Orașul întrerupt

Când era în pase proaste, lui Nicolae Ceaușescu îi plăcea să‑și viziteze colegii tirani. O excursie la Phenian, se spune, l‑a inspirat să înceapă să‑și demoleze capitala cu buldozerul. Între 1984 și 1989, o treime din orașul vechi, o zonă cu o suprafaţă de vreo șase kilometri pătraţi, a fost distrusă; 57.000 de familii și‑au văzut casele făcute una cu pământul și au fost mutate cu forţa. Piesa de rezistenţă a acestui proiect de inginerie urbană era Casa Poporului, palatul prezidenţial. Nicolae Ceaușescu și soţia sa, Elena, erau ţărani din Oltenia. Iar Casa Poporului e gluma supremă despre oamenii de la ţară care vor să se dea mari în sat cu ce case mari au ei. Când m‑am stabilit în București, în 2000, am trăit o vreme la periferie, într‑un cartier deprimant. Însă când ieșeam din staţia de metrou de la Unirii, în apropierea Casei, mă simţeam de parcă mă uitam în capul unui nebun. Nici Kafka n‑ar fi putut visa așa ceva.

Zona demolată și reconstruită este diferită arhitectural de restul orașului – graniţele sale sunt clare, dar nu e un cartier propriu‑zis. Nu are nume. Așa că îi spun Micul Phenian. N‑am plănuit niciodată să locuiesc acolo. Dar într‑o seară beam într‑un bar și m‑am oferit să duc o fată acasă. Am rămas peste noapte și n‑am mai plecat niciodată. Asta se întâmpla acum șase ani.

●

Micul Phenian – zona dintre Piaţa Alba Iulia, Casa Poporului și mai departe – a fost construit pentru membrii de partid; o cetate a devotaţilor. Apartamentele sale sunt mai spaţioase decât cele din blocurile construite în alte părţi, pentru clasa muncitoare. Și, în timp ce acelea sunt brutal de utilitare, exterioarele din beton nezugrăvit din Micul Phenian afișează elemente decorative rudimentare – pseudocoloane, fantezii de tip Legoland, zigzaguri și bucle alarmante –, ceva ce‑ar fi putut visa cu ochii deschiși un copil roman sau aztec. (Parcă văd un arhitect cu pistolul la tâmplă, care încearcă să pară relaxat.) Blocurile au structură zdravănă; faţadele, nu prea. Din când în când, bucăţi de beton se desprind din ele și se prăbușesc pe trotuar. Semne scrise de mână, care te avertizează să ai grijă la cap, apar post‑factum.

Până în secolul XX, peisajul străzilor din București crescuse haotic, organic. Străzile cartierelor vechi descriu pe hartă modelul sticlei sparte sau al crăpăturilor în noroiul uscat. Pentru călătorii din epoca precomunistă, Bucureștiul era bizantin, oriental. Până la venirea comunismului n‑a avut parte de ceva care să aducă a plan de urbanism sau cod de construcţie. Totul era claie peste grămadă, fără vreun interes faţă de proporţii sau stil, iar acest mod de a construi a devenit însuși stilul orașului și, uneori, chiar sursa farmecului său. Peste acest peisaj neordonat s‑a prăvălit Micul Phenian.

Dar înainte ca planul să fie executat în întregime, proiectul phenianic a fost oprit. Azi, dezvoltatorii imobiliari ignoră legile urbanistice, iar cei care reprezintă legea se fac că nu văd. Un zgârie‑nori de sticlă ridicat lângă o veche biserică, malluri, supermarketuri și parcări supraetajate blochează inima orașului.

Strada pe care locuiesc, Negru Vodă, e cale de acces pentru camioanele care aprovizionează intrarea din spate a magazinului Unirea. Pe vremea comunismului, rafturile lui erau mai mult goale. Acum are o faţadă de secol XXI. Străzile paralele dau spre un Carrefour și parcarea sa supraetajată. Această impunere a capitalismului în centrul orașului, trebuie ţinut minte, s‑a petrecut peste ruinele lăsate în urmă de demolările comuniste. Ca atare, trotuarele acestei străzi rezidenţiale sunt de nefolosit; șoferii parchează pe ele, aducându‑și mașinile cu botul până‑n zidurile clădirilor. Casa mea e confortabilă, situată central, bine încălzită iarna, și rezistă la un cutremur de cel puţin șapte grade pe scara Richter. Dar nu‑mi place locul cine știe cât. Și am senzaţia că și vecinii mei, oricine‑ar fi ei, simt la fel.

●

Cea mai mare parte a demolărilor s‑a petrecut de‑a lungul unei axe est‑vest, cu lungimea de circa cinci kilometri, în centrul orașului. O casă mare are nevoie și de‑o alee pentru mașini pe măsură. Lung de trei kilometri și lat de opt benzi, bulevardul Victoria Socialismului a fost proiectat să ducă până în faţa porţilor Casei Poporului. Plănuit grandios, azi e doar ceva banal – o autostradă prin mijlocul orașului. Bulevardul e încadrat pe mare parte din lungime de câte‑un zid de blocuri care nu lasă să se întrevadă vreo bucăţică din orașul mai vechi din spate. Paradoxal, acest drum care secţionează atât de brutal orașul în două a fost redenumit Bulevardul Unirii. Drumul e una dintre cele mai statornice victorii ale socialismului asupra acestui oraș și cred că numele vechi trebuia păstrat; descrie cu adevărat ce avem în faţă.

Bulevardul Victoria Socialismului se întinde la 200 de metri în faţa șirului de blocuri care formează priveliștea de la fereastra mea. Peisajul rămas în urma demolării de‑acum un sfert de secol nu s‑a recompus. Există câteva blocuri, în stilul celui în care stau eu, și câteva clădiri de birouri din oţel și sticlă, care au fost construite după 1989, și ceva teren viran. Multe din peticele astea au devenit, din oficiu, parcări. Tranziţia de la comunism la post‑comunism a fost o fractură politică și psihică. Piaţa liberă a mai recuperat din teren, oarecum, dar tot au rămas adevărate găuri în textura orașului. Cartierul meu nu are un nume. Le spun oamenilor că locuiesc pe una dintre străzile din spatele magazinului Unirea.

Ușa din spate a blocului meu dă într‑o alee. Spaţiu de parcare.  Ieșirea din faţă dă spre spatele clădirilor de pe strada paralelă și într‑un zid de cărămidă roșie. În mod ciudat, aceste clădiri, ce formează o fâșie poate nu mai lungă de 200 de metri, au fost cruţate de demolări. Multă vreme, pe zidul vechi de cărămidă roșie a stat o svastică vopsită cu negru. Preţ de‑un an sau doi, când treceam pe‑acolo, simţeam că ar trebui să vopsesc peste, dar nu m‑am obosit niciodată. M‑am bucurat când a făcut‑o altcineva.

Mă duc lunar la biroul administratorului de la ultimul etaj al blocului meu, ca să‑mi plătesc întreţinerea. Într‑una dintre primele luni, acum șase ani, urcând pe scări spre etajul șapte, am observat Steaua lui David pe acoperișul clădirii din spatele zidului roșu și mi‑am dat seama la ce mă uitam. Sinagoga datează din 1851 și acum e muzeul evreiesc al orașului. Această zonă, înainte să fie făcută bucăţi, era inima cartierului evreiesc al Bucureștiului.

●

Muzeul conţine relicvele sutelor de ani de viaţă iudeo‑română – omagii pentru scriitori, fizicieni, arhitecţi și militari – dar singurul exponat care m‑a fascinat cu adevărat a fost o hartă a zonei, de la 1871. Pe ea apar biserici, sinagogi și alte clădiri importante, desenate naiv, peste un peisaj urban care trebuie să fi rezistat, în mare parte, până în 1987. Am găsit strada pe care se află muzeul, strada Mămulari, și asta m‑a ajutat să mă orientez pe o hartă care abia corespunde cu străzile pe care mă plimb zi de zi. Un pic mai la nord de Mămulari, la un minut de mers pe jos, se aflau strada Palestina, strada Sinagogii și strada Israelită. Aceste străzi nu mai există.

Continuitatea numelor de locuri poate însă să te inducă în eroare, iar asta se aplică și străzii mele. Fosta Negru Vodă a fost complet demolată, iar noua stradă a fost reconstruită doar aproximativ în apropierea fostei sale omonime. Cea veche șerpuia. Cea de azi a fost desenată cu rigla fixă a unui arhitect. Pe vechea stradă Negru Vodă se afla o sinagogă numită Marele Templu Spaniol. A fost construită în 1819 și a trebuit renovată în 1853. Tasarea era o problemă pentru primele clădiri din zonă, construite pe ceea ce era pe atunci terenul mlăștinos aflat la câteva sute de metri mai la nord de Dâmboviţa. Templul Spaniol era una dintre cele șase sinagogi (trei, în cartierul meu) care au fost jefuite și distruse în timpul pogromului din ianuarie 1941. Nu a putut fi restaurată și a fost demolată în 1955.

În muzeul evreiesc se află o copie în franceză, tipărită la Amsterdam în 1734, a Călătoriilor Rabinului Beniamin de Tudela. Acest jurnal de la începutul celui de‑al doilea mileniu menţionează prezenţa evreilor printre valahii din bazinul inferior al Dunării. E inutil să vorbim despre „primele” sosiri ale oamenilor în această zonă, sau despre „băștinași”. Singurul lucru pe care îl știm cu absolută certitudine e că în această zonă oamenii s‑au amestecat dintotdeauna. Principatele române au fost dintotdeauna integrate cultural, comercial și religios în lumea bizantină și otomană. Expansiunea comerţului și a orașelor în Balcani nu poate fi separată de afluxul de negustori și meșteșugari urbanizaţi din Imperiul Otoman – greci, armeni și evrei. Prima comunitate de evrei din București, de pe la 1500, când putem vorbi despre un oraș, era probabil una de vorbitori de spaniolă. (Denumirea mai corectă a limbii lor ar fi „iudeo‑spaniolă”, dar ar fi putut s‑o înţeleagă orice vorbitor al spaniolei castiliane.)

