O chestiune de unghi

Ultimul episod a fost de curând, după o oră de dans la care, în ciuda promisiunii de pe site că e o clasă pentru adulți, m‑am trezit înconjurată de adolescenți cu coșuri și fără inhibiții. Înainte să cobor la metrou, simțindu‑mă ostentativ obosită și bătrână, am mâncat două eugenii și imediat am început să înșir în gând opțiunile de la automatul de pe peron în timp ce mă căutam de mărunt.

Regula e așa: dacă am timp să‑mi cumpăr ceva până vine metroul, înseamnă că pot să mănânc. Dacă îl aud venind, amân. De obicei îmi iau corn cu ciocolată, pentru că e singurul din aparat care are cocă moale, dar de data asta am scăpat. Am auzit metroul și am amânat.

Amânarea momentului în care mă îndop este una dintre multele reguli de management al mâncatului compulsiv. De obicei și cea mai grea.

Amână, decide ce fel de poftă ai și alege ceva compatibil, aruncă jumătate de porție, nu amesteca mâncărurile. Apoi, dacă astea n‑au mers: lasă cel puțin jumătate de oră între sesiunile de mâncat, rezistă două ore fără să mănânci, bea apă, fă sport până îți vine să vomiți, ia‑ți bani cash când te duci la supermarket, nu accepta când colegele îți pun dulciuri sub nas, alege farfurii mai mici cu porții mai mici, vorbește la terapie despre cum mănânci ca să compensezi agresivitatea reprimată în toți anii ăștia, rezistă tentației de a‑ți plânge de milă.

Și, dacă totuși mănânci, nu te simți vinovată. Rezistă.

Mâncatul compulsiv sau binge eating sau bulimia în varianta fără vomă sau luat de laxative este rușinos pentru că nu e cool (Doamne, de ce nu m‑ai făcut nimfomană?) și, alături de alte afecțiuni, nu e perceput ca o problemă serioasă de sănătate fizică sau emoțională. Altfel spus, e cea mai căcăcioasă și penibilă dependență, pentru care nu există empatie din partea celorlalți. Nu vorbim aici despre oamenii care mănâncă de plăcere, despre gurmanzi, despre oamenii care se bucură de viață și nici despre cei care se îngrașă pentru că au probleme de metabolism, deși și ei au partea lor de umilință publică. Vorbim despre o tulburare de alimentație catalogată în DSM‑5, cartea de căpătâi a psihiatrilor și psihologilor din toată lumea. E acolo pentru că să‑i spui unui dependent de mâncare „oprește‑te” este ca și cum i‑ai spune unui depresiv „înveselește‑te”.

Drogul meu sunt carbohidrații complecși, rafinați, hipercalorici, dar cu valoare nutritivă zero. Mai exact făinoasele, cam tot ce e pe bază de cocă, preferabil cu o consistență moale: pâine, covrigi, patiserie dulce sau sărată, iar, la nevoie, biscuiți și pufuleți. Lucruri consistente care simt că îmi umplu gura, din care pot să mușc mult și în mod repetat, pe care pot să le mestec. Freud îi spune fixație orală. (Doamne, de ce nu m‑ai făcut fumătoare?) Scopul este să ajung la o senzație de preaplin, pe care nu o pot obține mâncând altceva. Preaplinul nu înseamnă plăcere, ci anestezie temporară. Stare de detașare în care nimic nu mai doare. Nu durează prea mult pentru că preaplinul vine însoțit de vină și autoumilire. Vacă, nesimțită, hal de femeie, nu vezi câtă ești? Și de dezamăgire. Și de promisiuni că a fost ultima oară, ca într‑o relație abuzivă când atacatorul plânge și te ia în brațe și promite că nu mai face. Și apoi de nevoia de a mânca din nou.

Perversitatea acestei dependențe vine din faptul că de mâncare ai nevoie ca să trăiești. Că nu e ceva scump sau ilegal sau greu de obținut. Este, la propriu, peste tot. Asta este ceea ce convinge mintea în momentele de sevraj să aibă o cădere. Raționalizarea faptului că ceea ce te ține în viață nu te poate face să te urăști într‑atât încât să vrei să mori.

