Ultimul servus din inimă
Din cartierul Tractorul, la București, cu „provincială” scris în frunte.
Eseul face parte din seria „De unde sunt”, povești despre devenire, maturizare și descoperirea identității personale.
M‑am născut la București și legenda spune că primele luni din viață mi le‑am petrecut în Capitală. Ai mei se mutaseră la Brașov la scurtă vreme după ce se căsătoriseră, dar mama prefera să nască la București. Practica genul ăsta de turism – eu eram a treia după cei doi frați mai mari – pentru că la București avea cine s‑o ajute. La Brașov n‑aveam nicio rudă. Eram vinituri, cum s‑ar zice. Nu‑mi mai amintesc prima locuință din cartierul Craiter. Am plecat de acolo la câțiva ani după cutremurul din ’77, care ne‑a zguduit temeinic la etajul nouă. Ne‑am mutat la etajul trei în cartierul Tractorul, cartier pe care l‑am urât cu aplomb.
Când ne‑am mutat în Tractorul, cartierul era nou, ceea ce nu‑l făcea mai puțin sinistru. Blocuri gri, aliniate de‑a lungul a două străzi paralele interminabile – Olteț și Independenței. Într‑un capăt erau stația de troleibuz și parcul Tractorul, în celălalt, capătul în care stăteam noi, erau complexul Cerna și, la câteva blocuri depărtare, linia ferată. La mijloc era piața. Gluma era că stăm unde întorc vulturii. Păcat că nu era glumă.
Complexul comercial muncitoresc, așezat în jurul restaurantului Cerna, era configurat în felul următor: o alimentară plină de conserve de pește, pufuleți și Eugenii, o magazie unde se colectau sticle și borcane și unde în primele ore ale zilei se dădeau lapte și iaurt (dacă voiai să prinzi, trebuia să‑ți pui sticlele la coadă de pe la cinci dimineața), o cofetărie cu prăjituri obosite și Brifcor, un „bardezi” pentru drojdierii cartierului și un magazin de pâine care în majoritatea zilelor vindea franzele cu care –
vorba mamei – puteai să‑ți spargi capul. Cerna avea la parter o braserie cu bere ieftină la halbă și plăcinte cu brânză și, la etaj, un restaurant unde se făceau nunți, botezuri și pensionări. Cel mai interesant era că atunci când „se băgau” chestii de mâncare – tacâmuri, parizer, banane sau brânză – nu se vindeau la Alimentară, ci în spate, unde era depozitul. Întotdeauna se dădea maximum câte un kil, să ajungă la fiecare. Doar că nu ajungea.
Populația tractoristă era formată în mare parte din moldoveni veniți să lucreze (ca și tatăl meu, de altfel) într‑una dintre marile uzine brașovene. Localnicii erau puțini și amestecați – români, sași, unguri – majoritatea veniți și ei din satele de prin jurul Brașovului.
Marea evadare din cartier a avut loc în clasa a V‑a, când am fost dată la școala sportivă de la poalele Tâmpei. Atunci universul s‑a mărit brusc. Clădirea construită la 1857 aparținuse bisericii Evanghelice (de care a și fost revendicată până la urmă) și găzduia într‑una dintre clase un colț din Poarta Schei. Unul dintre motivele pentru care ne‑au mutat, pe mine și pe frații mei, a fost „ca să nu mai frecăm manganul în cartier”. Deși nu înțelegeam noi prea bine expresia asta și, deși drumul dura o oră dus și o oră întors, ne‑a bucurat elanul civilizator al mamei.
Vara, majoritatea copiilor din bloc mergea în vacanță la țară. Pentru noi, la țară însemna la București. Al nostru se întindea de la Romană – unde locuiau bunicii paterni, într‑o veche casă boierească, ascunsă pe o străduță în spatele blocului Zodiac de pe Dorobanți – până la Izvorul Rece, unde bunicii materni stăteau într‑un bloc interbelic. La fiecare vizită pendulam între cele două case, fiecare cu regulile și rigorile lor. Casa din Romană, acoperită de iederă, ne era mai dragă. Aveam grădină și un leagăn în fundul curții și un parc minuscul la câțiva metri de casă. Marea aventură era să mergem la cofetăria de la intersecția lui Broșteanu cu Dorobanți, un paradis al prăjiturilor în comparație cu ce aveam noi acasă.