Odată cu expulzarea non‑creștinilor din Iberia în 1492, musulmanii și evreii spanioli și‑au căutat refugiu în Imperiul Otoman. Și totuși, Bucureștiul s‑a aflat la marginea Imperiului, niciodată n‑a făcut parte din el. Se afla, de asemenea, și la marginea imperiului Habsburgic și a celui Rus. Deși sefarzii vorbitori de iudeo‑spaniolă constituiau aici comunitatea mai numeroasă la 1700, declinul puterii otomane a determinat o sporire a importanţei comerţului spre nord, iar la 1800, așkenazii, adică evreii vorbitori de idiș, au devenit mai numeroși. Româna trebuie să fi fost mediul de comunicare între cele două grupuri, care, cu timpul, s‑au asimilat reciproc. Străzile care nu mai există erau punctul de întâlnire dintre lumea sefarzilor și cea a așkenazilor; locul în care aceste perspective divergente asupra iudaismului se reîntâlneau și se amestecau.

Strada unde se află muzeul adăpostește pe o latură case de la finalul secolului XIX, cu balcoane din fier forjat, și clădiri art deco din anii 1930. Această frântură de trecut e însă strivită de clădirile noi care o înconjoară. Pe partea cealaltă a străzii se află Phenianul. Ce mi se pare cu‑adevărat straniu, lucrul care mă face întotdeauna să privesc în trecut, e faptul că fantoma vechiului meu cartier îmi pare mai reală decât noile clădiri și străzi care i‑au fost suprapuse. Când mă plimb pe străzile astea, mă simt de parcă aș merge prin fanteziile unui faraon îmbătrânit, care își tratează anxietatea în faţa morţii cu buldozere și planuri arhitecturale. Acest ţăran pe jumătate alfabetizat, care și‑a început viaţa atât de banal, a fost șocat să descopere că era un geniu și nu și‑a revenit niciodată din surpriză. Dar acest vis stă turnat în beton. Iar noi rătăcim pe străzile și străduţele sale în orele noastre de trezie.

De‑a lungul anilor, am început să intuiesc existenţa unui cartier în zona în care trăiesc, pierdut sub construcţii noi, parcări și terenuri virane. Mi‑a luat cinci ani, dar am descoperit că acel cartier demolat, pe care a fost construit blocul meu, avea un nume. Se numea Văcărești.

●

Demolarea a început la circa doi kilometri la vest de Văcărești, într‑un cartier numit Uranus, în 1984.

În 1984, Florin Iaru avea 30 de ani și era unul dintre cei mai proeminenţi poeţi ai generaţiei tinere. Acela a fost și anul în care Partidul Comunist Român a decis ca Uniunea Scriitorilor să nu mai primească niciun membru nou fără aprobare. Pentru scriitorii tineri care nu făceau parte din partid devenise aproape imposibil să publice. Pentru Iaru, care apucase să publice două volume, dar n‑avea de gând să se înscrie în partid, s‑au închis toate ușile.

Au trecut trei decenii de‑atunci și Iaru ridică din umeri când vine vorba de hotărârea lui de a deveni o non‑persoană literară. Nu sugerează că s‑a opus partidului. Doar că nu prea avea la inimă scena aia literară. El și cu prietenii lui erau interesaţi de alte lucruri.

Vorbim la bere, într‑o seară blândă de toamnă, pe terasa barului de pe strada Covaci la care ies eu de‑obicei. Iaru e un tip deschis și bonom. Nu e nici defensiv, nici acuzator – cum sunt mulţi din generaţia lui –, și nici nu e înverșunat. Când vorbește despre anii ’80 își amintește prietenii puternice și o perioadă în care sursa principală de distracţie erau adunările în case particulare, pentru băutură și discuţii. Din punctul ăsta de vedere, mă ajută să‑mi depășesc unele prejudecăţi despre epocă – eu sunt străinul, blocat în faţada monocromă, ca acel vizitator din anii ’80, Saul Bellow, care a fost uluit să descopere că ţevile de încălzire sunt reci, iar apa la WC nu se trage. Aceste privaţiuni i‑au evocat lui Bellow părţile cele mai rele ale copilăriei sale în Chicago, din vremea Depresiunii, în ceea ce trecea oficial drept un rai al muncitorimii. Iaru își amintește și râsetele, dar nu e nostalgic.

În februarie 1984, buldozerele curăţau locul pentru construcţia Casei Poporului. Iaru era distribuitor de cărţi pentru o editură de stat, iar șeful său le ceruse lui și prozatorului Mircea Nedelciu să ajute o scriitoare, pe Alice Botez, care avea 70 de ani și căreia i se dăduseră trei zile ca să‑și evacueze casa.

Când au ajuns la faţa locului, casa lui Alice Botez era singura rămasă în picioare de pe toată strada. Iaru descrie momentul într‑un volum din 2012, intitulat Fraier de București: „Ne privea cu resemnare cum îi împachetam lucrurile, cum îi sortam mobila şi amintirile, pentru că noi știam că va fi învinsă. Nu mai avea pe nimeni. Doar prieteni decedaţi. Toată istoria ei personală zăcea în fotografii, manuscrise şi obiecte vechi. Iar casa ei, casa care urma să fie făcută una cu pământul, era minunată. Calmă, spaţioasă, primitoare. Am colindat prin ea trei zile, minunând‑mă. Şi strângând întruna, împachetând, înjurând ușurel, așa cum blestemi furtuna sau grindina.

Pentru cei mai bine de 150 de metri pătraţi, cu curte, urma să primească alţi 25, sub forma unei garsoniere, la bloc, la Căţelu. În dimineţile de februarie în care am parlamentat cu buldozeriștii, doamna Botez părea că își așteaptă moartea. După trei zile în care, încet, încet, au dispărut apa şi curentul electric, i s‑a găsit o locuinţă, chipurile, mai potrivită. Toată viaţa ei a fost întoarsă cu lama şi larma oţelului. Ne‑am fotografiat, eu şi Nedelciu, dimpreună cu gazda noastră improvizată din Uranus. Am plecat încetișor, tustrei. După noi, buldozerele au înaintat, au depășit toate liniile de apărare şi, în sfârșit, s‑a făcut liniște.”

Nu era chip ca Alice Botez să‑și ia posesiunile cu ea. N‑ar fi avut loc. Multe dintre lucrurile ei au fost îngropate odată cu casa. Vremea era geroasă și Iaru își amintește cum punea pe foc fotografii și manuscrise. Prin niște relaţii, scriitoarea reușise să obţină un apartament într‑un subsol din centru, însă n‑a trăit mult timp acolo. La câteva luni după mutare, a căzut în timp ce cobora acele scări străine, iar la scurt timp după aceea a murit. Corolarul marii solidarităţi dintre prieteni de pe vremurile acelea era o totală lipsă de solidaritate faţă de oricine nu făcea parte dintr‑un mic grup, îi sugerez eu lui Iaru, iar el mă aprobă. „Credeam că cei aflaţi la putere erau mai puternici decât erau de fapt, mai inteligenţi, și evident că simţeam că sunt pretutindeni în jurul nostru și ne ascultă.”

●

O fotografie alb‑negru din februarie 1986 arată latura sudică a străzii Mămulari, cu sinagoga care este astăzi muzeul evreiesc. Această fâșie de clădiri stă golașă într‑un câmp deschis de noroi îngheţat și zăpadă. Totul în jurul ei a fost demolat, iar noile construcţii – inclusiv blocul în care stau – încă nu au fost demarate. Două excavatoare se odihnesc – poate că e duminică. Fotografia, făcută de Andrei Pandele, a fost publicată în 2007 în albumul Fotografii și imagini, interzise și personale. Pandele a fost, de asemenea, și unul dintre sutele de arhitecţi care au lucrat la Casa Poporului și ăsta e un motiv în plus pentru care ard de nerăbdare să vorbesc cu el.

Ne întâlnim la terasa unui restaurant de pe lângă casa mea, imediat în afara zonei demolărilor. Pare mult mai tânăr decât cei 60 și ceva de ani pe care‑i are. „Au fost distruse orașe în timpul Războiului”, îmi spune. „Orașe din Germania au fost rase de bombardamente. Orașe din Polonia au fost făcute una cu pământul, atât de bombardamente aeriene, cât și de lupte masive de stradă. Dar Bucureștiul e singurul oraș din Europa care a fost distrus pe timp de pace. Procesul era în curs de desfășurare încă dinainte ca Ceaușescu să înceapă să viseze la Casa Poporului. Dar ceea ce a accelerat procesul a fost cutremurul care a lovit Bucureștiul pe 4 martie 1977.”

Cutremurul a înregistrat 7,3 grade pe scara Richter și a durat un minut. Prăbușirea clădirilor, inclusiv unele care fuseseră deja afectate de precedentul cutremur serios, din 1940, a făcut aproape 1.500 de victime. Ceaușescu se afla în Lagos, în vizită la dictatorul militar al Nigeriei și din cauza dezastrului n‑a putut să intre în legătură telefonică cu România preţ de câteva ore. Unii spun că la început a crezut că avusese loc o lovitură de stat. Conform altei povești, a crezut că întregul oraș fusese făcut una cu pământul. S‑a grăbit să se întoarcă, iar priveliștea pe care a găsit‑o era destul de îngrijorătoare – unele clădiri, chiar din centrul orașului, se prăbușiseră complet.

„O mare parte din București se află pe sol moale, aluvionar”, explică Pandele. „Însuși palatul lui Ceaușescu era construit pe malul unui lac, iar când a ajuns acasă, niște vaze uriașe din profir, grele de câteva tone – fuseseră un cadou de la pakistanezi, cred – se prăvăliseră pe‑o scară și practic explodaseră.” Curtat atât de regimurile comuniste, cât și de statele democratice, care vedeau în regimul lui o enclavă de dizidenţă în blocul sovietic, Ceaușescu avea motive să se creadă un om politic de vază pe plan internaţional. Ideea că avea o capitală fragilă l‑a făcut să clădească o cetate de scaun care să reziste și a cerut propuneri pentru o nouă clădire rezistentă la cutremure, de la un număr însemnat de arhitecţi importanţi.

„În aprilie 1977, i‑a întrebat pe urbaniștii orașului care e cel mai sigur loc de construcţie din București”, spune Pandele, „iar ei i‑au zis că e Dealul Arsenalului, imediat la sud de vechea mănăstire Mihai Vodă, deasupra unui labirint de străzi din cea mai veche parte a orașului. Era unul dintre puţinele dealuri din ceea ce e, în mare parte, un oraș plat. Așa că nu doar au demolat, au modificat topografia orașului. Au nivelat dealul și au ras alte dealuri din zonă, iar apoi au început să construiască.”