Din câte pot să‑mi dau seama, problema a debutat în adolescența târzie, pe la 18–19 ani, dar până acolo e nevoie de puțin context. Până la pubertate am fost schiloadă: două bețe înfipte‑n fund, aproape androgină cu excepția ochilor, care mereu au fost expresivi și feminini. Eram tunsă scurt și cu breton, destul de modern aș putea spune, cu excepția unei perioade în care am fost tunsă cu chică, pentru care am iertat‑o până la urmă pe mama.

În casă aveam un statut alimentar privilegiat. Bunica îmi strecura supa sau ciorba și lipăiam doar zeama; Doamne ferește să fi văzut vreun fir de verdeață în castron. Când făcea chiftele, mie îmi oprea uscate, ea, tataia, mama și tata mâncau cu sos. Când veneam de la școală, îmi făcea ce voiam, nu trebuia să mănânc neapărat ce era în meniu. De regulă ceream cartofi prăjiți sau ouă ochiuri moi la mijloc, dar crocante pe margini – „ouă cu cranț”. Majoritatea amintirilor legate de bunica mea, mama tatălui meu, sunt legate de mâncare. Și sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele. Mâncarea însemna dragoste.

În clasa I a apărut primul factor agravant. În clasele I‑IV, educație fizică se făcea cu tovarășa învățătoare. Dar a noastră, doamna Lucaci, singura persoană care nu mă deranja că‑mi spune Ioana – celălalt prenume al meu –, era în vârstă. Așa că a trebuit să facem sport cu un profesor de la clasele v‑VIII, uriaș și rău. Avea mustață și fluier și țipa foarte mult. Așa că la șapte ani am început să urăsc sportul.

Fast forward, 13 ani, menstruație, pubertate, ca un clei turnat într‑o matriță, corpul meu a început să capete o formă. Deloc similară cu a mamei, care are sânii mari și picioarele subțiri și e mai mică de înălțime, ci mai degrabă cu a femeilor de pe linia tatălui: bulănoasă și lată în șolduri, dar cu talie și glezne subțiri.

La liceu, semnele că voi dezvolta o tulburare de alimentație au început să fie și mai vizibile. Aveam un soi de atacuri de panică în zilele când aveam educație fizică, așa că inventam menstruații lungi de două săptămâni și uram că, în ciuda faptului că nu participam la oră, profesoara mă punea să mă schimb în trening. Mă apuca frica gândindu‑mă că într‑una din zile îmi va da jos chiloții jos să vadă dacă mint. Nu știam să fac exerciții la saltea, nu puteam să mă dau peste cap, iar când era vorba de sărit la capră sau la groapa cu nisip, exerciții exhibiționiste pe care le făceai singur în fața tuturor, îmi doream să mă înghită pământul. Exista un fel de înțelegere tacită între mine și colege, care nici nu râdeau prea tare și nici nu mă alegeau în echipa de volei. Am rămas însă pe capră o dată când am sărit și atunci nu s‑a mai abținut nimeni. Până la urmă, mama a cedat rugăminților mele fierbinți și mi‑a obținut o scutire din clasa a X‑a până când am terminat liceul.

Chestia asta se vedea și în timpul liber, handicapul meu fiind motiv de tachinare pentru vecinii mei care, la „Țară, țară vrem ostași”, săreau mereu unde aveam eu mâna prinsă pentru că știau că dau drumul repede și mă imitau constant cum mă feresc de mingi sau cum nu reușesc să sar coarda. Se luau și ei de ce puteau. De asta și de faptul că trebuia să intru devreme în casă. Dar hei, măcar nici vecinii și nici colegii mei nu mă considerau proastă. Eram o elevă de nota 10 la toate celelalte materii.

Ce nu știam atunci este că orele de educație fizică sunt importante în dezvoltarea personalității, că sportul modelează caracterul, agresivitatea, încrederea în sine și, nu în ultimul rând, condiționează organismul și îl reglează hormonal.

