Exil

Una dintre întrebările care mi s‑au pus cel mai des, ani de‑a rândul, atât înainte cât şi după ’89, a fost de ce n‑am rămas în străinătate, atunci când aş fi putut‑o face, de ce n‑am emigrat şi m‑am încăpăţânat să mă întorc mereu, în pofida a tot ce se întâmpla şi a tot ce mi se întâmpla în România. Cei care mă întrebau erau, în străinătate, oameni care reuşiseră să plece, plătind cu ani grei de eforturi umilitoare, de încercări disperate şi uneori chiar de închisoare realizarea obsesiei de a trăi în libertate. După cum erau în ţară oameni care ar fi dat orice să o poată face, dar nu aveau curajul sau prilejul de a risca. Oricât de deosebiţi între ei, nici unii, nici alţii nu aveau cum să înţeleagă că mie pur şi simplu nu‑mi trecuse vreodată prin minte că aş putea să plec definitiv de acasă. N‑am răspuns niciodată cu plăcere acestei întrebări, pentru că răspunsul ar fi fost prea nuanţat, prea personal şi chiar prea patetic pentru a putea fi cu adevărat înţeles. Şi, în plus, ar fi putut fi şi jignitor pentru cei ce ascultau, din moment ce viaţa lor călca legile care mie îmi defineau viaţa.

De fapt, cred că la început răspundeam scurt doar „Nu mi‑am pus niciodată această problemă”. Apoi, cu timpul, întrebările m‑au împins să mi‑o pun, incitându‑mă să găsesc răspunsurile pentru mine însămi. Acum, când încerc să le transcriu înşirându‑le oarecum sistematic, în ordinea importanţei, descopăr încă o dată că ele nu puteau fi spuse cu voce tare.

Cred că primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela că aşa m‑a făcut pe mine Dumnezeu, că, asemenea plantelor, există oameni pentru care adâncimea rădăcinilor este determinantă şi alţii care pot să trăiască fără rădăcini. Eu m‑am născut în prima categorie. Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsă că – dacă, printr‑o întâmplare de deasupra voinţei mele, aş fi fost obligată să plec definitiv, nemaiavând niciodată dreptul să mă întorc – n‑aş fi fost în stare să supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit. Chiar şi acum, după ani de zile, sunt jenată mărturisind această convingere, nu pentru că n‑aş fi la fel de sigură de adevărul ei, ci pentru că acest adevăr apare disproporţionat, stângaci şi nepotrivit dimensiunilor curente: azi, ca şi atunci. De altfel, ceea ce era la început doar un sentiment şi‑a găsit, atunci când am cunoscut atmosfera exilului, argumente logice şi puncte de sprijin. Sunt absolut convinsă că nu aş fi supravieţuit.

Cel de‑al doilea motiv era mai puţin personal şi mai puţin alambicat decât primul, dar aproape la fel de ferm. Mi se părea că, plecând, îl legitimam pe Ceauşescu, îi lăsam ţara lui, cel care, rămânând, dovedea că este mai reprezentativ pentru poporul român decât mine, cea care îl părăseam. Ceea ce nu puteam să admit. Îmi dau seama, şi îmi dădeam seama şi atunci, că această cazuistică era, în bună măsură, absurdă. Dovadă că n‑am îndrăznit niciodată să o spun cuiva, ceea ce, însă, nu m‑a împiedicat să o simt corectă. Un popor nu pleacă în întregime de acasă, indiferent cât de mare i‑ar fi nefericirea. Cei care pleacă se salvează pe cont propriu, desolidarizându‑se tacit de cei care rămân, prin simplul fapt că refuză să le mai împărtăşească soarta. Faptul că Ceauşescu a transformat dragostea de ţară într‑un circ profitabil, degradant, nu a fost pentru mine un motiv suficient să nu‑mi mai iubesc ţara, ci doar să nu mai îndrăznesc s‑o spun. De aceea, în răspunsurile mele la obsedanta întrebare, legătura dureroasă, de nedezlegat, cu tot ce ar fi trebuit să părăsesc acasă, era trecută sub tăcere, ca şi cum ar fi fost ruşinos să iubesc aceeaşi ţară pe care susţinea că o iubeşte Ceauşescu.