De la bun început, Ceaușescu și‑a imaginat o clădire uriașă. Concurenţa dintre arhitecţi a făcut ca în scurt timp să i se ofere ceva de câteva ori mai mare. Apoi, după ce construcţia fusese demarată, a cerut să fie extinsă și mai mult.

Povestea vieţii lui Pandele s‑a intersectat cu Casa Poporului în 1987, când a fost detașat să lucreze la ea, ca pedeapsă pentru un conflict cu superiorii săi de la Institutul de Arhitectură. Era unul dintre cei 400 de arhitecţi însărcinaţi cu finisajele și detaliile de fineţe ale structurii. Implicarea lui în proiect i‑a permis să pătrundă în zona din jurul Bulevardului Victoriei Socialismului într‑o perioadă în care accesul era interzis populaţiei – prezenţa răsfirată a unor gărzi cu kalașnikoave era destul ca să ţină la distanţă pe oricine n‑avea vreo treabă în zonă. Dar Pandele își lua frecvent aparatul foto cu el – era fotograf acreditat la un ziar sportiv – și a făcut multe poze cu demolarea și construcţia. Dac‑ar fi fost descoperite, oricare dintre aceste fotografii i‑ar fi atras o pedeapsă cu închisoarea. La fel de compromiţătoare pentru regimul paranoic erau și fotografiile lui cu cozile la alimente, cu fabricile, cu distrugerile provocate de cutremur. (Și nu poţi să nu te miri de ce tupeu a avut când a fotografiat coloana lui Mihail Gorbaciov coborând pe Calea Victoriei, în timpul vizitei din mai 1987.)

Timp de mai bine de cinci ani, centrul Bucureștiului a fost un mare șantier, cu o sută de mii de constructori angajaţi în perioada de vârf, care lucrau în ture. În timp ce avuţia poporului se cheltuia pe proiectul ăsta, bucureștenii îndurau tăieri de curent, apă, gaz și încălzire. Pandele își amintește cum muncea la el în birou îmbrăcat de iarnă din cap până‑n picioare.

În spaţiul public, Pandele se bucura arareori de luxul de a duce aparatul la ochi ca să compună un cadru. Adesea disimula: privea într‑o direcţie și, cu mâna sprijinită lejer pe aparatul atârnat pe piept, declanșa în direcţia opusă. „Era foarte mult la nimereală. Mă trezeam cu o grămadă de cadre degeaba. Multe erau out of focus. Și declanșatorul scotea un sunet găunos, așa că aveam nevoie de acoperirea utilajelor sau a altor zgomote, dacă mai erau și alţii prin preajmă.”

Reducea riscurile personale la minimum. „Mergeam atât de departe încât printam teste pe hârtie, ca să văd ce am, dar apoi le distrugeam. Ascundeam negativele acasă la socrii mei. Aveam ideea că poate în 20 de ani Ceaușescu o să fie mort și Nicu [fiul lui] o să declare că taică‑său mersese prea departe și o să pot să‑mi scot pozele.”

După Revoluţie – a fotografiat‑o și pe‑asta –, Pandele și‑a dat seama că miile de fotografii pe care le strânsese constituiau o arhivă inegalabilă a vieţii în comunism și a orașului dinainte de și din timpul demolărilor. Dar publicarea albumelor lui e de dată relativ recentă. „N‑am avut ce să fac cu fotografiile în anii ’90”, explică Pandele. „Imaginile erau prea brute, prea urâte. Oamenii nu voiau să se uite în oglindă. Ce vedeau îi scârbea.”

●

Supravieţuirea șirului de clădiri din spatele casei mele și, odată cu el, a numelui străzii, Mămulari, m‑a dus la descoperirea scriitorului Isac Peltz (1899–1980). Peltz a fost până la finalul vieţii sale un obișnuit al sinagogii Avram Berl Zissu și cel mai celebru dintre romanele sale se numește Calea Văcărești (1933).

„Aici m‑am născut”, a spus Peltz într‑un interviu acordat spre finalul vieţii. „Am trăit printre personajele din carte. Le știam aspiraţiile, victoriile, înfrângerile, bucuriile și tristeţile. Sunt un copil al străzii evreiești. Am început prin a schiţa portretele mai multor cunoștinţe, oameni de toate felurile, negustori, actori evrei, peţitoare, lucrători comerciali, vânzători, meșteșugari cu sau fără ateliere proprii, croitori, croitorese, frizeri, chelneri, birjari, portărei de hotel, proletari… Am umplut sute de pagini cu secvenţe din viaţa tumultuoasă a vechiului ghetou bucureștean.”

Peltz începuse să compună aceste „portrete” de la vârsta de opt ani și în tinereţe s‑a gândit că într‑o bună zi ele ar putea să se constituie într‑o naraţiune unitară. Preţ de mai bine de un deceniu, chiar și când lucra ziua ca redactor de ziar și‑și scria romanele timpurii, Peltz își făcea timp la mașina de scris în fiecare seară, ca să‑și cizeleze „portretele”. Întrebat odată de ce a scris cartea, Peltz a răspuns:.

„Născut și crescut în lumea asta… mi‑am dorit s‑o descriu cât mai autentic cu putinţă. Deși fuseseră dintotdeauna acolo, la doi pași, nimeni nu‑și făcuse vreodată timp să ajungă să‑i cunoască pe acești oameni.” Peltz a devenit o celebritate literară în anii ’30, iar ghetoul s‑a transformat în obiect al curiozităţii populare. Primea scrisori adresate simplu, lui „I. Peltz, Calea Văcărești”. Un antreprenor chiar aducea grupuri de turiști la București din provincie. Pe vagoanele de tren rezervate pentru ei scria „Calea Văcărești”, atât cu grafia latină, cât și cu cea ebraică.

În anii ’70, criticul Marius Mincu a scris despre întâlnirea sa cu bătrânul Peltz la templul Avram Berl Zissu:

„În fiecare sâmbătă dimineaţă – timp de aproape 70 de ani – și la fiecare sărbătoare, e aici, în primul rând… Vine regulat, de când avea 11 ani și a învăţat Kaddishul (rugăciunea pentru morţi) pentru mama sa. Nu poţi spune că e genul călător. E unul dintre puţinii scriitori care se pot lăuda că au trecut graniţa o singură dată: în 1930, când și‑a dus soţia la Viena pentru două săptămâni. Ieșit din ghetou, a dat de ce‑i mai bun din lumea civilizată. A fost profund uimit de muzică, dar mai ales de muzee. Ce mod brutal și neașteptat de a fi scos din lumea ta. Era încântat, dar abia dacă putea suporta. N‑a mai plecat din ţară niciodată, de teamă să nu piardă ce avea și cum se simţea acasă”.

Aflând despre Peltz și citind Calea Văcărești – mai mult un colaj de personaje și întâmplări decât un roman –, am fost curios să aflu pe unde trecea adevărata Cale Văcărești. Chiar prin faţa ușii mele, după cum aveam să aflu, deși mi‑a trebuit o hartă dinainte de 1986 ca să descopăr asta.             

Aproape cinci ani locuisem în cartierul Văcărești și habar n‑avusesem. Numele se pierduse. Locuitorii iniţiali muriseră sau fuseseră dispersaţi. Dădusem de numele Văcărești din când în când, în scrieri mai vechi, dar nu‑mi dădusem seama la ce zonă se referă.

Calea Văcărești începea din centrul orașului, dintr‑un colţ al arterei denumite astăzi Coposu, care marchează aproximativ hotarul de nord al perimetrului de demolare din zona mea. Traversa în diagonală ceea ce astăzi e Piaţa Sfânta Vineri, capătul mai multor linii de tramvai și, după aceea, în lipsa oricărui punct vizual de referinţă, cursul ei exact rămâne pentru mine o necunoscută. Dispare, precum un râu subteran, sub străzi cu nume noi, sub parcări și sub Bulevardul Victoria Socialismului și reapare la cam un kilometru mai la sud.

James Joyce a remarcat odată că dacă Dublinul ar fi demolat, ar putea fi reconstituit folosind Ulise. Evident, Joyce nu și‑a imaginat că Dublinul ar putea fi demolat mai mult decât s‑a gândit Homer că geografia Mediteranei ar putea fi ștearsă. Peltz a trăit suficient de mult încât să vadă comunitatea evreiască din București decimată, să‑și vadă lumea tinereţii dispărând, însă a presupus, probabil, că titlul Calea Văcărești va rezona în continuare pentru generaţiile ulterioare și că numele din cărţile sale vor lega lumile vechi de cele noi. Exemplarul meu din Calea Văcărești e din 1970, recuperat de la un anticariat. Peltz, azi, e un scriitor uitat.

●

Văcăreștiul n‑a fost niciodată exclusiv evreiesc. Cartierul adăpostea câteva clădiri administrative importante și mai multe biserici vechi. Există plăci memoriale pentru două dintre bisericile distruse, pe o rază de 500 de metri în jurul casei mele. Biserica Olteni, de pe strada cu același nume, e comemorată printr‑o troiţă de doi metri, elaborat cioplită, așezată pe un soclu de beton înalt de un metru, și se află pe marginea unei artere noi, bulevardul Mircea Vodă. Pe  placa de marmură de la baza crucii scrie că biserica a fost construită în 1722 și demolată pe 11 iunie 1987. Crucea și inscripţia sunt orientate către stradă. Șoferii, după ce tocmai au trecut de semafor, accelerează în trecere pe lângă un monument invizibil, pentru o biserică‑fantomă, de pe o stradă‑fantomă.

La 200 de metri de casa mea, acolo unde începea Calea Văcărești, se află un alt monument, doar o idee mai puţin invizibil. Comemorează Biserica Sfânta Vineri, demolată tot în 1987, la doar o săptămână după Biserica Olteni. Monumentul se înalţă dintr‑un refugiu mare, încercuit de capătul mai multor linii de tramvai. Un zid gros, înclinat, din beton, se ridică de la nivelul solului până la o înălţime de peste doi metri și e acoperit cu plăci de marmură, care ar fi mai potrivite pentru toaleta unei zone de servicii de pe autostradă. Zidul are o gaură în formă de cruce, suficient de mare încât să poţi păși prin ea. Cea mai mare parte a tablei de aluminiu care acoperea iniţial vârful zidului a fost furată pentru a fi vândută la fier vechi. Zidul în sine a fost desfigurat de graffiti și de postere care fac reclamă la tot soiul de servicii.