Pe măsură ce creșteam, nu mai eram atât de mofturoasă cu mâncarea acasă, însă alt semnal de alarmă ar fi trebuit să se declanșeze când am început să mănânc pe afară între mese. Aveam bani de buzunar de la ai mei și, din dorința de a mă face plăcută găștii de la bloc, începusem să cumpăr Cola, chipsuri și semințe aproape în fiecare zi. Ai mei m‑au învățat să împart de mică și când mergeam cu trenul și aveam o ciocolată mă puneau să servesc în compartiment. Fiind singură la părinți, cred că s‑au temut să nu cresc egoistă. Bunica mea mă certa că „mănânci toate prostiile când ai acasă mâncare bună”. Nu mă ascundeam de ea și nu simțeam vină. Pungile cu chipsuri cu aromă de cașcaval erau o rebeliune. Mâncarea însemna libertate.

Treptat, am început să mănânc și când eram singură. În pauze la liceu, covrigi, brânzoaice. Pufuleți! Uitându‑mă pe pozele de la majorat și de la absolvire, nu eram grasă. Dar nici fit, că nu făceam sport. Aveam ceva burtică, dar aveam sub 60 de kile la cei 1,70 ai mei. Eram bine. Și, mai important, nu mă simțeam grasă. Nu mă simțeam nici frumoasă, dar din alte motive.

Nu pot să spun că aveam un ideal de frumusețe la care să mă raportez. În liceu am fost mai mult fană boy bands, iar Beyoncé nu se inventase încă. Nu aveam nicio definiție pentru ce înseamnă să fii frumoasă decât cea grosieră că trebuie să fii slabă și potrivită ca înălțime. Apoi am citit un articol într‑o revistă pentru adolescenți cu titlul „Cum știi dacă ești frumoasă”. Lista cuprindea criterii precum sâni simetrici, anumite proporții dintre circumferința gâtului, taliei și șoldurilor, distanțe între ochi și gură. Foarte multă matematică. Nefamiliară cu ideea că atât în artă, cât și în sexualitate, armonia bate simetria, am început să suspectez că nu numai că nu mă simt frumoasă, dar că, științific vorbind, poate nici nu sunt.

În anul I de facultate am ajuns pe la 60 și un pic. Facultatea și implicit plecatul din orașul natal au însemnat o mare rupere de ritm pentru mine. Am fost un copil bun, cred eu. În orice caz, supus. Am ascultat, nu m‑am răzvrătit, am terminat liceul virgină, am intrat la facultate la fără taxă și n‑am avut nicio restanță. Așa că nu știam ce să fac cu cantitatea sufocantă de libertate pe care o descoperisem.

Raportul dintre mâncarea gătită primită de acasă și junk food s‑a schimbat. Primau tradiționala șaorma de la patru dimineața după ce ieși din club, plăcintăriile și covrigăriile de pe lângă facultate, tonele de popcorn mâncate la film înghesuiți în fața unui monitor sau la primul multiplex din București, unde ne ascundeam în budă ca să intrăm clandestin la un al doilea film.

La 63 încă eram bine. Eram tânără. Aveam iubit și dormeam amândoi înghesuiți într‑un pat de cămin, ceea ce îmi plăcea de leșinam, indiferent de cât de cald se făcea vara. Mâncam împreună, și de la mama, și de la mama lui, care era iubitoare de maioneză și de prăjituri cu cremă. Mâncam mai mulți împreună; eram două camere prietene, una de fete, una de băieți, care uneam pachetele și cumpărăturile din Carrefour, iar eu mă simțeam acceptată. Mâncarea însemna familie.

Cu iubitul meu din facultate am avut o relație de șase ani și patru luni. Ne‑am mutat împreună după ce am absolvit, într‑o garsonieră care mi se părea cel mai minunat culcuș din lume. Aveam locul nostru, nu trebuia să mai facem sex pe apucate. Aveam mașină de spălat. Aveam bucătărie. Eu nu știam să gătesc, ceea ce mă punea într‑o concurență incorectă cu mama lui, așa că surprizele mele culinare constau în cartofi prăjiți cu cabanoși.