Cel de‑al treilea motiv, aflat în afara oricăror dubii şi tot de nemărturisit, era bănuiala, teama că, plecată de acasă, n‑aş mai fi putut scrie. Era numai o presimţire, bazată, cel mult, pe faptul că în scurtele perioade în care lipsisem din ţară nu scrisesem, în afară de jurnale, nimic, dar – chiar dacă absurdă – ea conţinea un sâmbure de spaimă pe care nu mă simţeam în stare să‑l eludez. Abia după ’89, când am călătorit mult şi am scris mult abia în străinătate, mi‑am dat seama că spaima aceea nu era legată de faptul de a nu fi acasă, ci de neputinţa de a mai putea fi vreodată acasă. Nu faptul că plecam, ci faptul că nu mai puteam să mă întorc ar fi declanşat sterilitatea de care sunt şi acum convinsă.

Această imposibilă întoarcere – de fapt, adevărata cauză a neplecării mele de acasă – era, în mod evident, şi sâmburele tragediei pe care, într‑un fel sau altul, o trăia fiecare exilat. Aşa se explică, de altfel, sentimentul de covârşitoare compasiune pe care l‑am simţit întotdeauna pentru membrii exilului, indiferent cât de plini de succes sau cât de adaptaţi erau în noua lor patrie. Îi compătimeam cel puţin tot atât cât mă compătimeau ei pe mine şi nu o dată mi s‑a întâmplat să mi se rupă inima la o despărţire despre care nu ştiam niciodată dacă nu este definitivă: lor le era milă de mine că mă întorc, mie îmi era milă de ei că nu pot să o facă.

În mod ciudat, Emil Cioran a fost primul român din străinătate de care mi‑a fost milă.

În 1967 am fost invitaţi – Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu şi cu mine – la un colocviu literar internaţional la Paris. Invitaţia făcea parte, alături de abonamentele la revistele L’Express şi Le Nouvel Observateur, care începuseră să sosească din neant, dintre semnele aproape miraculoase ale unei deschideri în care abia dacă îndrăzneam să credem şi care nu avea să ţină mai mult de cinci‑şase ani. Descinşi la Paris ca de pe o altă planetă, am descoperit că la reuniunea la care participam fuseseră invitaţi, alături de scriitori din diversele ţări din Est, şi scriitori exilaţi din ţările respective. Atunci am întâlnit pentru prima oară în carne şi oase oameni care fuseseră pentru mine până atunci doar nume, opere şi voci admirate, respectate, emoţionante. Atunci am cunoscut tot ceea ce conta în exilul românesc parizian şi – într‑un mod care acum mi se pare aproape straniu, dar care atunci s‑a petrecut fără nicio premeditare şi fără nicio reţinere – ne‑am căzut frăţeşte unii în braţele altora aproape plângând, nu ca la o primă întâlnire, ci ca după o lungă despărţire. Dar cum „clasicii în viaţă” nu participau la colocviu, cred că Ştefan Bănulescu a rugat‑o pe Monica Lovinescu să vorbească cu Eugen Ionescu să ne primească. Iar Eugen Ionescu a vorbit de faţă cu noi cu Emil Cioran să facă acelaşi lucru.

„Să primeşti trei scriitori din ţară” ţin minte că a spus şi că ne‑a mirat faptul că vorbeau în română, o limbă pe care auzisem că Cioran refuză să o folosească. Şi‑mi mai aduc aminte că anonimatul, care ar fi putut să ne deranjeze, era inundat şi anihilat de lumina vibrantă a formulei „din ţară”.

Am urcat cele cinci etaje spre celebra mansardă din rue de l’Odéon fără să mă mir (mirarea avea să vină de‑a lungul anilor, când mă gândeam la vârsta celui ce continua să le urce de câteva ori pe zi) şi am ajuns într‑o odaie căreia aproape că nu i‑am observat austeritatea, răpită de somptuozitatea priveliştii acoperişurilor Parisului care se întindeau sub fereastră. Apoi, prin odaie au trecut vâslind din greu mai mulţi îngeri. Şi atunci, ca să spargă tăcerea şi stânjeneala, Ştefan Bănulescu a spus zâmbind şi arătându‑mă ca pe o soluţie salvatoare:

– Ştiţi, ea este, ca şi dumneavoastră, ardeleancă.

– Eşti ardeleancă? m‑a privit pentru prima oară cu atenţie Cioran. De unde?

