Cele mai bune roșii din Mediaș

În 2001, mama s-a îmbolnăvit de cancer la sân și s-a pensionat. După tratament și operație a avut noroc ca boala să nu recidiveze. Pentru ea, acel moment a fost o nouă șansă și în același timp o oportunitate să înceapă ceva nou pe plan profesional. Tata, inginer în foraj, dar pasionat de agricultură și plante, a făcut primul solar de legume după ce s-a îmbolnăvit mama. Au lucrat împreună, au avut roade bune, au văzut că se pricep, așa că au urmat celelalte solarii: unul e doar de roșii, unul doar de castraveți, iar unul e mixt, cu ardei, vinete, castraveți și roșii.

De prin 2005 pasiunea s-a transformat în afacere, iar bunicul a început să vândă la piață. Bunicul face 80 de ani și pentru el mersul la piață este un motiv să se trezească dimineața și să treacă peste necazurile bătrâneții. Deși are proteze la ambii genunchi, ambiția și mândria de a vinde „cele mai bune roșii” din piața din Mediaș nu îl lasă să stea acasă. „Oamenii mă recunosc în piață după comănac (n.r.: pălărie) și vin la mine pentru că li s-a zis că am marfă bună.”

Bunica este și ea implicată. O ajută pe mama cu lucrul în grădină și îl pregătește pe bunicul de piață de cu seară, când pun roșiile și castraveții în găleți. „Apoi îi pregătesc șorțul, cămașa curată, să fie ordonat”, spune bunica. „Îi dau haine colorate să se uite doamnele la el.” Dimineața îi pune mâncarea la pachet și își beau cafeaua cu lapte împreună.

Înainte de o zi de piață bunicul are emoții pentru că nu știe dacă va vinde marfa sau nu și, ca să își facă curaj, bea un păhărel de țuică înainte ca mama să vină cu mașina cu marfa încărcată să îl ducă la piață. Bunica rămâne acasă să aibă grijă de animale, porci, găini și să facă de mâncare.

Pentru mine, dragostea pentru grădinărit a venit cu timpul. Când ne‑am mutat la casa construită de ai mei, foarte aproape de casa bunicilor, nu am fost deloc fericită. Strada era neasfaltată, vacile veneau seara din pășunat și mirosea a balegă, nu aveam apă curentă, ci doar fântână, și nu aveam cu cine să mă joc.

Însă nu am avut de ales; ai mei aveau nevoie de ajutor. Am învățat cum se rup roșiile pentru a fi mai roditoare, cum smulgi o buruiană, cum sapi și culegi castraveți. Când am ajuns la liceu am început să merg și eu la piață să o ajut pe mama cu marfa. Era muncă grea și mă plângeam în fiecare vară că nu am timp să citesc, să mă uit la filme. „Dimineața și după‑masa mă ajuți pe mine în grădină, că nu e așa cald și atunci putem lucra bine”, mi‑a spus atunci mama, „iar amiaza și seara sunt ale tale să faci ce vrei”.

Cu timpul am prins drag de grădină și am început să apreciez tot mai mult lucrul cu pământul. Universul pe care familia mea l-a creat prin muncă este magic, o oază de viață pe care cu anii este tot mai greu să o mențină, pentru că îmbătrânesc, dar le-ar plăcea ca cineva din familie să continue tradiția. Rămâne de văzut dacă voi fi eu aceea.