să ţi-o dau înapoi?

După vreo 10 minute de căutări, suntem în Dacie. „Doamne, Dumezeule, porneşte această maşină”, zice Vlad solemn şi ambalează motorul în timp ce-şi pun amândoi centurile.

– Deschide geamul.

Dau să rabatez geamul din stânga.

– Nu ăla!

– De ce?

– Dacă e deschis geamu, nu se mai închide uşa.

– Vezi să nu cazi. Trage piedica.

Mă uit la mâzgăliturile multicolore care acoperă plafonul maşinii – „O familie fericită: Doru, Roxana, Ghiţă, Roza, Bebe”. Pe volan e desenată o măciucă verde cu coaie mov. Vlad îmi spune să scriu şi eu ceva, aşa că scrijelesc cu pixul „DoR”. După un drum cu multe claxoane, priviri lungi din partea şoferului unui BMW pe care Vlad l-a „făcut” la semafor şi emoţii la urcatul podului de la Voluntari, parcăm la pavilionul 11.

– Să fii atent că data vitoare vii singur, zice Mako şi apoi repetă lista de cumpărături salvată în telefon: 260 de beri, sucuri naturale şi Cola.

– Şi Tedi! sare Vlad.

– Nu!

– Vreau eu să beau.

– Tu nu exişti. Nu poţi să zici 10 Tedi pentru tine.

În magazin, Vlad pozează o cutie de suc în formă de banană şi o postează pe pagina evenimentului. Pun constant imagini pe net cu ei la grătare, ei spălând vase, ei construind sau renovând ceva la Casă sau imagini de pe teren. Li se pare important ca între textele mari pe care le publică, să nu „tacă” şi să fie cunoscuţi de cititori. În plus, e şi o şansă de a fi susţinuţi de comunitate prin ţară cu cazare, mâncare, potenţiale surse.

Mako îi spune comanda doamnei de la casă şi face ochii mari când aude totalul de 1.130 lei. Plăteşte cash, cu bani strânşi din ce-au publicat internaţional în ultima lună.

– Tedi-ul tău e scump.

– Cu bonul la băieţii de la rampă, zice doamna.

Ies din magazin şi se duc ţintă la un monitor unde apar codurile comenzilor şi timpii de aşteptare. Au de aşteptat vreo 20 de minute, aşa că trec la „consumabile”. Cumpără săpun lichid, mănuşi menajere, lavete, prosoape de hârtie, scrumiere, detergent de rufe şi de vase, gel de duş. Vlad îl înduplecă pe Mako să ia şi un săpun de mâini cu aromă de gumă de mestecat şi cu Scooby Doo pe etichetă. Îi place cum arată sticla şi i se pare mişto de reumplut.

Pe drumul de întoarcere, printre şerveţele şi bureţi care se răstoarnă peste mine smucite de trafic, notez bucăţi de dialog: Lumea bea atâta apă plată? Da, că se îmbată şi dup-aia vor apă. Ce-a fost aia? Roţi avem? Se încinge săpunul. Explodează. M-aş muta în Colentina la bloc, să stau cu chinezii. Ce vremuri am ajuns să trăim, costă mai mult telefoanele decât maşina. Nu e etic ce-ai făcut. Ăia aveau verde. Cred că piticii cu sindrom Down sunt discriminaţi.

La 5 suntem înapoi. Descărcăm baxurile şi le stivuim în barul din Cramă. Radu e la fereastră şi urlă ca unul dintre aurolacii din film. Vlad îl ia la mişto:

– Ai înscris, bă, filmul la festival?

Peste patru ore trebuie să înceapă avanpremiera şi filmul nu e gata. Urc până în redacţie şi vorbim telegrafic.

– Vă fac o cafea?

Tibi şi Radu dau din cap.

– Vă aduc şi apă?

– Da.

– Cum naiba sunteţi relaxaţi?

– Suntem rupţi de oboseală, nu nestresaţi, zice Radu.