I‑am spus că m‑am născut la Timişoara, am crescut la Oradea şi sunt studentă la Cluj.

– Dar la Sibiu ai fost vreodată? m‑a întrebat cu aerul că mă supune la un examen pe care nu voi fi în stare să‑l trec.

– Am fost săptămâna trecută, am răspuns.

– Ai fost săptămâna trecută la Sibiu?! a repetat Cioran pe un ton deodată înalt, ridicându‑se de pe scaun şi apropiindu‑se de mine, ca şi cum ar fi vrut să mă atingă.

În mod evident, răspunsul meu apăsase pe o tastă misterioasă care punea în mişcare mecanisme ascunse. Învârtindu‑se în jurul scaunului pe care stăteam confuză şi aproape înspăimântată, a început să mă bombardeze cu întrebări despre diverse străzi şi diverse clădiri din Sibiu, întrebări la care ştiam sau nu răspunsul, iar în lipsa răspunsului el repeta obsesiv pe un ton aproape incantatoriu, ca un vers sau ca o constatare a unui miracol: „Ai fost săptămâna trecută la Sibiu…”. Era ceva neliniştitor în emoţia pe care Sibiul o făcuse să explodeze într‑o agitaţie aproape nevrotică. La un moment dat, m‑a întrebat dacă ştiu ce este „Împăratul Romanilor”.

– Un restaurant şi un hotel, am răspuns eu conştiincioasă, ca şi cum aş fi tras un bilet cu o lecţie pe care o ştiam. Am băut o cafea cu colegii din Sibiu.

– A fost la „Împăratul Romanilor”, se adresă Cioran celorlalţi doi, arătându‑mă ca pe un exponat de muzeu şi având aerul că le traduce ceea ce spusesem: A băut acolo o cafea cu colegii din Sibiu. Apoi a început să mă chestioneze cum erau scaunele, mesele, tapetul de pe pereţi. Îmi descria detalii pe care trebuia să le confirm sau nu. Şi se mişca prin încăpere repetând ca în transă: „A fost săptămâna trecută la Sibiu, a băut o cafea la «Împăratul Romanilor»”. Începeam să mă simt stânjenită de felul în care devenisem personaj principal fără să‑mi dau seama şi, în timp ce‑l urmăream toţi trei aproape îngrijoraţi cu privirea, mi‑am adus aminte c‑ar fi trebuit să vorbim franţuzeşte. Pur şi simplu nu se pusese problema. În orice caz, nu din momentul în care se declanşase aparatul de înregistrat al memoriei mele. Apoi, ţin minte, m‑am gândit ce s‑ar fi întâmplat dacă aş fi fost nu la Sibiu, ci la Răşinari. Oricum, nici înainte, nici după aceea, nu mi s‑a întâmplat niciodată să asist la o atât de violentă manifestare a nostalgiei, la o atât de răscolitoare dovadă a dramei imposibilei întoarceri. Mă simţeam aproape vinovată de norocul meu de a mă putea duce de câte ori vreau la Sibiu şi, de câte ori am fost mai târziu, am încercat să privesc oraşul prin ochii celui ce îl visa ştiind că nu‑l va mai vedea niciodată altfel decât prin ochelarii exaltaţi ai acestei nostalgii, de care, scriind, se apăra întorcând‑o pe dos, travestind‑o cu exasperare în blasfemie.