Din primii ani de viață nu mi‑au rămas prea multe amintiri bucureștene stocate pe hard. Îmi amintesc doar cum, într‑o plimbare pe la Universitate, bunicul din partea mamei mi‑a arătat Teatrul Național, care pe atunci se reconstruia. Era la începutul anilor ’80. Și mai am o amintire – tot teatrală și foarte puternică – cu mama care m‑a dus să văd un spectacol care m‑a impresionat foarte tare, la Bulandra Icoanei. Mai târziu am găsit caietul‑program păstrat cu sfințenie de mama și mi‑am dat seama că văzusem un spectacol care a făcut istorie: Furtuna lui Shakespeare, în regia lui Ciulei, cu Florian Pittiș în rolul lui Ariel.
Nu‑mi amintesc construcția socialistă a Căii Moșilor, deși lucrările i‑au afectat pe bunicii mei timp de cel puțin zece ani. Pentru că nu s‑a refăcut sistemul de canalizare și alimentare cu apă atunci când Moșilor s‑a transformat în bulevard, bunicii au fost nevoiți să care ani întregi apă cu găleata. În blocul lor de la intersecția cu Mântuleasa, apa susura un pic în timpul nopții, când era adunată în găleți, oale și sticle, și apoi pauză.
Iubeam Bucureștiul, dar Brașovul era acasă. Cred că aveam vreo zece ani când, profitând de faptul că eram toți adunați în jurul mesei de la bucătărie, tata ne‑a anunțat că este posibil să ne mutăm la București, unde primise o ofertă de muncă la fabrica de avioane. Anunțul lui s‑a lăsat cu plânsete și proteste. Nu voiam să ne lăsăm prietenii de izbeliște. Până la urmă nu ne‑am mai mutat. Am continuat să facem drumuri la București. Cu trenul. Tata spunea că, dacă adoarme noaptea în tren, între Brașov și București, își dă seama la un minut după ce a fost trezit exact unde e.
Când am crescut, escapadele la București ajunseseră să mă obosească foarte tare. Colcăiala de la Romană, drumurile cu metroul și cu RATB‑ul sugeau toată energia din ardeleanca din mine. La București mi se întâmpla des să simt nevoia să dorm după‑amiaza. Toată energia pe care o cheltuiam într‑o zi în Brașov, la București se pierdea în jumătate de zi. Simțeam cum particule din mine rămân lipite de vitrinele de pe Magheru, de haosul de la Coloane sau prinse în părul studentelor la ASE.
Frate‑miu cel mare a fost primul care a plecat la București la facultate, în 1990. Prin 1992 a plecat și tata să lucreze acolo, dar nu în industria aeronautică, care intrase în declin, ci în publicitate, o industrie care tocmai se năștea. Tata a murit pendulând între Brașov și București, după o navetă de aproape doi ani, în care săptămâna lucrătoare și‑o petrecea la București și weekendul acasă, la Brașov. A plecat pe 3 ianuarie de la Brașov, bine, sănătos, și a plimbat o jumătate de zi prin București o criză de inimă care seara s‑a transformat într‑un infarct. Am fost furioasă pe București atunci pentru că mi l‑a furat pe tata. După ce l‑am îngropat la Bellu și l‑am plâns acasă cu bunicii și cu celelalte rude, am plecat cu toți prietenii, care veniseră din Brașov la înmormântare, și l‑am petrecut pe lumea cealaltă cum am știut noi mai bine, în chioșcul din parcul Ioanid.
Când a murit tata, eram în clasa a XII‑a. Tocmai renunțasem la gândul de a da la teatru. Înainte să se ducă, tata îmi sugerase să dau la proaspăt înființata secție de Comunicare și PR de la Litere. Profesorul Cezar Tabarcea, cel care conducea secția, era prietenul din liceu al tatei. După moartea lui, s‑a oferit să mă mediteze gratuit. Eram bună la gramatică, ba chiar aș putea spune că eram brici. Îmi plăcea să împart fraze în propoziții și să le analizez mai mult decât să mă uit la televizor. În afară de gramatică, la care nu‑mi făceam probleme, mai aveam de dat examen la literatură, la engleză și la geografie. La geografie eram bâtă. La celelalte două materii mă mișcam cu destul talent. O dată la două săptămâni, veneam la București la meditații, la Tabarcea. În rest mă pregăteam la română cu o profă foarte cool, care era mama colegului meu de bancă, unul dintre bunii mei prieteni din liceu.