Pe la 67 au început glumele. De fapt, nu știu dacă atunci au început sau atunci am început să le aud eu. De la „grăsuța mea” spusă pe un ton care varia de la afectuos la sarcastic, până la „dă‑te jos, că ești grea” în timpul sexului.

Apoi au început remarcile directe. Mama lui m‑a invitat la masă la o zi de naștere din familie și mi‑a spus că am cam luat proporții. Mama mea încerca să mă țină într‑o bulă în care eram fata ei frumoasă. Tata, însă, îmi spunea că m‑am îngrășat de fiecare dată când dădeam pe acasă. Bunica mea mă gândesc că ar fi putut ajunge la mine dacă‑mi spunea să fiu mai atentă la ce și cum mănânc, dar ea a murit când eram în anul II.

La 25 de ani și 70 de kilograme au început problemele practice. Nu avem blugi măsura ta. Nu avem XL.

Faptul că lucram într‑un birou numai cu fete, unde cel puțin săptămânal se aduceau dulciuri sau se comanda pizza, mi‑o trăgea pe două părți. Nu doar că mâncam, dar faptul că era la comun și toată lumea o făcea îmi valida dependența, deși nimeni nu mânca în felul toxic în care o făceam eu. Apoi, pentru că într‑un departament de 20 de femei, unde, vrei, nu vrei, se naște o concurență vestimentară și atitudinală, în ciuda eforturilor mele de a fi one of the girls, inevitabil ajungeam să evaluez dacă sunt cea mai grasă. Îmi imaginam că, așa cum la orele de sport ne așezau în ordinea înălțimii, acum cineva va veni să ne așeze crescător în ordinea kilogramelor, iar eu voi fi ultima. Și asta va avea consecințe grave, cum ar fi că mă vor mânca pe mine prima în cazul unui cataclism care ne va bloca pe vecie în clădire. Ca funcție oricum eram ultima, așa că ce mai conta o felie de pizza cu salam și un pahar de Pepsi în plus.

Mental, rămăsesem în urmă. De fiecare dată când mă vedeam în oglindă, aveam un șoc. De fiecare dată când mă vedeam în vreo poză, aveam un șoc. De fiecare dată când probam o rochie care nu mă încăpea, aveam un șoc. Aveam clar o raportare diferită. În raport cu celelalte, grasă; în raport cu mine, șocată că sunt grasă. În oglindă mă surprindeam uneori foarte frumoasă, iar la cea mai mică mișcare de mușchi deveneam hidoasă.

Estetica devenise o chestiune de unghi.

La puțin timp după ce am împlinit 26 de ani (glumesc, știu exact data), iubitul meu s‑a mutat din garsonieră. După despărțire, a urmat o perioadă de înflorire falsă, ca atunci când ai o boală terminală și fix înainte să mori ai impresia că o să te vindeci. Am slăbit până la 65. Însă, când după mai mult de jumătate de an nu mă puteam opri nici din plâns și nici din mâncat, am prins curaj și m‑am dus la terapie. Nu aveam bani și pentru nutriționist și pentru psiholog, așa că am ales. Și, deși a trecut ceva vreme de atunci, tot cred că am ales bine. De dragul acurateței: chestia cu despărțirea a fost doar un declanșator; de puțină direcție în viață aveam nevoie oricum. Țin să clarific pentru că nu vreau să acord meritul pentru cine sunt azi fostului meu iubit.

Vestea bună este că eram sănătoasă mintal (ajută când un psiholog îți spune asta). Vestea proastă era că din adolescență și până acum dezvoltasem tot felul de tendințe, denumite popular „apucături”. Depresive, obsesiv‑compulsive, paranoide, anxiogene, isterice. Un meniu variat pentru terapeutul meu, care a identificat și mâncatul compulsiv ca fiind una dintre ele. Toate venite din același loc, sursa tuturor relelor pentru toate femeile: credința de nestrămutat că de fapt eu nu am valoare. Cruce pe care, din motive și în proporții diferite, o ducem toate, din momentul în care începem să ovulăm până când ne dăm ultima suflare cu dorința ca cine ne înmormântează să ne penseze și să ne dea cu ruj.