Tot ce‑am citit după aceea din Emil Cioran, toate referirile adesea insultătoare la români au fost marcate de aura insuportabil de intensă a acestei întâmplări şi au primit în lumina ei aproape bolnavă sensuri sensibil schimbate, răsturnate uneori. Ca şi cum o ursitoare răzbunătoare – cum se întâmplă în poveşti – ar fi apărut la naşterea lui şi, după ce primise toate darurile, Cioran ar fi fost pedepsit să urască tot ce iubeşte şi să se dezică de tot ce se ştie fără scăpare legat. O dragoste întoarsă pe dos – asemenea coloanelor având capitelurile puse la temelie ale templelor lui Akhenaton – l‑a chinuit toată viaţa şi i‑a însemnat cu o întunecată, fascinantă strălucire toată opera. Când îşi exprima admiraţia, pe care talentul său o făcea fără măsură, faţă de vecinii noştri din Vest, nu mă îndoiesc că avea în minte, sau poate chiar urmărea, amărăciunea pe care le‑o provoca astfel ardelenilor de acasă; la fel când, referindu‑se la România, scria întotdeauna „acolo în Balcani”, deşi ştia prea bine nu numai că munţii noştri se numesc Carpaţi şi că Balcanii sunt la sud de Dunăre, ci şi că balcanismul este pentru ai lui o noţiune peiorativă. Era ca o răsucire a dragostei în resentiment pentru a răzbuna dependenţa pe care aceasta i‑o impunea şi de care nu se putea elibera orice ar fi făcut. Şi asta nu numai faţă de matricea etnică, de rădăcinile pe care nu şi le putea smulge, ci şi faţă de Dumnezeu, căruia nu‑i putea ierta prezenţa indubitabilă. Şi, mai ales, nu‑i putea ierta faptul că‑i hărăzise incapacitatea de a‑l simţi în sine, că‑l condamnase în acelaşi timp la dorinţa de a‑l atinge şi la distanţa de a nu‑l putea ajunge.

Un profesor german, admirator şi traducător al câtorva dintre cărţile sale – cu care a purtat o intensă corespondenţă pe problemele de stil apărute pe frontiera dintre cele două limbi –, l‑a întrebat o dată ce are, de fapt, împotriva Sfântului Pavel, care în mod evident este un geniu. Iar Emil Cioran – cu straniul, fermecătorul său umor şi jucând, ca de atâtea ori, frivolitatea – s‑a eschivat: „E greu să fii fiu de popă”. Ţin minte consternarea care m‑a cuprins când am citit acest răspuns, pentru mine unul dintre primele prilejuri în care descopeream cum Cioran – cu o anume neglijenţă, poate că mimată şi ea – lăsa să i se vadă răni pe care se trudise până atunci cu înverşunare să le ascundă. Era ca şi cum ar fi încercat să manipuleze nu pe alţii, ci, înaintea lor, pe el însuşi, ca şi cum s‑ar fi supus singur unei umilinţe menite să‑i pedepsească orgoliul.

Ca fiică de preot, gluma lui Cioran mă fascina nu numai prin eschiva întrebării legate de motivele înverşunării împotriva Sfântului Pavel. Mi se părea că am găsit de mult răspunsul la întrebarea pe care eu însămi i‑o pusesem în gând pe marginea paginilor. Oricât ar părea de simplistă, supoziţia mea era că înverşunarea reprezenta o formă de invidie faţă de un alt gânditor căruia, în pofida intelectualităţii sale, nu îi fusese interzisă credinţa. Ceea ce mă frapa în acest răspuns era mărturisirea – cine ştie dacă nu involuntară – că rădăcinile sale religioase, ca şi rădăcinile sale etnice, îi complicau viaţa şi îi limitau libertatea, ceea ce îl exaspera nu numai pentru că limitările îl umileau, ci şi pentru că se simţea infinit mai umilit de propria sa incapacitate de a se delimita de ele. Oricât ar fi refuzat să vorbească româneşte sau oricât de aproape de blasfemie ar fi fost strălucitoarele sale diatribe anticreştine, el ştia că nu e vorba decât de o încercare de manipulare a adevărului pe care îl cunoştea şi de care ştia că nu putea scăpa oricât s‑ar strădui. „Coasta Boacii”, oricât de autoironic era tonul pe care îi rostea numele, declanşa la fiecare amintire un cutremur nostalgic aproape nesănătos, iar strălucirea argumentelor antipauline îşi conţinea în obstinaţie îndoiala.