La 9, în faţa peretelui proaspăt văruit în alb special pentru proiecţie, vreo 30 de persoane stau aşezate pe fotolii, pe băncuţe de lemn, sau pe cimentul proaspăt măturat. Alte zeci stau în picioare. Filmul se proiectează direct din Adobe Premiere – „pentru că e premieră” şi nu e „varianta finală”. Radu e lipit de unul dintre pereţii cramei, aproape de ieşire, şi urmăreşte reacţiile spectatorilor. E linişte şi feţele sunt grave la întâlnirea cu unii dintre copiii instituţionalizaţi ai anilor ’80 -’90, care astăzi locuiesc în canale, dependenţi de droguri injectabile şi de aurolac, unii seropozitivi. După cele 26 de minute de film, cu tot cu aplauze, Radu e asaltat de oameni care vor să-l felicite. Discuţiile se mută în curte şi în cramă începe petrecerea. Se dansează timid pe Romica Puceanu şi viguros pe Adrian Minune. La 10 și jumătate, coboară în Cramă şi familia fericită pe care am întâlnit-o scrijelită în Dacie. Roxana e de o vârstă cu mine, 26 de ani, şi are doi copii, Ghiţă, 8 ani şi Roza, 4 ani. Mă întreabă dacă sunt măritată şi mă sfătuieşte să nu fac copii încă. Cumnata Roxanei, Bianca, o roşcată de 13 ani îmbrăcată în alb, dansează. Fanii Casei şi rudele fac cerc în jurul ei şi aplaudă pe ritm. Activiste, publicitare şi jurnaliste dansează cu copiii în braţe sau se freacă lasciv de vecinele de pe strada Viitorului. Fac cunoştinţă cu Stela, o fostă dependentă de heroină, recidivistă şi seropozitivă care astăzi face voluntariat cu persoane infectate cu HIV și heroinomani („le explic cum să ne ferim de întuneric ca să ne găsim lumina-n suflet”). De când a scris Mako despre ea, vine la petrecerile Casei. Mako poartă o şapcă neagră inscripţionată cu „Pace Cartierului” şi stă în spatele barului, flancat de mesajul „Susţine Jurnalismul Independent. Mai bea o bere”. Meniul e scris cu cretă: apă/cola 4 lei, bere 5 lei, shot 5 lei, cocktail 10 lei.

Mă uit contrariată la mulțimea de jurnaliști, artiști, ong-iști și publicitari care tremură pe manele. N-am mai dansat pe muzica asta din liceu, de pe vremea când duceam un soi de viață dublă și rockerii cu care mergeam la concerte nu bănuiau că uneori rupeam discotecile din Regie cu o altă gașcă. Bucurie pentru unduire văd și-n Cramă şi e al naibii de distractiv să te uiţi la crema bărboşilor fredonând serioşi „ţâca ţâca”. Acum vreo doi ani tabloul ăsta ar fi fost inimaginabil. Acum există şi un grup de Facebook – Intelectuali  despre manele –, Goran Bregović cântă cu Florin Salam la Sala Palatului, bucureştenii cool merg la concerte Romeo Fantastik. Pare un mix între oameni care nu ratează trenduri din principiu, cei care au ascultat manele la începutul anilor 2000, apoi s-au ruşinat când au devenit sinonime cu incultura, şi cei curioşi şi indecişi. Radu dansează zâmbitor pe La inimă m-ai ars. Îi ţip în ureche lui Vlad, care bea încântat dintr-o sticlă de Tedi cu care mai devreme a stropit zidul din dreptul barului, să miroasă a morcovi în toată crama:

– Nu înţeleg cum Radu mai stă în picioare după săptămâna asta!

– Instinctele sexuale. Măcar de-un futai. Mâine mai are de montat la film şi draftul 1 la pui, ca să-l publicăm luni sau marţi.

– ?!

– Da, da’ dup-aia o lună stăm cu pula în sus.

Vlad se amestecă în marea unduitoare de fete care buricesc de zor pe Cap şi pajură, cu imaginea lui Bruce Lee şi a lumii lui proiectată silenţios în fundal. Pe la 2 apare cu sticluţa de aurolac şi stropeşte pereţii cramei, răspândind mirosul subteranelor Gării de Nord. Unul dintre musafirii Casei îmi spune cât este de fericit că a scris un text pentru „băieţii răi ai jurnalismului”. E încântat şi fascinat de tot ce vede şi bucuros că acum e parte din gaşcă. Vecinii se distrează că românii ascultă manele şi stau cu ei la poveşti despre de ce nu e bine să-i spui „fă” nevestei altuia, cum e cu discriminarea şi cu frăţia între oameni. Împart pachete de ţigări, beau din aceleaşi sticle şi glumesc că ar fi bună o nuntă, să-i facă pe câţiva dintre petrecăreţi neam cu ei. La 3, din cauza muzicii din subsol care răsună până în stradă, vine poliţia şi petrecerea se transformă în discuţie la aer, până în zori. Fetele merg la toaletă în casă, la parter, băieţii folosesc lebăda mov – o instalaţie formată dintr-o foaie de tablă răsucită şi înfiptă într-un burlan, în vârful căreia e lipită cu bandă adezivă o pâlnie mov (unii n-au înţeles cum se foloseşte improvizaţia şi au făcut pipi pe cărămizile rezervate pentru construcţia unui grătar).