Prin părţile astea, chiar și monumentele care atestă distrugerea devin parte din ruină, sunt absorbite de ea. Mii de oameni trec pe aici zilnic, traversând strada între staţia de autobuz și staţia de tramvai, sau îndreptându‑se spre mall, supermarketuri și staţia de metrou. Sunt sigur că foarte puţini observă monumentul sau își dau seama ce reprezintă. Acesta este un loc în care bisericile au date de naștere și de deces, la fel ca oamenii.

●

Biserica Sfânta Vineri a fost construită în 1645. Pe 13 iunie 1987, Elena Ceaușescu a sosit în zonă cu anturajul, s‑a uitat în jur și a spus: „Jos cu gunoiul ăsta”. Preotului paroh, părintele Gelu Bogdan, i s‑a spus iniţial doar că vor fi demolate anexele, iar terenul bisericii confiscat. Până pe 19, pe măsură ce soseau buldozerele, a devenit clar că biserica în sine nu va supravieţui. Sfânta Vineri era o biserică iubită de membrii parohiei din cartierele mai sărace care se întindeau spre sud și est și avea și renumele unei instituţii de caritate. Chiar și după ce o parte atât de mare din oraș fusese deja distrusă, vestea demolării s‑a răspândit repede.

„Se strânsese o mulţime mare”, își amintește părintele Bogdan. „Oamenii au venit din momentul în care au început să demoleze azilul de bătrâni, care era casa parohială. Nu așa mulţi la început, dar apoi s‑a aflat că o să demoleze biserica. Erau cel puţin 2.500 de oameni, cam de pe la ora unu. Pe la șase au intervenit Securitatea și miliţia, au făcut un cordon și i‑au împins înapoi.

Apoi s‑a întâmplat ceva extraordinar. Muncitorii care demolaseră casa parohială și anexele n‑au vrut să demoleze biserica. Au fugit pur și simplu. La fel și soldaţii. Așa că au adus deţinuţi să demoleze, promiţându‑le că le scurtează sentinţele. I‑au adus cu mai multe camioane. Au început la ora șase și până la șapte biserica era la pământ.”

Unul dintre martorii oculari cu care am vorbit, Horea Murgu, a sosit la timp ca să vadă două buldozere apucându‑se de treabă. Estimează că erau vreo 2.000 de oameni adunaţi să asiste, contra a circa 30 de soldaţi, care trebuiau să ţină mulţimea departe. Oamenii au privit, majoritatea cu resemnare. Unii dintre ei aveau ochii în lacrimi. Horea își amintește o senzaţie umilitoare de neputinţă.

Pe măsură ce se lăsa noaptea, membrii parohiei veneau cu lumânări și le așezau pe cărare și pe molozul bisericii. Oamenii s‑au rugat și au cântat, în general timid și șoptit, vegheaţi îndeaproape de Securitate. „Unii oameni chiar au strigat «Jos Ceaușescu!»”, își amintește părintele Bogdan. „Miliţia și‑a dublat efectivul și i‑a împiedicat pe oameni să se mai strângă sau să se apropie. Au stat de pază până pe 22 iulie și n‑au mai lăsat lumea să pună lumânări pe locul bisericii.”

Biserica n‑a făcut nicio încercare de a mobiliza masele de mii de oameni care se adunaseră să asiste la demolare și n‑a intrat nicio clipă într‑o confruntare directă cu regimul. Când a fost distrusă biserica Sfânta Vineri, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române era în străinătate, vizita Viena. E greu de spus dacă așa a fost mai convenabil pentru regim sau pentru Biserică. „Mi‑au stat alături oameni discreţi, obișnuiţi”, spune părintele Bogdan. „Din păcate, cei care mi‑erau superiori s‑au retras, mai mult sau mai puţin. A fost greu să simt că sunt pe cont propriu în așa o situaţie îngrozitoare.”

Un alt martor la demolarea bisericii Sfânta Vineri a fost Andrei Pandele. Pozele făcute de el în acea zi sunt singurele care există, din cunoștinţele mele, de la demolarea bisericii.

După ani de zile de plimbări prin pustietatea stranie a cartierului meu, încep să‑l văd pentru prima oară în fotografiile lui Pandele. Un cadru arată biserica și câteva buldozere care se apucă de treabă. Mulţimea s‑a strâns în prim-plan – vizavi de biserică – iar în faţa ei stă un soldat. Pandele, pare‑se, se afla în spatele mulţimii și un pic deasupra ei, când a făcut fotografia. Privitorii se uită în direcţia opusă, spre biserică, în afară de un bărbat, ascuns în colţul din dreapta jos al fotografiei. Nu l‑aș fi observat pe individ, dacă nu mi l‑ar fi arătat Pandele. Se uită direct la fotograf – direct la mine, în timp ce analizez imaginea – și se încruntă. Poate că e o coincidenţă. Dar, când Pandele a făcut discret poza, cu cloncănitul declanșatorului acoperit de motoarele buldozerelor, e imposibil de spus câţi dintre cei din mulţime se aflau acolo doar pentru a supraveghea oamenii.

●

Norman Manea, tradus în peste 20 de limbi, e cel mai cunoscut scriitor român contemporan. A părăsit România în 1986, presat de hărţuirea crescândă a Securităţii și de un climat pe care‑l descrie ca „un delir anti‑semit în presa de partid”. Manea e evreu. Acum locuiește la New York. Ne‑am întâlnit în timpul uneia dintre vizitele sale la București și l‑am întrebat despre demolări.

„La începutul anilor ’80 stăteam pe Calea Victoriei, aveam priveliște asupra distrugerii și îmi amintesc zgomotul teribil al utilajelor grele, chiar și noaptea. Era o perioadă foarte dezolantă. Marele semn de întrebare planează asupra Bisericii. Pentru că s‑au distrus o grămadă de biserici, iar Biserica a tăcut mâlc. Nu a fost ca biserica poloneză, care a fost un inamic al sistemului, din principiu. Și Biserica Ortodoxă avea toate motivele să fie inamicul sistemului și a devenit mult mai vicleană în ultimele câteva decenii. Dar, chiar și‑așa, Biserica Ortodoxă e extrem de obedientă, iar tradiţia sa este de obedienţă faţă de rege, sau faţă de oricine se‑ntâmplă să fie la putere. Dosare deconspirate după ’89 arată, cred, că mai mult de jumătate dintre preoţi au fost informatori ai poliţiei secrete. Deci asta deja e scandalos. Nu e chestia normală, că te supui. Pentru că cei care se duc la preot se duc acolo pentru sfaturi, pentru ceva ce le‑ar ușura situaţia. Dacă tot ce spun ei merge direct la poliţia secretă, coșmarul e desăvârșit.”

Situaţia pentru evrei era diferită. „Evreii aveau de ales, în sensul că puteau să plece”, spune Manea. „Cea mai mare parte din familia mea a plecat. Unii, imediat după război, unii, un pic mai târziu. Tendinţa de a pleca era foarte puternică și a devenit mai puternică odată cu trecerea anilor, deoarece chiar și comuniștii evrei, de la un anumit punct încolo, s‑au simţit împinși la o parte și marginalizaţi. Așa că nici măcar ei nu s‑au mai simţit prea dedicaţi marelui ideal, care murea de la o zi la alta.”

În anii ’80, evreilor români li se permitea să plece în Israel, în schimbul unor plăţi cash din partea statului israelian. Bucureștiul se golea simultan de sinagogile sale, cât și de evrei.

Ăsta e, poate, motivul pentru care nu există monumente sau memoriale ale vreuneia dintre sinagogile distruse din Văcărești; comunitatea era în declin încă dinainte de a se fi pus problema nivelării Văcăreștiului.

Manea continuă: „De asemenea, instituţia comunităţii evre­iești, ca și Biserica, a jucat un rol foarte ambiguu la momentul respectiv, în sensul că avea un soi de complicitate cu sistemul. Dar ei aveau un scop, care era acela de a le convinge pe autorităţi să‑i lase pe evrei să plece. Deci asta ar putea scuza niște lucruri nu foarte pure sau oneste pe care le‑au făcut din punct de vedere politic, pentru că foarte abilul rabin șef din perioada respectivă a reușit să ajungă la evreii din România și să îndrepte cea mai mare parte din ei către Israel. Asta, în sine, a fost o foarte mare realizare pentru acea perioadă. Nu s‑a întâmplat în alte ţări socialiste”.

Din nou mă întreb de ce o fâșie din strada Mămulari, cu tot cu o sinagogă, a fost cruţată, în timp ce altele n‑au fost și dacă asta se leagă de tranzacţiile care aveau loc între București și Tel Aviv. O întrebare similară o ridică supravieţuirea Marii Sinagogi. Dintre cele 55 de sinagogi pe care le avea Bucureștiul înainte de Război, Marea Sinagogă este astăzi una dintre ultimele active din întreg orașul și ultima din Văcărești. Fondată de evrei așkenazi, datează din 1847 și era odinioară cunoscută drept Sinagoga Poloneză. A supravieţuit pogromului din 1941, dar a fost grav vandalizată. După cum îi sugerează și numele, e o clădire mare, dar e ascunsă privirilor pentru că a fost închisă într‑un ţarc de potcoava unor blocuri cu șapte etaje, în stil Phenian. Invizibilă de pe artera principală, astăzi te poţi apropia de sinagogă doar din spatele blocurilor, navigând printr‑un mix de teren viran și locuri de parcare.

●

Manea descrie plecarea din România drept al doilea exil al său – primul a fost în 1941, la vârsta de cinci ani, când a fost deportat împreună cu familia și cu întreaga populaţie evreiască a regiunilor Bucovina și Basarabia, într‑o zonă din Ucraina aflată sub administraţia regimului fascist român. Se estimează că 100.000 dintre deportaţi nu s‑au mai întors niciodată, victime ale inaniţiei, bolilor și execuţiilor. Manea s‑a întors în România în 1945, împreună cu membrii familiei sale care supravieţuiseră.