În mod firesc, a trebuit să mă întreb – într‑o paralelă care nu era lipsă de modestie, ci, dimpotrivă, cu neliniştitoare smerenie – dacă pe mine faptul de a fi fiica tatălui meu m‑a apăsat vreodată, dacă m‑am simţit vreodată încorsetată de felul în care destinul meu era condiţionat de definiţia tatălui meu. Înainte însă de a termina formularea întrebării în oglindă, mi‑am dat seama că paralela este absurdă, pentru simplul fapt că revolta mea de adolescent, care în mod normal ar fi trebuit să se întoarcă împotriva părinţilor (aşa se întâmplă de obicei), se transforma, în condiţiile în care mi se reproşa originea socială (cu toate conotaţiile ei religioase, politice, filozofice), într‑o solidarizare cu ei, cei care sufereau şi din cauza cărora sufeream. Faptul că Tata era închis mă făcea să mi‑l aduc aminte cu emoţie slujind în faţa uşilor împărăteşti ale altarului, în timp ce, dacă n‑aş fi fost împiedicată să intru la facultate pentru că sunt fiica lui, întărindu‑se în felul acesta legătura dintre noi, aş fi simţit poate că fermitatea relaţiilor de familie îmi stânjeneşte mişcările sau că banalitatea lor tradiţională mă împiedică să fiu eu însămi. Spiritul de contradicţie al adolescentei care eram a funcţionat astfel pe direcţie inversă şi nu mă îndoiesc că atât propaganda ateistă, cât şi lipsa de acasă a Tatei, care nu avea cum să mă convingă, au contribuit, paradoxal şi în egală măsură, la credinţa mea în Dumnezeu.

Închid paranteza şi retrag întrebarea, care, în mod evident, nu mi se potriveşte. Nu însă şi nevoia de comparaţie. Cum aş fi reacţionat şi cum aş fi rezistat cu rădăcinile smulse şi fără să existe nici cea mai firavă speranţă că voi putea să revăd vreodată singurul loc în care ele s‑ar putea prinde din nou? Nu cumva negând că acel loc mai există undeva şi acoperindu‑l cu insulte pentru a mi‑l putea interzice şi în vis, aşa cum mi‑a fost interzis în realitate? Dar, dincolo de toate aceste întrebări, deducţii şi explicaţii şi chiar dincolo de geniul şi frumuseţea paginilor atât de dureros de explicat semnate de Emil Cioran, stă pentru mine intensitatea scenei pe care am trăit‑o, în mansarda din rue de l’Odéon, înspăimântată şi de violenţa îndelung reprimată a amintirilor lui, şi de sfâşietoarea mea compasiune.

Întâlnirea cu Mircea Eliade, peste şapte ani, a fost cu totul diferită, dar sentimentul sfâşietor pe care mi l‑a lăsat a fost acelaşi.

Eram bursieri la Universitatea Iowa, unde de mai mulţi ani funcţiona un International Writing Program la care participa şi România. În fiecare an erau invitaţi, nominalizaţi de americani, câte doi scriitori, preferându‑se perechile literare. Înaintea noastră mai fuseseră Alexandru Ivasiuc cu Tita Chiper, Cezar Baltag cu Ioana Bantaş, Constanţa Buzea cu Adrian Păunescu, Szász Ianos cu Hannelore Latzina, Ştefan Bănulescu cu Mihaela Guga, Marin Sorescu şi soţia. În acel an, 1974, fuseserăm invitaţi noi doi [împreună cu soțul meu, scriitorul Romulus Rusan] şi Petru Popescu, dar după ce toate formalităţile de viză se terminaseră, după ce ne vizitaserăm mamele la Oradea şi Alba Iulia ca să ne luăm, cu inima grea, rămas‑bun pentru nouă luni, totul s‑a blocat. Apăruse o hotărâre care nu mai permitea acceptarea unor burse străine pentru români, decât dacă alegerea candidaţilor revenea autorităţilor româneşti. Iar noi fusesem aleşi de americani. Paradoxal, prima reacţie a fost de uşurare. Toate emoţiile legate de plecarea pe un alt continent, pe o altă planetă aproape, cu un bilet cu data întoarcerii fixată irevocabil peste trei sferturi de an, dispăruseră brusc. Apoi, când Petru Popescu a plecat totuşi, obţinând numai pentru el o derogare de la noua regulă, ne‑a cuprins revolta în umbra atât de familiară a invizibilelor gratii, care nici măcar nu era distribuită în mod egal. Din fericire, spre deosebire de noi, care înţelegeam perfect despre ce e vorba, americanii nu înţelegeau nimic şi nu acceptau logica potrivit căreia unul dintre invitaţi sosise, iar ceilalţi doi nu. Şi nu oboseau s‑o spună, să ceară explicaţii şi să insiste. Iar în cele din urmă am plecat şi am ajuns la Iowa City, cu aproape patru luni întârziere, în ajunul Crăciunului. Una dintre primele griji fusese să‑i scriem lui Mircea Eliade, a cărui adresă o aveam de la Mihaela şi Ştefan Bănulescu, care ne povestiseră cum Mircea Eliade îi caută şi îi invită la el la Chicago pe scriitorii români ajunşi la Iowa City şi cum în întârzierea noastră nu era exclus să se fi pierdut scrisoarea, ceea ce îi putuse face să creadă că ni‑e frică să le răspundem. Era Ştefan Bănulescu întreg în această complicată cazuistică, ca şi în explicaţiile amănunţite pe care ni le‑a dat despre felul în care se desfăşura viaţa într‑un campus american şi în relatările aproape lirice despre felul cald în care au fost primiţi de Christinel şi Mircea Eliade. Îmi amintesc că Mihaela mi‑a arătat o rochie pe care o primise de la doamna Eliade, o rochie lungă de stambă cu volane terminate în dantele, ieşită parcă dintr‑un western, care mi‑a plăcut atât de mult încât mi‑am făcut în grabă una asemănătoare, pe care am purtat‑o cu încântare şi haz printre blugii contemporani ai petrecerilor studenţeşti. În seara de Anul Nou, telefonul agăţat în peretele apartamentului nostru din căminul studenţesc a sunat emoţionându‑ne, pentru că încă nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi în receptor cineva, cu o voce pe care aveam senzaţia că o ştim din copilărie, ne‑a urat în româneşte „Anul Nou fericit”. Era Mircea Eliade.