Cu vreo două‑trei zile înainte de examen, când m‑am dus la ultima meditație, Tabarcea, marele Tabarcea, mi‑a dat o foaie pe care erau subiectele pe care urma să le primim la gramatică. Am plecat de la el bulversată cu foaia aia cu subiectele în mână, încercând să negociez în capul meu de adolescent ce ar trebui să fac cu această bucată de hârtie pe care nu o cerusem, nu o voiam, dar care, evident, îmi sporea șansele de a intra.
Tata nu mai era lângă mine să‑i cer sfatul. Și cred că, în momentul ăla, lucrul ăsta m‑a durut cel mai mult. M‑am întâlnit în Cișmigiu cu profa mea cool de la Brașov, care venise la București pentru că fiul ei dădea și el examen. Ea era singurul om care știa ce e în capul meu și mă iubea suficient de mult încât să nu mă judece. Eram furioasă, eram o tânără ardeleancă morală, care nu voia să‑și facă intrarea în viața de adult printr‑o fraudă. Femeia mi‑a zis că pot să arunc subiectele, că știu suficientă gramatică încât să n‑am nevoie de ele, dar că trebuie să iau în calcul faptul că probabil nu sunt singura care le‑a primit; Tabarcea medita o droaie de copii de ștabi. (Ulterior am aflat că așa se și întâmplase.) Am ascultat‑o. Am trecut rapid prin subiecte pe banca din Cișmigiu unde ne așezaserăm. Am luat 9 și ceva la română. Ca mulți dintre candidați.
Am picat cu brio însă. Geografia, bat‑o vina, m‑a tras în jos. Și faptul că n‑am strălucit niciodată la examene. În următorul an am dat la aceeași secție. Am picat la fel de spectaculos. În al treilea an, scriitorul Gheorghe Crăciun, cu al cărui fiu eram colegă de clasă, s‑a oferit să mă mediteze, tot pe gratis. Așa am ajuns să fiu o mândră reprezentantă a Școlii de la Brașov. O să‑i fiu mereu recunoscătoare lui Crăciun, pentru sfat și pentru tot ce am învățat în anii de facultate de la el și de la toți ceilalți profi de la Brașov. Am prins perioada de aur a literelor brașovene, când moralitatea și verticalitatea se predau la un loc cu literatura.
Pe parcursul celor patru ani de facultate am lucrat la mai multe ziare ca să mă întrețin. Orașul de la poalele Tâmpei – zis și Stalin, cândva prin anii ,50 – ajunsese să mă plictisească tot mai tare. Rămăsesem ultima la Brașov dintre frații și prietenii mei. Dacă ar mai fi trebuit să stau un an, cred că îmi luam câmpii. Cârciumile se închideau mai toate la ora 10 și oricum nu prea mai aveam cu cine să beau. Piesele de teatru erau rare și proaste, iar cinematografele tot mai puține și mai goale.
Când am absolvit, am fugit ca din pușcă. Dar n‑am luat calea Bucureștiului, ca mai toată lumea, ci am plecat la Bratislava cu o bursă. Când am ajuns acolo, mi‑am dat seama că am nimerit tot într‑un fel de Brașov, dar mai bine înfipt în sufletul Europei și mult mai bine conectat la fluxul cultural. Anul următor am plecat – tot cu o bursă – la Varșovia, un oraș care nu și‑a găsit niciodată un loc în inima mea. După frigurile îndurate la Brașov și apoi la Varșovia, mi‑am jurat să nu mai locuiesc în orașe cu ierni lungi și soare puțin. Bucureștiul era următoarea destinație pe harta mea – un oraș unde o să am parte de soare și căldură, să‑mi ajungă.
Venisem din Varșovia cu o depresie bine fezandată și prăfosul București nu mă ajuta deloc. Unde mai pui că eram aproape lefteră. Se dovedise că hârtia de 50 de dolari, cu care venisem în buzunar și din care trebuia să mă descurc până îmi găseam un job, era din 1966. Mă văd și acum bătând toate casele de schimb de pe Magheru – cu plânsul în gât și cu speranța că cineva o să‑mi schimbe amărâții ăia de bani. Până la urmă, o domnișoară neatentă a primit hârtia verde decolorată. În secunda când mi‑a vârât milioanele de lei prin geamul ei strâmt, mi‑a părut rău că am înșelat‑o, dar am simțit că, pentru a supraviețui în jungla bucureșteană, câteodată trebuie să profiți de neatenția celuilalt.