Și, așa cum se întâmplă întotdeauna în viața femeilor care se chinuie suficient, am obținut imediat tot ce îmi doream, de la dragoste de sine, la six pack abdominal. Gata, happy end.

La 75 de kile trăiam deja în corpul altcuiva. Sau într‑un costum de burete pe care‑l folosesc în filme când au nevoie să îngrașe un actor slab. În afară de ochi nu rămăsese nimic din ce eram. Nu mai era nimic din fata care scria poezii pentru cenaclu, care se uita cu tata la filme cu Bruce Willis pe casetă și zicea „motherfucker” cu voce tare, care iubea să evadeze vara la țară și să convingă nepoții unei vecine că are mai mult de 14 ani. Toate sclipirile de curaj au dispărut.

Unde erai tu, Caitlin Moran, să‑mi spui că nu așa m‑am născut, speriată și plină de ură de sine?

În afară de mama, a cărei încredere în sine era aproape intimidantă și pe care nu am putut niciodată să o copiez, am crescut fără repere reale. Știam în teorie că ce e în interior contează, dar pentru mine asta nu era suficient. Eu nu trebuia să fiu o fată grasă. Nu mă identificam cu corpul meu. Era o greșeală. Matrița nu era una perfectă, nu era conform articolului din revistă, dar nu era nici de aruncat. Numai că acum am umplut‑o prea mult și a dat pe afară.

La presiunile terapeutului meu, am început să fac sport. Cu un joc de good shrink – bad shrink și cu multe teme cognitiv‑comportamentale, sportul și managementul mâncatului mergeau în paralel, primul cu mai mult succes decât al doilea. Întâi m‑a trimis la Zumba, să fie ușurel pentru că oricum îmi place să dansez. Apoi am combinat Zumba cu ore mai serioase de aerobic și tonifiere. Apoi am rămas pe programul de sală, unde singura sursă de plăcere era o jumătate de oră de dans la una dintre clase. Cealaltă jumătate erau exerciții la saltea. După o pauză de 13 ani, mergeam la sală de cinci‑șase ori pe săptămână și trăgeam de mine în ultimul hal. Mă încorsetam în colanți simțindu‑mă de fiecare dată penibilă, gândindu‑mă obsesiv că fetele râd de mine pe la spate. La fiecare oră făceam inventarul: Sunt cea mai grasă de aici? Nu puteam să fac exercițiile până la capăt, nu eram flexibilă, nu reușeam să fac flotări, nici să alerg 10 minute.

Ieșeam de la sală cu mușchii pulsând de durere și mâncam doi‑trei covrigi până acasă. Cea mai mare și mai masochistă plăcere era sa‑mi cumpăr ultima și cea mai sleită gogoașă sau plăcinta cu brânză părăsită pe tavă înainte de închiderea patiseriei (aveam vreo trei în drum). La un moment dat, am schimbat sala înconjurată de patiserii cu una din mall de la etajul cu fast food‑uri și cu asta cred că am spus suficient. Mâncarea însemna recompensă.

Sportul a ajutat la început cu slăbitul și, mai ales, mi‑a schimbat vizibil în bine postura și tonusul, însă odată ce am început să fac mușchi, mai ales la picioare, am devenit și mai masivă. La orele cu ridicat de greutăți mă uitam în oglindă și îmi imaginam că sunt o halterofilă bulgăroaică pe nume Olga.

Seara, în pat, mă deconstruiam și mă reconstruiam la loc. Mă împărțeam pe bucăți și evaluam ce parte din mine uram mai mult. Îmi imaginam că mă tai pe burtă și răzui grăsimea cu cuțitul, cum se răzuiește șoriciul porcului, și apoi mă lipesc la loc. Îmi imaginam cum îmi tai câte o fleică de carne de pe interiorul coapselor ca să nu mă mai frec între picioare când merg. Că îmi înțep gambele cu un cui ca să le dezumflu. Că îmi lipsesc gușa de gât făcând un pliu imens din piele, ca să nu se mai vadă.