Peste câteva luni, în primăvară, când am ajuns la Chicago, aveam să petrecem o zi întreagă împreună. Acum, când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a cunoaşte doi scriitori tineri veniţi de acasă îmi apare profund tulburătoare, aproape nefirească. Atunci, ceea ce mă fermeca, dându‑mi aproape sentimentul că particip la un mister, era senzaţia de déjà vu, pe care mi‑o dădea şi apartamentul lor cu divane acoperite de scoarţe, şi felul lui de a vorbi, o anume inflexiune a vocii, un anumit ritm al frazării şi figura lui de om bun care nu se grăbeşte şi are timp să asculte. Totul – am mai scris despre asta – îmi aducea aminte de lumea părinţilor mei, totul purta pecetea generaţiei lor de intelectuali interbelici care porniseră de la iluzia că este prima generaţie care se va putea ocupa de cultură fără a fi obligată să se implice într‑un fel sau altul în salvarea ţării (ideea îi aparţine tânărului Eliade) şi care îşi încheia, împărţită între închisori şi exil, cel mai dramatic destin al vreunei generaţii.

Ceea ce ţin minte din acea zi petrecută întâi în apartamentul lui primitor, apoi în restaurantul universităţii, este că am vorbit mai mult noi decât ei, răspunzând nemaisfârşitelor întrebări despre ACASĂ, întrebări pe care n‑aş mai fi în stare să le reproduc, dar care (îmi amintesc că mă mirasem) aveau puţină legătură cu realitatea politică, întrebări de nuanţe şi amănunte ale căror răspunsuri trebuiau să‑l ajute să‑şi imagineze acea lume de care nu încercase să se rupă, ca şi cum ar fi vrut să‑şi verifice visele în care ea continua să trăiască, pentru a o putea trece în povestirile fantastice. Multe dintre întrebări ţineau de lumea literară, dar nu atât de personajele ei principale, de intrigile de partid dintre ele (care pasionau grupurile exilului parizian), cât despre felul cum arată revistele, ce conţin, care sunt apariţiile discutate de critică, care sunt numele noi mai interesante, în ce măsură el mai este un scriitor citit în ţară.