Pentru că nu‑mi permiteam să stau în chirie, m‑a primit la el un prieten bun din copilărie, care, însă, era și mai deprimat decât mine. Depresia lui era din aia subterană, care sapă în tine ca o echipă de mineri bine instruiți, în timp ce a mea era depresie de tip fântână arteziană, cu hohote de plâns care mă zguduiau de câteva ori pe zi, când îți era lumea mai dragă. Împărțeam un apartament jegos din Crângași cu o armată infinită de gândaci, care ieșeau din țevi și crăpături ca dintr‑un corn al abundenței. Acolo, pe strada Zboina Neagră – un nume predestinat – ne‑am trăit depresiile asortate, câteva luni bune, până când m‑am pus pe picioare.
A durat ceva vreme să‑mi găsesc un job – editor de scenariu la primul serial românesc, În familie. Părea un job mișto, dar în realitate era un fel de sweat shop pentru intelectuali, unde trebuia să prestăm creativitate pe bandă rulantă. Aveam de editat cinci episoade pe săptămână, în condițiile în care nici noi și nici scenariștii cu care lucram nu știam prea bine meseria asta. Numai ca în familie nu era.
Drumul până la birou era abrutizant. Din când în când, mă aștepta în capul străzii onanistul de serviciu, care și‑o freca cu obstinație între niște bălării de pe un teren viran. În zilele alea treceam Dâmbovița într‑o secundă, pentru ca apoi să intru pe poarta uzinei Semănătoarea. De la poartă până la studiourile Prima TV mai aveam de mers, pe jos, încă vreo zece minute printr‑un decor post‑apocaliptic – cu câini fioroși și hale industriale pe jumătate părăsite. Apoi urma o cale ferată abandonată în care îți rupeai tocurile sau picioarele. Îmi amintesc că mă încăpățânam să port tocuri. Rar, dar purtam. Studiourile erau de fapt o clădire de birouri lângă care se construise o hală, unde se filmau emisiunile Prima TV: Vrei să fii miliardar?, Copiii spun lucruri trăsnite și serialul care nu m‑a făcut faimoasă. Nici nu speram.
Șefa mea directă era brașoveancă, dar asta nu însemna că ne plăceam sau că măcar ne spuneam „servus”. Știu că am încercat de vreo două ori, dar mi‑a retezat‑o scurt, ca o mare adaptată ce era. Ea nu se mai mira, cred – ca mine – că nimeni nu‑ți spune „bună ziua” când intri în lift sau că nicio vânzătoare nu spune „mulțumesc”, nici s‑o pici cu ceară. Cred că spuneam sau gândeam de cel puțin trei ori pe zi că la Brașov nu‑i așa.
Serile mi le petreceam în mare parte pe Motoare. Obișnuită cu verile reci de la Brașov, purtam tot timpul după mine un pulover sau o jachetă. Eram ridicolă, având în vedere că uneori nici după miezul nopții temperatura nu scădea sub 40 de grade. Alții și‑ar fi dat și pielea jos de pe ei, dar eu mă încăpățânam să nu renunț la portul meu de fată de la munte.
Prin iarnă m‑am mutat într‑un apartament pe 1 Mai, tot la fel de plin de gândaci, dar care măcar era aproape de Miniprix – unde cu nouă lei îți vindecai orice depresie – și de Web – clubul unde toată lumea bea doar apă plată, dar totuși se distra de minune.
Cred că pe holurile lungi ale casei de producție Prima TV, servusul meu hotărât s‑a transformat în bună. La început gâtuit, apoi spus cu tot mai multă siguranță. Au contribuit și ținutele tot mai fistichii luate de la Miniprix după fiecare salariu.
După ce m‑am mutat mai în centru, mergeam la birou cu metroul. Citeam mult în metrou. Când aveam chef de tocuri, luam taxiul. La început, taximetriștii mă plimbau prin tot orașul și‑mi luau sume astronomice de bani. Nici nu știu dacă își dădeau seama după accent că nu‑s din București sau dacă scria pe fruntea mea cu fonturi bolduite: provincială. Mie mi se părea că nu se vede cu ochiul liber cât eram de neadaptată. Atât eram de naivă.