Cei mai mulţi dintre cei 300.000 de evrei români care au murit în Holocaust erau din nordul și estul ţării. În vara lui 1942 au fost puse la punct aranjamente între nemţi și regimul Antonescu, pentru deportarea evreilor români din alte regiuni sudice și vestice ale ţării – inclusiv din București – către un lagăr de concentrare din Polonia. Adolf Eichmann, cel care s‑a ocupat de logistica soluţiei finale, se apucase chiar să facă rost de stocul de vagoane necesar pentru această operaţiune. La începutul războiului pe frontul de est, în iunie 1941, România întrecuse Germania în masacrarea și internarea evreilor, dar până la finalul lui 1942 frenezia antisemită a lui Antonescu trecuse de punctul culminant, iar planul de deportare n‑a fost niciodată implementat. Între timp, regimul descoperise că evreii, pe care era cât pe ce să‑i dea pe gratis pe mâna nemţilor, puteau fi vânduţi pe 1.300 de dolari per capita pentru o emigrare în Palestina. Cum Armata Roșie se apropia de România, Antonescu i‑a lăsat pe evreii români să plece pe gratis. După cum remarca Hannah Arendt, românii au fost dintotdeauna înaintea nemţilor; mai întâi cu genocidul, iar mai târziu „anulând toată afacerea, ca și cum ar fi fost o glumă”.

Astăzi, Marea Sinagogă e și Muzeul Holocaustului în România. Expoziţiile documentare și fotografice care atestă Holocaustul sunt dispuse pe pereţii interiori. În timpul serviciilor religioase peste exponate se trag perdelele.

Se estimează că la finalul războiului încă mai rămăseseră peste 300.000 de evrei în România. Circa 115.000 dintre aceștia au plecat în Palestina, apoi în Israel până în 1951. În perioada comunistă timpurie, emigrarea s‑a făcut în schimbul ajutorului economic din partea Israelului. Până în 1969 – pe lângă asistenţă economică – Ceaușescu cerea bani pentru fiecare evreu căruia i se permitea să plece. Tariful minim era de 2.000 de dolari per capita și creștea până la 25.000 pentru doctori și oameni de știinţă. Până în 1987, mai rămăseseră doar 23.000 de evrei în toată România. Astăzi sunt mai puţin de 10.000.

Comerţul cu evrei români a început încă din timpul Holocaustului, ca o răscumpărare, și a continuat practic neîntrerupt până ce cartierul Văcărești a fost distrus cu buldozerele. Bucureștiul evreiesc a fost șters de pe suprafaţa Pământului de două ori.

●

Valentin Mandache, autorul unui blog despre patrimoniul arhitectonic al Bucureștiului, atribuie tumultul de emoţie de la distrugerea bisericii Sfânta Vineri mai degrabă unei religiozităţi rurale decât vreunei furii provocate de distrugerea en masse a orașului.

„Pe‑atunci locuiam în căminele studenţești din Grozăvești, la câţiva kilometri de zona afectată, dar aerul era întotdeauna plin de praf de la demolări și construcţii. Studiam să mă fac inginer, la insistenţele părinţilor mei. Pe vremea aia era ca și cum toată lumea își dorea un fiu inginer. Duminicile – pe vremea aceea săptămâna de lucru avea șase zile – rătăceam prin zonă, uitându‑mă la ce străzi și case mai dispăruseră și recuperam obiecte din moloz. Găseam plăci ceramice superbe din interiorul vilelor de secol XIX.”

„Da, se demolau și biserici și unii oameni erau supăraţi. Dar în principiu oamenilor nu prea le păsa și atitudinea asta de pasivitate, de resemnare, mă afecta pe mine la fel de mult ca și devastarea orașului. (…) [Majoritatea] oamenilor n‑aveau nicio legătură reală cu orașul, cu cultura lui, cu viaţa orașului. Majoritatea oamenilor erau la prima generaţie în oraș, abia sosiţi, ca și mine, iar orașul era o îmbunătăţire clară faţă de ceea ce lăsaseră în urmă. Condiţiile la ţară erau un pic mai bune decât în Evul Mediu. Orașul însemna un apartament încălzit la bloc, servicii medicale, o toaletă la care se trăgea apa!

Asta era o populaţie care a văzut cum e demolat orașul și ce‑au văzut ei a fost că statul efectuează îmbunătăţiri prin curăţarea mai multor chestii vechi. Sigur, poate c‑au vărsat o lacrimă pentru o biserică, fiindcă le plăceau icoanele. Iar apoi mai era un strat subţire de oameni ca mine, preocupaţi de prostii precum libertatea de expresie, sau cu dorinţa de a călători. Și nu văd să se fi schimbat prea mult lucrurile până azi; Bucureștiul constă preponderent în blocurile  construite în perioada comunistă. Oamenii care locuiesc în locuri precum Berceniul, construite în comunism, n‑au nicio legătură cu orașul. Abia dacă ajung în centru.”

Îl ascult pe Mandache și simt că aud din nou expresia profundei alienări prin lentila căreia mulţi români educaţi își privesc compatrioţii; când vorbesc despre „români” e aproape ca și cum ar discuta despre un alt popor, unul căruia nu‑i aparţin.

Uneori, asta e expresia frustrării, a sentimentului de neputinţă și a faptului că nu‑și găsesc locul în propria societate. Alteori nu e nimic mai mult decât o formă de snobism de clasă. Dar trebuie să recunosc adevărul ultimelor comentarii ale lui Valentin, pentru că îmi amintesc cum a fost când eram nou‑venit în oraș și trăiam în cartier.

După ce m‑am mutat în București, în 2000, am trăit timp de cinci ani într‑un cartier numit Titan. Construit în anii ’70 și ’80 pentru imigranţii de la ţară, adăpostea câteva sute de mii de oameni. Am presupus dintotdeauna că numele Titan reflecta acea veche obsesie comunistă: dimensiunile sale gigantice. Recent am aflat că numele vine de la o fabrică de ciment, singura clădire mai importantă care exista în zonă înainte de construirea bruscă a noului cartier. Titan și celelalte cartiere, prea puţin diferite de el, în care locuiește majoritatea populaţiei, sunt pline de blocuri de 10 etaje. Titanul era Bucureștiul meu; un loc urât și brutal. Să ajungi până în centru era o corvoadă, iar centrul nu alina prea mult iritarea nesfârșită care era Bucureștiul pe atunci.

●

Mandache, care organizează plimbări ghidate prin cartierele mai vechi și vorbește despre arhitectura și dezvoltarea orașului, mi‑a arătat într‑o zi numele scris în relief, pe faţada clădirii de la numărul 12 de pe Strada Olteni: „M. Iancu” – atât de discret și de șters încât era aproape invizibil. Un număr surprinzător de mare de clădiri din București, în mod special cele din perioada interbelică, poartă numele arhitecţilor și uneori chiar și pe cel al inginerilor constructori.

Marcel Iancu – sau Janco, cum a devenit cunoscut în afara României – e fondator al mișcării dadaiste împreună cu colegul artist Tristan Tzara (născut Samuel Rosenstock, la Moinești). Pe lângă faptul că era pictor și arhitect, Iancu era teoretician social; vedea arta ca pe un instrument al progresului social. În publicaţia românească Contimporanul a expus o perspectivă „revoluţionară” asupra urbanismului. A conceput 40 de clădiri care au fost ridicate în București în perioada interbelică. În 1935, anul în care a fost terminat imobilul de la numărul 12 de pe Strada Olteni, Iancu a publicat un manifest, într‑o carte intitulată Către o arhitectură a Bucureștiului.

„Pentru București, șansa n‑o să se mai repete”. „Stilul modern cere o planificare urbană modernă. Aceasta e ora deciziilor privind structura, geometria de bază și liniile de continuitate pentru planificarea urbană a Bucureștiului. Un București refăcut va fi în cincizeci de ani fericit și sănătos, un oraș al grădinilor, un loc al parcurilor și‑al palatelor… Planificarea urbană este arta pe care trebuie s‑o folosim pentru a privi în viitor. Cei ce construiesc orașe fără a fi suficient de prevăzători, sfârșesc mereu prin a fi copleșiţi de realitate”.

Clădirea concepută de Iancu e parte dintr‑un grup format din rămășiţele străzii Olteni, strada Iulius Barasch și strada Clucereasa Maria. Este, laolaltă cu secţiunea care a supravieţuit din Strada Mămulari și Marea Sinagogă, singura rămășiţă fizică a vechiului Văcărești. Dar nu e o rămășiţă de neglijat. Teatrul Evreiesc de Stat se află pe Strada Barasch, ca și Biserica Udricani, care datează din 1750. Marea Sinagogă, pe care am descris‑o deja, se află la o mică distanţă de Strada Olteni, după un petic de teren viran.

Unele dintre clădirile din acest rest al Văcăreștiului se află într‑o stare proastă, altele au fost abandonate. Când au venit comuniștii la putere, proprietarii particulari ai caselor au fost expropriaţi. Puţinul care mai a continuat să se dezintegreze după 1989; în timp ce proprietarii iniţiali sau urmașii lor se avântă în procese între ei, cu chiriașii sau cu statul, iar clădirile – sau întregi cartiere – se deteriorează. Chiar și în cazurile în care dreptul de proprietate e clar, dezvoltatorii au puţine motivaţii să renoveze. Demolarea continuă.

●

Vizitez apartamentul lui Bujor și al Sandei Rîpeanu, aflat la etajul al doilea al blocului lui Marcel Iancu de pe Strada Olteni. Bujor este un istoric de film si autor, Sanda este profesoară la Facultatea de Litere. Clădirea are simplitatea și proporţiile graţioase a arhitecturii art deco de cea mai înaltă clasă. Clădirea este mai îngustă decât părea din stradă, iar în sufrageria lor lumina intră atât din partea din faţă, cât și din partea din spate a clădirii. Glasvandurile dintre camerele principale sporesc senzaţia de lumină și deschidere.