Corpul meu se obișnuise să aibă doar două stări: foame extremă sau sațietate extremă, niciodată o stare normală de echilibru. Mâncarea însemna senzații tari.

În următorii ani, trecând și prin schimbarea de prefix, am adaptat cât am putut chestia asta în viața mea. Mă dădeam gurmandă, spuneam că îmi place să mănânc, o ziceam eu înainte să o zică ei. Între 28 și 32 au fost anii de căutări: de tentative de a lucra în proiecte mai creative, de tentative de a scrie din nou, de tentative de a mă îndrăgosti din nou și mai multă singurătate decât lăsam să se vadă. Am avut parte și de sex, dar nu și de relații prea lungi. Pentru că „cine ar putea să iubească o grasă?”, îmi spuneam. Care nici măcar nu era grasă‑grasă ca să se încadreze în tipologia persoanelor clinic supraponderale, dar care sigur nu era slabă. Care mergea o tură, două. Când mă duceam la shopping întindeam mâna la umerașele din spate unde erau măsurile mai mari. Nu mai probam cizme pentru că nu le puteam încheia pe gambă.

Compensam dându‑mă inteligentă și amuzantă în mod forțat. Era obiectivul suprem. Să fiu nuanțată în vocabular, să fiu creativă la serviciu, să fac pe toată lumea să râdă. Să mă simt specială cumva. Așa că am avut parte de sex, da, dar și de multe erecții pierdute sau băieți care, deși erau vădit interesați, nici nu încercau. Moartea pasiunii? Mi s‑a spus mai rău.

Trăiam în negarea continuă a faptului că mâncam ca să compensez. Eram încăpățânată să cred că mâncatul nu are legătură cu ce simt și cu cum mă port, voiam să simplific lucrurile susținând că sunt doar o leneșă fără puterea de a rezista. Că mă complac. Mâncam în continuare nediscriminat. Și când mă simțeam veselă, și când eram tristă, și la stres, și de plictiseală. Mâncarea însemna control.

Un alt aspect al acestei dependențe este că devine sursa tuturor problemelor pe care le ai. Urmând aceeași logică, rezolvarea ei este cheia absolută a fericirii. Eram așadar surdă când în momentele de sinceritate ajungeam iarăși la concluzia că slăbitul va ajuta, dar nu îmi va rezolva problemele. Chestie pe care o uitam imediat ce mă urcam pe cântar. Ca și cum mă așteptau Men in Black și‑mi băgau chestia aia strălucitoare în ochi.

Eram consistentă pe mai multe planuri în comportamentele toxice. Compulsivitatea de a mânca pentru a acumula se vedea și în exterior, în cum trăiam. Stăteam tot în garsoniera de unde a plecat iubitul meu și care, între timp, se transformase într‑un bârlog prăfuit și aglomerat de lucruri inutile. Devenisem de‑a lungul timpului un caz ușor de hoarding. La serviciu nu ștergeam niciun email, acumulasem arhive imense, giga întregi de newslettere necitite.

Mâncarea era un surogat pentru viață.

Acum un an și jumătate, la câteva zile după ce am împlinit 32 de ani și din nou 75 de kilograme, mi‑am instalat o aplicație de numărat caloriile – și pe cele pe care le mâncam, și pe cele pe care le consumam în disperare la sală. Nu credeam că o să fac asta vreodată și am fost surprinsă că a funcționat. Mâncatul compulsiv pierdea teren în fața calculului compulsiv al caloriilor. Câte am mâncat, câte mai am? Tot o chestiune de control, evident. Am început să stochez informații nenecesare: o banană medie are 105 calorii, un covrig – 250. O oră de aerobic consuma doar 300–400.