Nu prea mai am loc în carneţel după ce una dintre cele mai bune dansatoare ale serii, vecină cu Casa, mi-a desenat pe ultima pagină un penis cu dedicaţie – „de la Byanka pt voi”. Fratele ei mai mic s-a ruşinat şi mi-a desenat un ghiveci cu flori. Notez frânturi de conversaţii peste desene: Tu încă mai pişi ochii după Roşia Montană? Am naţionalizat sticla asta de Cola. Da’ dacă noi vrem să facem o onomastică aici, ne-o lăsa? Să fii vecin cu Casa Jurnalistului e începutul libertăţii. Suntem toţi oameni. Nu vă tăiaţi aici, că n-am chef să sap. Vrea cineva supă? Are cineva foiţe? Deci Mako s-a gândit să închidă gazul de la sursă. Miroase a carne stricată. Mi-era dor de un răsărit la Casă.

Sâmbătă, 26.07

Am ajuns acasă dimineaţa şi am dormit visând manele până la prânz. Băieţii s-au trezit tot cam aşa şi s-au împărţit – Vlad să ducă înapoi boxele pe care le-a împrumutat de la un club pentru petrecere; Radu să ajungă primul la gară; Mako şi Tibi în urma lor, cu calculatorul pe care au montat filmul. Premiera e programată la ora 4 şi Salonul Regal al Gării de Nord e plin de jurnalişti, ong-işti, creativi şi curioşi. Neagoe şi Timea aduc valiza vopsită cu aurolac şi o aşază lângă masa la care o să aibă loc dezbaterea. Pentru că filmul e în calculatorul din redacţie, care e încă pe drum, Neagoe anunţă că evenimentul va începe cu o discuţie. Invitaţii sunt Radu, Diana Velica de la Academics against Poverty, Alina Dumitriu de la Sens Pozitiv şi Chinezu (care locuieşte pe stradă de mai bine de 35 de ani). Radu explică miza filmului: „Am vrut să arăt realitatea, fără să mă gândesc la ce e bine şi ce e rău”.

Mako şi Tibi ajung la 5 și jumătate şi se ia o pauză de ţigară pentru montat proiectorul. Pentru că e foarte cald, Neagoe propune să ne mutăm în sala de spectacole de la etaj, unde sunt 400 de locuri. bruzlyCopy2 începe la 6 și 20, tot din Adobe Premier şi îngheaţă de nouă ori. Unii dintre spectatori îşi feresc privirea când văd oameni injectându-se, alţii râd când văd trei puşti care trag cu poftă din pungile cu aurolac, sau când observă o seringă aşezată şmechereşte după ureche. După proiecţie, sala tace de parcă ar respira adânc după tot ce a văzut, apoi aplaudă vreo 10 secunde. Câţiva spectatori îşi şoptesc că e greu să aplauzi după aşa ceva.

La 7 fără 10 ne adunăm vreo 50 de persoane în faţa gării şi ne pregătim de turul ghidat, care începe cu o vizită în casa de la suprafaţă a lui Bruce Lee. Neagoe, anunţă că putem să intrăm în grupuri de câte 10 şi să ieşim după câteva minute, ca să apuce să intre toată lumea. Pentru o clipă mă gândesc să nu intru: intimitatea cu lumea lui Bruce Lee e mult prea accelerată pentru a fi autentică. Radu şi-a construit în timp o relaţie de încredere cu oamenii despre care a scris şi pe care i-a filmat, pe când noi o să intrăm pur şi simplu în vieţile lor, ca la muzeu. Câţiva tineri cu pungi de aurolac în mână se încruntă la adunare şi strigă „Plecaţi de aici” şi „Ce vă uitaţi, bă?”. Alina de la Sens Pozitiv ne face instructajul, cu ochii la papucii şi sandalele fetelor.