Soţii Rîpeanu îmi povestesc cum, după război, celor din „clasa exploatatoare” li s‑a cerut să cedeze spaţiul de locuit „în exces faţă de reglementări”. Proprietarii apartamentului au renunţat la două dintre cele trei încăperi principale, în care s‑au mutat alte două familii. În anii ’80, când s‑au mutat aici cu cei doi copii mici ai lor, apartamentul redevenise din nou uni‑familial. Cartierul în sine era un amestec de vile de secol XIX, blocuri moderniste laolaltă cu clădiri mai vechi, lipsite de apă curentă. Când soţii Rîpeanu au auzit de planul de modernizare al zonei, nu s‑au gândit că presupunea completa ei distrugere.

Din 1986 au început demolările în jurul lor. Uneori, cei care erau proprietari și nu chiriași la stat contestau ordinele de evacuare, dacă aveau relaţii. Oamenii erau anunţaţi că trebuie să plece în termen de o zi. Sau se duceau în concediu și, când se întorceau, casa nu mai exista. Găști de „ţigani” băteau zona nopţile și aruncau cu cărămizi în geamurile apartamentelor locuite, ca să le transmită un mesaj celor care încă se mai opuneau strămutării. Utilităţile au fost tăiate, ca să‑i încurajeze pe oameni să plece. Din 1986, familia Rîpeanu n‑a mai avut apă curentă, cu excepţia unui robinet din subsol, de unde picura un fir de apă. Își amintesc un revelion la care și‑au rugat toţi musafirii să vină cu un bidon cu apă.

Bujor spune că de prin vara lui 1987 priveliștea de la balcon arăta ca „imaginile cu Berlinul după război”. Când ploua, devenea o mare de noroi. „Îmi puneam cizme de cauciuc ca să‑mi croiesc drum prin noroi și prin bălţi până la serviciu”, spune Sanda. „Îmi puneam la loc pantofii la Coposu, unde începea din nou orașul.” Tot ce era la sud de numărul 12 de pe Strada Olteni a fost demolat și timp de doi ani, chiar numărul 12 a tremurat pe buza prăpastiei. Pășesc pe balcon și Bujor îmi arată motivul amânării: Teatrul Evreiesc de Stat, cea mai impunătoare clădire din grupul rămas în picioare. „Nu se grăbeau să distrugă o clădire de importanţă internaţională, sau să‑și atragă obiecţii de peste hotare”, explică Bujor. „Planul era să ascundă teatrul privirilor, înconjurându‑l cu blocuri noi.”

În decembrie 1989, Bujor era pe balcon când l‑a văzut pe însuși Ceaușescu vizitând șantierul. Dictatorul a făcut celebrul gest cu datul din mână – semnul că ceva era destinat buldozerelor – în direcţia casei familiei Rîpeanu. Un prieten de la departamentul de arhitectură i‑a informat pe cei doi soţi că demolarea blocului lor era inevitabilă. Era o chestiune de săptămâni.

Dictatorul și soţia sa au fost executaţi în ziua de Crăciun și clădirea, salvată. În curând, apa avea să pornească din nou. „Ţevile nu fuseseră scoase, cum ne‑au spus ei. Pur și simplu opriseră alimentarea.” Până la momentul acela, cărămizile rămase din clădirile distruse fuseseră îndepărtate, dar încă nu se ridica nicio clădire nouă. De‑asta încă există astăzi aici atât spaţiu gol. Singura clădire nouă e reîncarnarea bisericii Sfânta Vineri, încă neterminată, aflată la câteva sute de metri de amplasamentul iniţial, plantată chiar în faţa balconului familiei. Cărămizi și alte resturi ale bisericii originare, adunate din ruine în 1987 de localnici pioși, au fost așezate în fundaţia noii construcţii. Bujor spune că nu așteaptă cu bucurie ziua în care clopotele acelea vor începe să bată.

●

Marcel Iancu scria în 1980, spre finalul vieţii sale: „Născut în frumoasa Românie, într‑o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într‑un climat de libertate şi lumină spirituală”.

În 1938, legislaţia antisemită a pus capăt carierei lui Iancu în orașul său natal. Iancu și familia sa au emigrat în Palestina britanică în februarie 1941, la o lună după pogromul care a devastat Văcăreștiul și s‑a soldat cu peste o sută de oameni uciși. Una dintre victime a fost cumnatul lui Iancu, Mișu Goldschlager, care fusese răpit din propria casă și ucis într‑un abator. Goldschlager și celelalte victime au fost atârnate în cârlige de carne, cu eticheta „kosher” prinsă de cadavre. Iancu a murit în Israel, în 1984.

●

După ce stau de vorbă cu Vlad Niculescu, încep să‑mi dau seama că interesul meu pentru distrugerea centrului e ușor deplasat. Bucureștiul a fost cadrul unor proiecte titanice de construcţie, încă dinainte să fi fost imaginată Casa Poporului.

Niculescu s‑a născut în 1968 și și‑a petrecut copilăria la casa bunicilor lui din Colentina, unde Bucureștiul se dizolva într‑un peisaj rural. Regimul a decis că sosise momentul să exproprieze și să disperseze o întreagă comunitate, iar Colentina a devenit după 1977 un bulevard drept, adică șapte kilometri de blocuri. Peisajul copilăriei lui Niculescu a dispărut odată cu casa bunicilor lui. Astăzi, doar o biserică a rămas drept amintire a ceea ce exista odinioară.

În Colentina copilăriei lui Niculescu, apa se lua de la o cișmea din curte. Îmi spune că‑și amintește de o grădină, de valorile și ritmul de comunitate veche. Când avea 10 ani, familia lui s‑a mutat într‑un bloc de pe Bulevardul 1 Mai – un alt cartier în construcţie – unde existau ţevi de apă. Dar lui Niculescu noul mediu – cu spaţii închise, lifturi, străini – i‑a apărut futurist și înfricoșător. 1 Mai, ca și noua Colentină, era un bulevard amplu, cu blocuri de 10 etaje. Și acolo, vechiul trebuia măturat.

Niculescu își amintește de demolarea din 1985 a Hanului Galben – un han din epoca otomană – de pe colţul bulevardelor 1 Mai și Banu Manta. Sistematizarea străzilor Bucureștiului și standardizarea arhitecturală care conferă orașului caracterul său vizual de astăzi se aflau într‑un stadiu avansat încă dinainte de cutremurul din 1977. Cartiere noi de blocuri de 10 etaje fuseseră ridicate pretutindeni în oraș, pe locul a ceea ce fusese sat, precum și pe marile artere care emanau din centru. Dulcea lăfăire și dezordinea orientală a peisajului străzilor Bucureștiului fuseseră brusc încălecate de locuinţe cu densitate ridicată și bulevarde aproape identice. Reconstrucţia orașului, planificată de la centru în anii ’70, a dat naștere oportunităţii pentru distrugerea centrului în anii ’80.

De la finalul anilor ’70 încolo, o mare parte din oraș s‑a transformat într‑un șantier de construcţii, iar ce se construia era chiar socialismul. Noile locuinţe au impus și un stil nou de trai în comun și au coincis cu un val de imigraţie din zonele rurale. Nou‑veniţii au devenit simultan forţa de lucru pentru demolare și construcţie. Din 1970 până în 1989 populaţia orașului aproape că s‑a dublat – la un moment dat, nu mai puţin de 100.000 de muncitori lucrau în construcţii. Infrastructura de transport a trebuit și ea extinsă, astfel încât în această perioadă a fost construit și metroul Bucureștiului.

Atmosfera îngrozitoare de stagnare și lipsă de speranţă pe care mi‑o amintesc din Bucureștiul anilor 1990 devine ușor de înţeles, când vine vorba de construcţii și de acea mare parte care s‑a sistat pur și simplu atunci când sistemul care le comandase s‑a prăbușit.

Odată, din dorinţa de a‑i da unui turist străin măsura proporţiei proiectului lui Ceaușescu, am rugat un taximetrist să ne ducă pe Bulevardul Victoria Socialismului, până la Casa Poporului. Șoferul s‑a transformat într‑un ghid plin de entuziasm. El însuși lucrase la construirea ei. Și‑a amintit că erau vremuri bune și că leafa era mare. Era mândru de dimensiunile Casei și era în stare să citeze din statistici în legătură cu câte becuri întrebuinţa clădirea – consumul său de electricitate echivalează cu cel al unui mic oraș.

Casa Poporului e o adevărată nebunie – întotdeauna am crezut asta. Dar eu sunt un venetic și nu toată lumea îmi împărtășește sentimentele. Mulţi dintre cei care au trăit acest mare experiment rămân loiali logicii socialiste. Pentru ei era o epocă a dinamismului și tinereţea lor n‑a fost irosită. Acesta era un stat care ducea sarcinile la bun sfârșit, care‑și făcea planuri mari și le îndeplinea, care era hotărât și n‑o lălăia, așa cum face o democraţie – o democraţie coruptă.

O jumătate de milion de oameni, aduși la București, cărora li s‑au dat slujbe, case și un proiect de viitor, au fost crunt dezamăgiţi de o revoluţie care le‑a adus libertatea. Nu văd „distrugerea” Bucureștiului; văd doar că s‑au oprit brusc construcţiile.

●

Odată ce trama orașului a fost distrusă fizic, avem nevoie de o mărturie în cuvinte, dacă vrem să cunoaștem ce‑a fost odinioară. Dar mărturia asta lipsește, în ciuda eforturilor absolut lăudabile ale unor scriitori cât se poate de serioși.

„Totul era cenzurat”, își amintește Manea. „Scriitorul, după ani sau zeci de ani, se obișnuia cu regulile. Așa că era și auto‑cenzură. În general, opera scriitorilor buni era codată. Găseai metafore, te exprimai cu un anumit grad de ambiguitate, iar între scriitor și cititor exista o complicitate puternică, pentru că cititorul se aștepta, în general, pe vremea aceea, să găsească în cărţile de ficţiune ceea ce nu putea găsi în cărţile de istorie, în cărţile politice. Ficţiunea avea un fel mai viclean de a spune povestea. Iar unii scriitori se luptau din greu cu cenzorii și cu cenzura.”