După ce mi‑am intrat în pielea de capitalistă, am simțit nevoia – ca orice locuitor al unei metropole care nu e suficient de aproape de Dumnezeu încât să își explice prin credință existența pe Pământ – să fac terapie. Am avut marele noroc să dau de un evreu înțelept cu un nume predestinat să practice meseria lui Freud – Siegfried Schnapp –, cu care am făcut analiză tranzacțională. Foarte pe scurt, analiza tranzacțională spune că noi funcționăm în baza unui scenariu, care se scrie în primii ani de viață, în funcție de mediul în care trăim și de contextul familial în care existăm, de așteptările pe care cei din jur le au de la noi. Ca adult, poți nu doar să devii conștient de acest scenariu de viață, dar poți să‑l și rescrii, în funcție de propriile tale nevoi și ambiții. Una dintre etapele necesare pentru rescrierea scenariului de viață se numește, în mod poetic, vizită la locul crimei. Asta înseamnă că trebuie să faci un pelerinaj pe la toate locurile din copilărie care te‑au marcat. Unul dintre locurile pe care era evident că trebuie să le bifez era faimosul apartament din cartierul Tractorul. Lucrul ăsta era foarte ușor de dus la îndeplinire, pentru că atunci când mama s‑a hotărât să vândă apartamentul, unul dintre prietenii noștri buni n‑a vrut să lase această casă memorială a adolescenței noastre să încapă pe mâna unui necunoscut și a cumpărat‑o pentru familia lui în formare.
În ziua când mi‑am programat marea excursie în trecut, el era la muncă. Acasă (acasă la noi, acum la ei) erau doar soția și cei doi fii ai lor. Băieții erau mici, unul încă mai avea o relație apropiată cu olița. Nu‑mi amintesc dacă era toamnă sau primăvară, doar că lumina era caldă și bună. Am apreciat lucrul ăsta. Fără soare, locul ăla arată și mai odios. Am parcat mașina în curtea blocului – zic în curtea blocului pentru că vorbim de niște cutii de chibrituri hidoase, de patru etaje, dispuse într‑un dreptunghi care formează o curte interioară, în mijlocul căreia tronează două tomberoane imense de gunoi. Locul era la fel de deprimant. Am făcut o poză pe care aș fi putut lejer să o transform într‑o vedere, pe care să scriu cu litere aplecate „Salutări din comunism” și să o vând turiștilor francezi socialiști. M‑am felicitat încă o dată că am fugit de acolo.
Surpriza a fost însă când am ajuns sus. Apartamentul era într‑un haos de nedescris – exact ca în copilăria noastră – și această mamă cu doi băieți mici era vag deprimată și un pic depășită de tot ce i se întâmpla. Ca și mama, fusese și ea parașutată la Brașov și, tot ca mama, își pusese viața între paranteze pentru copiii ei. Uitându‑mă la ei, mi‑am dat seama că dacă ar fi venit un îngeraș sau ceva asemănător la mine, înaintea nașterii și mi‑ar fi zis „Uite aici, în țara, orașul, cartierul, apartamentul ăsta urmează să te naști”, cel mai probabil i‑aș fi răspuns „Ba pardon, mai stau o tură”.
Atunci m‑am uitat ultima oară la Brașov cu ură. Apoi am început să‑l iubesc, dar nu cu nostalgia unui om care a copilărit acolo, ci cu ochii însetați ai turistului, căruia îi place să se plimbe pe străzile mici și pietruite ale unui oraș de la poalele muntelui.
Adevărul e că mai tot timpul am fost bântuită de o mică criză identitară: la Brașov mă simțeam cumva prea bucureșteancă. La București m‑am simțit multă vreme prea ardeleancă. Criza mea a fost subliniată în mod umoristic de faptul că, atunci când locuiam la Brașov, am avut buletin de București. Întâi pentru că bunicii se temeau ca nu cumva să le bage comuniștii străini în casă, motiv pentru care ne‑au trecut pe adresa lor, apoi din inerție. În primul an după ce m‑am mutat la București, am avut, pentru prima și probabil ultima oară în viață, buletin de Brașov. Acum nu mă mai simt ardeleancă la București, decât atunci când trebuie să‑mi cumpăr dresuri. Toată copilăria am zis „ștrampi”; cuvântul „dresuri” mi s‑a părut întotdeauna cam porno. Așa că, atunci când trebuie să cer în magazin dresuri, o fac cu o voce mică, sugrumată de oroare. Cred că aș fi mai relaxată cerându‑i vânzătoarei un vibrator. ●
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Istoricii români sunt datori cu o altfel de povestire a trecutului
E nevoie de voință politică, de volume despre societățile sclavagiste și de expoziții pentru a vindeca rănile care încă traumatizează prezentul.
Editorial DoR #47: O luptă pentru cine am putea fi
Suntem mai însingurați ca acum 20-30 de ani. Dar putem ieși din această încremenire cu încrederea că oamenii din jur sunt mai deschiși la colaborare decât credem.
Pledoarie pentru educație
Cum ar putea învățământul românesc să se transforme dintr-un sistem de școlarizare într-unul de educație.