– Vreau să vă protejaţi. Aveţi grijă la seringi. N-aveţi voie să le daţi nimic! Şi sper că nu trebuie să vă spun că sunt oameni şi trebuie să vă purtaţi frumos.

Înăuntru, vizitatorii îşi fac poze cu Bruce Lee. Cu ochii la plasma din prima încăpere, unii glumesc că ar putea să dea o FIFA cu el. Alţii mângâie câinii şi pisicile care le ies în cale. Se agaţă de fărâma asta de familiar ca să nu se uite la copiii care trag din pungi, la înţepăturile umflate de seringi. Se dezbate dacă e în regulă sau nu că suntem într-un tur ca la grădina zoologică. Unii i se scuză lui Bruce Lee că sunt acolo. Regele Canalelor spune că el a vrut să intrăm şi să vedem realitatea. Turul continuă în aer liber, pe la tomberoane şi clădiri părăsite, condus de Chinezu şi de Ştefan, un puşti de 15 ani care fuge de la centrul Pinocchio ca să stea cu prietenii din canal. Trage „doar auroloac, din an în Paşte”, şi nu vrea să vorbească despre asta cu Neagoe, care-l întreabă dacă ne învaţă şi pe noi cât se pune în pungă.

Am lucrat cu copii instituţionalizaţi încă din liceu, când modelam animale din baloane în costum de clown. Unii semănau cu Ştefan – vorbăreţi cu o foame mare de a-ţi arăta fiecare colţ din viaţa lor. Din 2012 încoace am tot scris despre sistemul de protecţie a copilului. Când aud cum Ştefan s-a trezit într-una dintre hrubele de sub pământ în care se adăposteau noaptea şi s-a speriat că rămăsese singur, nu pot să nu mă gândesc că viaţa lui scapă printre degetele instituţiei care există tocmai pentru a-l ţine departe de „Fundaţia Bruce Lee”. Mă sperie că unii dintre vizitatori se extaziază că puştii ăştia îi spun „tati” lui  Bruce Lee. E adevărat că, faţă de Centrul de Primire Minori, canalul le oferă copiilor iluzia unei familii, însă filmul lui Radu arată, prin scenele înmormântării Cătălinei, cam care le sunt perspectivele de viitor. Poate pentru unii dintre participanţii la tur e mai comod să se gândească la Bruce Lee ca la un anti-erou care deţine adevărul, decât să-i privească pe copiii ăştia în ochi şi să-şi imagineze că în câţiva ani nu vor mai fi.

Însă e limpede că licăririle discoball-ului și fascinaţia aurolacului stropit pe perete le-au permis rezidenţilor Casei, conştient sau nu, să aducă laolaltă lumi care nu-și vorbesc de obicei, poate chiar să pornească o dezbatere despre moral şi etic când intrăm în lumile unor comunităţi vulnerabile. Nu ştiu dacă puntea asta se putea face doar ducând cititorul în lumea lui Bruce Lee, să decidă singur dacă e erou sau demon, tată sau infractor. E greu de găsit granița între „fac ceva transgresiv pentru că e cool” sau „fac ceva pentru că mi-a permis curajul unei comunităţi de jurnalişti”. Sunt răspunsuri pe care încă le caută şi oamenii Casei, aşa cum s-a întâmplat şi cu episodul succesului uriaş după reportajele de la proteste şi cu cel al cititorilor care le-au plătit chiria în toamna lui 2013. „Ca buştenii care plutesc pe un râu de munte”, pornesc la drum mânaţi de curiozităţi, fără să ştie ce-o să găsească. Uneori ajung pe culmile popularităţii, alteori dau de lucruri mai mari decât pot duce. Spun însă că e important, din când în când, să se oprească, să respire şi să înveţe ceva din toate astea. Uneori e despre lume, alteori e despre ei. După tur, are loc o a doua proiecţie a filmului. Vlad şi Mako nu mai sunt în sală ci se învârt prin mulţimea care umple Gara de Nord. Radu e în spatele ecranului, cu mâna pe mouse, gata să intervină dacă filmul se mai blochează. E obosit, dar atent. Îşi notează mental ce replici vrea să scoată, unde nu e OK sunetul, ce scene ar putea să mai adauge. Pentru el, filmul încă nu e gata.

Despre fotografii: Cu acordul rezidenţilor Casei, în săptămâna de documentare, Ana Maria a purtat în piept o mini-cameră care face automat câte-o fotografie la 30 de secunde.