Răspundeam cum ne pricepeam mai bine şi, la un moment dat, când a început să ne citeze mici referiri la opera sa literară scăpate cenzurii şi apărute în reviste din provincie, întâmplarea a făcut să putem completa istoria uneia dintre ele. Era un citat dintr‑un articol al lui D. Micu despre care criticul ne povestise amărât cum fusese tăiat, cum nu mai rămăsese aproape nimic din ceea ce spunea. Am fost de‑a dreptul tulburată de emoţia cu care primise Eliade relatarea noastră, ca şi de felul în care ştia pe de rost cele mai neînsemnate fraze care‑l priveau. El, autorul de faimă universală, tradus în zeci de limbi, întemeietorul unei noi discipline, doctor honoris causa al atâtor universităţi de pe diverse meridiane, avea aerul unui bătrân cenaclist care a reuşit, după o luptă de‑o viaţă, să‑şi vadă tipărită o carte şi acum vânează jumătăţi de rânduri laudative. Cum altfel decât printr‑o nostalgie aproape bolnavă după ţara în limba căreia continua să‑şi scrie literatura putea fi explicată această situaţie, în care întregul succes internaţional al unei strălucite cariere nu reuşea să contrabalanseze drama de a nu fi citit şi recunoscut acasă. Departe de a fi semnul unui egocentrism exacerbat – cum crede Adrian Marino, care menţionează în memoriile sale acest interes de‑a dreptul şocant al lui Eliade pentru ceea ce se scria despre cărţile sale în România –, mie mi s‑a părut, dimpotrivă, o formă de umilinţă şi o recunoaştere a dragostei şi dependenţei faţă de ţară, de neînvins, ca puterea unui drog.

După cina prelungită în restaurantul universităţii, care avea mai curând aerul calm şi recules al unei biblioteci decât al unui restaurant, doamna Eliade a insistat să mai urcăm puţin la ei, să ciocnim un ultim pahar, de despărţire.

– I‑am promis lui Matei Călinescu să‑i dăm un telefon când veniţi şi am uitat cu totul. Avea să vă spună ceva, a adăugat ea. Ne spuseseră, într‑adevăr, pe parcursul zilei că se împrieteniseră cu Uca şi Matei Călinescu, aflaţi cu o bursă într‑un schimb universitar la Universitatea din Bloomington.

Am urcat în apartamentul pe care îl părăsisem în urmă cu câteva ore şi pe care ştiam că nu o să‑l mai revedem niciodată, cu inima grea, ca înaintea unei despărţiri care, ca întreaga întâlnire, avea ceva existenţial. Era târziu, iar hotelul nostru destul de departe. Ca şi noi, Eliade părea trist, sau poate numai obosit.

Doamna Eliade a format numărul şi a spus:

– Matei? Ţi‑o dau pe Ana Blandiana. I‑am spus că vrei să‑i spui ceva, şi mi‑a pus receptorul în mână. Cred că am început prin a schimba câteva formule de politeţe, destul de stânjeniţi amândoi. Nu ne mai văzusem de la Bucureşti, cu mult înaintea plecării.

– Voiai să‑mi spui ceva, am întrebat eu nesigură.

– Da, a răspuns el stins. Şi după o pauză: voiam să vă spunem că noi ne‑am hotărât să rămânem.

Pauza care a urmat a fost mai lungă şi mi‑a aparţinut. Simţeam privirea doamnei Eliade aşteptând şi simţeam ca‑n copilărie un nod în gât.

– Noi, nu – am răspuns în cele din urmă pierită, deşi nu fusesem întrebată nimic. Apoi le‑am urat noroc în viaţa pe care o vor începe şi, de teamă că voi izbucni în plâns, am închis.

Nu mă simţeam în stare de niciun comentariu. De altfel, în mod evident, gazdele noastre nu aveau nevoie de explicaţii. Ne priveau cu o nesfârşită compasiune. Compasiune era ceea ce simţeam şi eu: compasiune pentru singurătatea noastră de iobagi pe un petec de cuvânt, lăsaţi singuri de cei ce au plecat, pleacă şi vor mai pleca; compasiune pentru singurătatea lor de scriitori despărţiţi violent de cititorii lor şi rămaşi singuri în mijlocul limbii şi lumii străine; compasiune pentru toată suferinţa de acasă şi pentru toată suferinţa de aici, pentru cei ce s‑au pierdut din lipsa libertăţii şi pentru cei ce s‑au pierdut de dragul libertăţii. Compasiune pentru toţi cei siliţi să opteze între drame de sens contrar, dar de aceeaşi intensitate…

Ne‑am despărţit îmbrăţişându‑ne în tăcere, ştiind că nu ne vom mai întâlni, deşi, de pe meridiane şi din generaţii îndepărtate, descoperisem că lumea se vede la fel. ●

Fragment din Fals tratat de manipulare de Ana Blandiana, volum publicat la editura Humanitas în 2013. „[Este] o carte despre mine şi timpul pe care l‑am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege”, spune poeta, prozatoarea și activista civică Ana Blandiana. „Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.”