Manea spune că ultimul său roman publicat în România înainte de exil, Plicul negru, a fost respins de cenzor de șase sau șapte ori înainte de a fi acceptat. Îi mărturisesc lui Manea că Plicul negru mi s‑a părut o lectură dificilă. În mod clar, povestea era codată, dar eu nu deţineam cheia. „Te cred pe cuvânt”, îmi răspunde foarte pragmatic. Ingeniozitatea generaţiei de scriitori din care face parte Manea le va scăpa, în mare parte, celor care n‑au nicio amintire despre cum era lumea acum un sfert de secol. Mi‑am dat seama de asta într‑o conversaţie cu o tânără jurnalistă, cu care am intrat în vorbă cu o zi înainte de întâlnirea mea cu Manea. Ne aflam la un eveniment de la Biblioteca Naţională de pe bulevardul Victoria Socialismului, unul dintre proiectele stindard ale lui Ceaușescu. Revoluţia a prins‑o neterminată. Nu s‑a lucrat la ea mai bine de 10 ani, dar a fost terminată și deschisă în 2012. Tot pare ruptă de orașul pe care se presupune că‑l servește. Odată, Calea Văcărești tăia în diagonală acest mormânt al ambiţiei comuniste.

Acolo eram, vorbind cu jurnalista. Aveam o priveliște peste bulevard, către blocurile din cartierul meu. Camera era groaznic de supraîncălzită, dar zgomotul traficului era prea mare ca să putem deschide geamurile. Am gesticulat către bulevard, către șirul de blocuri phenianice și am spus ceva despre demolări.

„Da, asta e una dinte cele mai bune zone, ca preţ, de pe piaţa imobiliară din București”, a spus jurnalista, care cred că avea cam 25 de ani. Dar nu credea că distrugerea capitalei a fost un act criminal? (Uneori trebuie să‑mi reamintesc că nu toată lumea împărtășește interesul meu faţă de istoria recentă a orașului și încerc să‑mi controlez vocea când fac sugestii de genul ăsta.)

A, e foarte greu de spus, mi‑a răspuns jurnalista. Au fost și lucruri bune și lucruri rele. Ea muncește din greu și totuși nu‑și permite să plece din oraș.

Măcar pe vremea aia oamenii puteau să‑și ia concedii, să călătorească. Azi e atât de multă sărăcie. În ziua aceea văzuse o bătrână cerșind în staţia de autobuz. Mi‑a arătat pe smartphone‑ul ei o poză cu bătrânica. I‑am zis de evacuări forţate, de buldozere. Ah, mi‑a răspuns, era foarte greu de știut ce‑i mai bine. Era hotărâtă să fie imparţială.

Doar informaţiile brutal de concrete au vreo șansă să străbată genul ăsta de ceaţă mintală, dar informaţiile concrete aproape că lipsesc în totalitate din scrierile despre acea perioadă.

O excepţie este Iarna decanului (1982) de Saul Bellow. Bellow a vizitat Bucureștiul la final de 1977 – anul cutremurului – împreună cu soţia sa de origine română, matematicianul Alexandra Ionescu Tulcea, care se întorsese să‑și viziteze mama aflată pe patul de moarte. Traducătoarea de limbă română a lui Bellow, Antoaneta Ralian, descrie cum l‑a găsit pe Bellow tulburat atât de atmosfera oprimantă a statului poliţienesc – era ascultat, urmărit pe stradă, portarul îl raporta la Securitate –, cât și de greutăţile traiului cotidian. În Iarna decanului, Bellow descrie orașul prin ochii ficţionalului Albert Corde:

„Brunul de decembrie se instala pe la trei după‑amiaza. Pe la patru cobora de pe stucatura clădirilor vechi, de pe griul blocurilor comuniste; monotonia brună lua în stăpânire trotuarele, și apoi se întorcea de pe trotuare mai vârtos și izola felinarele… Dar în apartament îţi puneau microfoane… dacă vreai să vorbești între patru ochi ieșeai… Apartamentul era la fel de îndoielnic încălzit pe cât era de slab iluminat… Se trezeau femei în vârstă la patru, ca să stea la coadă pentru câteva ouă… Corde văzuse alimentarele și marfa, cozile descurajatoare – brun, gri, negru, culori de noroi și o atmosferă de înviorare forţată în curtea închisorii… [La TV] nu vedeai pe altcineva în afară de dictator. Inspecta, examina, saluta, prezida; și erau fanfare, flori și limuzine. Oamenii erau arătaţi aplaudând. Dar dacă emigrarea ar fi fost permisă, ţara s‑ar fi golit în mai puţin de o lună… Era una dintre cele mai mari realizări ale comunismului, să izoleze atât de multe milioane de oameni… Desigur, milioanele de captivi erau ocupaţi cu șterpelitul, ca să rămână în viaţă…”.

După publicarea Iernii decanului în 1982, cărţile lui Bellow au dispărut de pe rafturile din România. Bellow, copil de imigranţi evrei ruși, avea o perspectivă inedită asupra morţii trecutului Europei pentru că asistase pentru prima oară la ea în Chicago. În anii ’70 scria: „Mahalalele, așa cum a observat odată un prieten de‑ai mei, erau în ruină. Nu glumea”. Bellow a văzut cartierele din Chicago, din epoca marii Depresiuni economice a tinereţii sale, drept prelungiri ale bătrânului continent; locuri fundamental dinamice, în ciuda sărăciei lor, animate de abilităţile meșteșugarilor și ale negustorilor din orașele Europei.

La București, Bellow a fost martor la distrugerea Europei pentru a doua oară, chiar de mâna acesteia. Dacă l‑ar fi vizitat câţiva ani mai târziu, când începuseră demolările, ar fi găsit o imagine cu atât mai puternică pentru sinuciderea civilizaţiei, un alt ecou al „molimei de la Chicago” și al „nesfârșitelor sale hectare de ruină”. Ce l‑a preocupat pe Bellow când a scris Iarna decanului a fost modul în care o societate, fie ea și una democratică, poate să decadă, să hiberneze, să eșueze în a se redresa conștient. Pentru că altfel cum ar fi putut o societate liberă să pice într‑un somn atât de adânc încât să lase să moară inima unui mare oraș?

Tot la asta mă gândesc și eu după ce întâlnesc o ziaristă care fie n‑are nicio idee despre ceea ce s‑a întâmplat înainte de clipa în care a făcut ochi, fie alege să nu‑i pese. Înţeleg că doar conștiinţa și memoria ţin la un loc lucrurile pe care le credem solide.

●

La scurt timp după interviu, Pandele m‑a invitat să asist la o dezbatere publică asupra distrugerii bisericilor din București. Vorbitorii erau Pandele însuși, Stelian Tănase și profesorul de arhitectură Sorin Vasilescu. Întâlnirea a început cu un bărbat din public, care a preluat microfonul. A început prin a ne spune că are 80 de ani și că se bucură că e încă în viaţă, lucru pentru care i‑a mulţumit lui Dumnezeu. Pe ocolite, redundant – pentru o dezbatere cu o temă specifică – a vorbit despre pasiunea sa profundă pentru arhitectură și despre regretul pentru nenorocirea care se abătuse asupra Bucureștiului. A durat câteva minute până să‑mi dau seama că era Gheorghe Leahu, arhitect și șef de departament al unuia dintre sectoarele Proiectului București înainte de ’89. (Existau cinci sectoare geografice, cu Casa Poporului sub o a șasea formă separată de organizare, intitulată Institutul Carpaţi.) Leahu a explicat că n‑a fost niciodată membru al Partidului Comunist. Era creștin, iubitor al patrimoniului naţional și făcuse tot posibilul să‑l apere de planurile „barbarului” care‑i plănuise distrugerea.

Una dintre comorile arhitectonice din sectorul lui Gheorghe Leahu era complexul monahal Văcărești, situat pe Calea Văcărești, la marginea orașului, departe de cartierul evreiesc, care data din prima jumătate a secolului al XVIII‑lea. (Zona virană lăsată în urmă a devenit cunoscută în ultimii ani ca Delta Văcărești și ar urma să devină parc natural urban.) A povestit cum, atunci când au aflat de planurile de demolare a mănăstirii Văcărești în 1984, echipa lui a venit, în repetate rânduri, cu sugestii de amplasări alternative pentru clădirile civile care aveau să fie construite pe locul acesteia. Toate au fost respinse, iar în 1986 mănăstirea a fost demolată. Clădirile respective – ce aveau să fie birouri administrative – n‑au fost construite niciodată.

Leahu a părut în principal interesat de a se pune pe sine într‑o lumină bună, dar dorinţa lui de a părea agreabil în ochii publicului a lăsat o impresie dezagreabilă. Am mai simţit și că mai întâlnisem tipul ăsta de om în mulţi membri ai generaţiei lui; maeștri la a se descurca cu neplăcerile, în timp ce se lamentează de toate problemele, pentru care e întotdeauna altcineva de vină. După ce a vorbit preţ de jumătate de oră, moderatorul a sugerat cu blândeţe că ar fi bine să încheie. A conchis prin a spune că nu‑i e rușine că e român.

Apoi a fost rândul lui Pandele. A vorbit despre alianţa dintre „primitivii din evul mediu rural românesc și slugile – nu le puteai spune subordonaţi – care erau dispuși să facă orice ca să nu‑și piardă slujbele”. Sorin Vasilescu a vorbit apoi despre „arhitecţii colaboraţioniști” și despre faptul că un singur membru al Academiei Române a semnat o scrisoare de protest legată de distrugerea mănăstirii Văcărești. Am încercat să‑i observ chipul lui Leahu când s‑au spus aceste lucruri, dar n‑am putut sesiza nicio reacţie. Spre final, Leahu a luat din nou microfonul și a menţionat, fără nicio legătură, că e însurat de 53 de ani și, în cele din urmă, că „a avut curajul” să ţină un jurnal secret timp de cinci ani, pe care urmează să‑l publice în curând.

Am simţit că mi‑ar fi plăcut mai mult de el dacă ar fi stat în faţa noastră și ne‑ar fi spus că în anii bătrâneţii a început să‑l încerce o senzaţie de rușine.

Despre cum a trăit anii aceia întunecaţi, plini de teamă, când simţea că nu se poate face nimic, despre cum s‑a temut pentru slujba și privilegiile lui și n‑a găsit vreo noimă în a renunţa la ele, pentru că părea că regimul va rezista pentru totdeauna și singurul lucru pe care‑l puteai face era să te supui dorinţelor lui. Dar că după Revoluţie își pusese întrebări legate de propria complicitate și regretase distrugerea. Că și‑a dorit să poată transforma regretele astea în ceva constructiv, că poate lăsa mai mult în urmă decât un oraș mutilat, dar că nu e sigur ce se poate face, în afară de a spune adevărul și, poate, de a ne face să înţelegem cât de greu, cât de umilitor a fost să trăiești în anii ăia.