Am folosit aplicația timp de 528 de zile, fără să existe o masă sau o înghițitură pe care să nu o iau în evidență. Nu am renunțat la cocături sau la zahăr, dar am fost forțată să reduc cantitățile. Erau zile în care depășeam cu mult pragul dictatorial de 1.200 de calorii pe zi, dar important era să scriu tot ce mănânc. Era ca un mers la spovedanie. Când făceam sport, o făceam pentru a câștiga calorii. Caloriile consumate se adăugau celor 1.200 pe care le puteam mânca, așa că aveam zile de festin în care puteam mânca 2.000, cât un om normal adică. Aveam și zile de eșec spectaculos, în care vedeam că am mâncat dublu sau triplu decât trebuia. Și nu de fiecare dată aveam scuza că e Crăciun.

Zece luni mai târziu, după perioade chinuitoare de stagnare – „platou”, cum i se zice în limbajul de specialitate al celor care vor să slăbească – ajunsesem într‑o dimineață, după ce am fost la budă, să am 58 de kile. Și mor de oftică, mor că nu am fost fericită. Sigur că mă bucuram, nu o să fiu o ipocrită să spun că nu mi‑a plăcut să port din nou pantaloni scurți după 20 de ani de camuflaj. Dar tot trebuia să mă uit în oglindă într‑un anumit unghi. Trecerea de la superb la monstruos era la fel de rapidă.

Motiv pentru care nici n‑a durat. Am împlinit 33 de ani și nu am reușit să ajung la 57 cum îmi setasem obiectivul în aplicație. M‑am oprit. Sportul a început să mi se pară prea mult, serviciul din ce în ce mai apăsător și deserturile care mă așteptau când ieșeam în oraș din ce în ce mai greu de refuzat.

Am început să mănânc din nou.

Dar de data asta a fost altfel. Cred că demonstrându‑mi că pot să slăbesc am câștigat un plus de, nu știu dacă respect, cât simpatie față de mine însămi. Și asta m‑a transformat ușor într‑o hedonistă. Am prins curaj să mă mut într‑o garsonieră aerisită pe care o iubesc și pe care o monitorizez frecvent împotriva aglomerării. Am început să aleg orele de sport la care merg de trei ori pe săptămână: alergat, dans și combo dans cu alergat. Și, mai nou, îmi încerc puțin tendoanele și la yoga.

La sfârșitul anului trecut corpul meu s‑a răzbunat – probabil pentru că am început iar să mănânc fast food – cu o toxiinfecție care m‑a trimis la urgență în ajun de Revelion. Am petrecut Anul Nou cu orez și cartofi fierți și pâine prăjită, ceea ce nu mi‑a displăcut având în vedere dragostea mea pentru carbohidrați. Ăsta a fost declanșatorul pentru ca din ianuarie să încep să gătesc. Și nu gătesc de dietă, dar gătesc ce‑mi place. Inclusiv chestii cu cocă, pizza, plăcinte, brioșe, ceea ce este foarte incitant pentru că este periculos. Dansez cu dependența.

Procesul de a găti potolește foamea. Iar plăcerea de a vedea o farfurie frumos aranjată și de a‑i face o poză la final – pe care, nu săriți, nu o pun pe Facebook – se aseamănă cu preaplinul ca satisfacție. Diferența e că e o satisfacție reală, nu o anesteziere. Mâncarea este rezultatul unui act de creație.

Eram atât de obsedată de ideea că pentru a mă simți femeie frumoasă trebuie să fiu slabă, încât am ignorat partea din mine pe care chiar o plăceam, cea care scrie, care gătește, care decorează, care‑și alege hainele cu grijă, care citește, care strânge și aruncă la gunoi surplusul și inutilul. Și – previzibil cumva – privit din acest unghi, numărul de kilograme nu îmi mai pare prioritar. Acum am 64 de kile. Nu le‑am luat înapoi. Prefer să mă gândesc că sunt alte kilograme. Unele nu neapărat dorite, dar luate în urma unor momente sănătoase de plăcere. Mă mai apucă uneori frica îngrozitoare că o să mă îngraș din nou și că nu voi putea controla asta. Și mai am căderi, când uneori mă opresc pe bancă după clasa de dans și mănânc să mă anesteziez. Dar mă lupt în continuare să înlocuiesc nevoia de a fi slabă ca o condiție fundamentală pentru a mă accepta, cu nevoia de a simți plăcere.