Nu sunt nici creștin, nici evreu, nu sunt nici hindus, însă mă duc săptămânal într‑un apartament liniștit, care miroase a lemn de santal, unde mă spăl pe picioare înainte de a intra într‑o cameră și de a mă așeza pe jos, cu picioarele încrucișate, pentru a învăţa despre scriptura Advaita Vedantică, de la un Brahmin Tamil. Maestrul meu vorbește până la o oră și jumătate, iar uneori, la final, dacă avem timp, răspunde la întrebări despre textul studiat. Întotdeauna am picioarele amorţite la sfârșit, iar apoi mă duc să beau o bere sau două de unul singur, în drum spre casă.

Îmi fac de lucru cu filozofia detașării suficient cât să‑mi dea un pic de perspectivă asupra minţii mele ocupate. După ce m‑am calmat suficient de mult ca să văd cât sunt de dus, mă întorc înapoi în lume. Locuiesc într‑un apartament cu o femeie și un copil mic; trebuie să fac bani. Uneori nu pot să dorm. Adesea sunt atât de obosit, încât nu pot să fac legătura dintre gândul care‑mi trece prin cap și chestia la care mă gândeam cu cinci secunde înainte. Merg pe sub oraș cu metroul, iar oamenii din jurul meu se joacă jocuri pe telefoanele lor mobile.

Mă gândesc la profesorul de arhitectură Vasilescu, care ne spunea cum, la scurt timp după Revoluţie vorbea despre ce se întâmplase în oraș, iar asta îi mișca pe oameni, însă acum că au trecut atât de mulţi ani le spune aceleași lucruri studenţilor și recunoaște că ceea ce spune nu mai are puterea de a suscita emoţie.

Lumea a mers mai departe și din ce în ce mai puţini își pot aminti cum era orașul, iar pentru alţii e mai greu să facă o conexiune cu el cu ajutorul imaginaţiei. Și dacă asta a dispărut, se întreabă el, oare nu înseamnă că această legătură cu trecutul – această tradiţie – a fost iremediabil întreruptă? Și n‑ar trebui el, ca profesor, să accepte asta pur și simplu?

Mă duc la profesorul meu, cel în faţa căruia mă așez pe podea, iar el îmi spune că anxietatea e încercarea de a te agăţa de ceea ce se schimbă. Trebuie să identificăm lucrurile care se schimbă și să ne‑njugăm căruţa de infinit. În anumite privinţe, ceea ce crede profesorul meu de detașare coincide cu ceea ce preţuiește profesorul de arhitectură. Profesorul meu crede că textele ne educă încât să putem face alegeri cu discernământ și că e posibilă comunicarea între maestru și ucenic, de la o generaţie la alta. Pentru că validitatea textelor a fost demonstrată prin rezistenţa lor de‑a lungul mileniilor. Așa e și cu străzile acestui oraș, transformate între timp în moloz, cu casele în care au locuit generaţii întregi, cu locurile despre care s‑au scris poezii, cu sinagogile și bisericile unde s‑au recules oamenii. Cei care le‑au distrus știau că șterg memoria. Căutau anul zero.

Bulevardul Victoria Socialismului este acum Bulevardul Unirii, iar Casa Poporului a devenit Palatul Parlamentului. Noii conducători și parlamentari s‑au instalat cu bucurie în clădirea decorată extravagant, cu opulenţă, pe care le‑a lăsat‑o moștenire dictatorul. Cum nu se poate mai nimerit, într‑o ţară a cărei elită comunistă s‑a lovit de prea puţine inconveniente în tranziţia către forme democratice, nimeni nu e inoportunat de această continuitate. Tot ce‑am câștigat, odată cu schimbarea de nume, e iluzia discontinuităţii. În mare parte clădirea e goală. În unele dintre camerele aflate în uz, au trebuit instalate plafoane false, pentru a le coborî de la înălţimea lor iniţială, ameţitoare, de peste 14 metri. Costul de a întreţine și ilumina și încălzi o clădire de‑o atât de vastă inutilitate ar fi un motiv suficient pentru a o abandona și a o dezmembra, încetul cu încetul.

●

Nu m‑am opus botezării fiicei mele, dar nici n‑am vrut să am ceva de a face cu asta. Mama ei s‑a ocupat de aranjamente. Majoritatea preoţilor ortodocși din București vor bani în schimbul împlinirii tainei, iar ea avea o problemă cu asta, așa că a găsit un preot care a cerut numai o donaţie către biserică.

Biserica lui Bucur Ciobanul are reputaţia de‑a fi cea mai veche din oraș. E o capelă minusculă, care datează de pe la 1600, dar care a fost construită pe locul unei biserici de la 1400. Biserica aia, la rândul ei, a fost construită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, despre care se povestește c‑ar fi fost construită de nimeni altul decât însuși legendarul cioban Bucur, de la care Bucureștiul și‑ar trage numele. E posibil să fi apărut o astfel de așezare pe malurile Dâmboviţei, într‑un punct în care a putut fi trecută cu piciorul, iar, mai târziu, s‑a putut construi un prim pod, care să permită trecerea turmelor. Oile erau baza economiei în regiunea dintre Dunăre și Carpaţi în perioada Evului Mediu, astfel încât legătura dintre întemeierea așezării și un păstor e credibilă.

Terenul pe care stă micuţa capelă a lui Bucur ar putea, într‑adevăr, să fie însuși punctul de origine al acestui oraș și acolo ne‑am adunat într‑o zi dinspre finalul lui octombrie. Am așteptat în faţa bisericii să se termine un alt botez și mi‑a părut rău că nu‑mi luasem un palton. Vremea fusese bună săptămânile trecute, dar în ziua aia se schimbase și bătea un vânt rece.

Bisericuţa în sine e făcută sandviș între un bloc de apartamente stil Phenian și o clădire corporatistă nouă, din sticlă. Dar biserica se află pe graniţa distrugerii, iar în fundul curţii, orașul a dispărut. Nivelul solului pică câţiva metri, imediat sub gard, astfel încât simţi că stai pe marginea unei mici stânci, privind peste o câmpie goală, unde s‑a aflat un oraș. Panta estică a colinei a fost tăiată, iar terenul a fost nivelat în cadrul lucrărilor de îndreptare și sistematizare a Dâmboviţei, care e acum tivită de maluri de beton, precum o rigolă uriașă. Râul, care curge chiar prin spatele bisericii, e despărţit de aceasta printr‑o nouă arteră rutieră: astfel, ceea ce fusese poate cel mai important sit arheologic din oraș a fost excavat de buldozere. Oricare‑ar fi fost povestea pe care‑ar fi putut s‑o spună solul, s‑a amestecat, a fost ciopârţită și apoi a fost închisă din nou între noi straturi de asfalt și ciment.

Apoi a venit rândul nostru, așa că micul grup de prieteni apropiaţi și rude a umplut capela. Se aflau acolo cei patru bunici ai fiicei mele. Cei doi străbunici care sunt în viaţă veniseră din satul lor din Oltenia. Cânturile preotului alternau cu îngânatul celor trei seminariști. Ritualul a durat mai mult de o oră și nu‑mi amintesc mare lucru din el. Spre final a venit botezul în sine – scufundarea completă a copilului de cinci luni într‑o cadă metalică plină cu apă călduţă, de trei ori la rând, în succesiune rapidă. Când a fost scoasă a treia oară mă așteptam să urle, dar, nu, părea doar extrem de surprinsă. Biserica avea tot ceea ce știam deja că‑i place fiicei mele – oameni în jurul ei, muzică și‑acum și apă. A fost imediat înfășată într‑un prosop și pusă pe o masă ca să fie îmbrăcată cu haine noi, care simbolizau noua viaţă. Până în punctul ăsta mă ţinusem departe de acest ritual creștin, pe care nu‑l cerusem și cu care nu vream să am nimic de-a face, dar văzându‑mi fiica încă șocată de la scufundări și posibil pe punctul de a izbucni în lacrimi, am înaintat spre ea. Am crezut că i‑ar plăcea să‑mi vadă faţa. Bisericile ortodoxe n‑au strane, cu excepţia celor aliniate la perete. Sunt spaţii fluide din punctul acesta de vedere, iar capela era atât de mică încât nu trebuia să faci decât câţiva pași de pe margini până în centrul acţiunii. Am stat lângă ea, iar ea mi‑a prins degetul în pumn și au îmbrăcat‑o. M‑am simţit ca și cum ne știam de foarte mult timp. Părea că ne știm de‑o viaţă deja. Iar apoi a fost îmbrăcată și ne gândeam să trecem mai departe, să mergem acolo unde urma să stăm jos și să mâncăm și să bem pentru tot restul zilei, iar părintele bărbos a încheiat vorbind despre proaspăta botezată, care‑i păruse o persoană foarte încrezătoare, ceea ce mi s‑a părut un fel amuzant de a vorbi despre un copil, dar părea, în același timp, și adevărat. A vorbit despre ea ca despre un suflet care venise pe lume complet, exact cum îmi păruse și mie, în scurtul răstimp de când o cunoscusem. Ca și cum ar fi fost deja făcută, o persoană în sine, care se dezvăluia în felul ei de‑a fi.

Apoi ne‑am suit în mașini și‑am pornit‑o din nou de‑a lungul orașului întrerupt, de‑a lungul Bulevardului Victoria Socialismului, prin spaţiile goale și blocurile din Micul Phenian. Cei mai mulţi dintre noi sosiseră în oraș după ce fusese rupt în bucăţi și nu‑l cunoscusem niciodată altfel, sau ne născusem prea târziu ca să‑i cunoaștem inima distrusă, și toate arătau așa cum le‑am văzut dintotdeauna. Făceam ce fac oamenii normali. Trăiam, nu încercam să ne amintim clipe dinainte de timpurile noastre. Ne‑am dus acolo unde fuseseră pregătite mâncarea și băutura și unde cânta muzica, nu departe de zona de distrugere, unde începea din nou orașul.