Scrisul ca memorie, nu ca demonstrație

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Am ținut un jurnal încă din clasele primare.

Văzusem obiceiul la mătușa mea, așa că prin clasa a II-a mi-am luat de la librăria de lângă casă un carnețel cu Luke Perry pe copertă. Era stufos și îmi încăpea în buzunar, fix ca unul de reporter, dar eu nu știam că așa aveau reporterii. Știam că simțeam fluturași în stomac când mă uitam la fața tristă a lui Perry.

Scriam ce mâncam, ce mai zicea mamaie, ce visam să îmi cumpăr (o minge mov). Scriam că îmi doream să fie tata fericit, pentru că îl simțeam absent și retras, o anticipare a divorțului care avea să vină peste câțiva ani.

În liceu consumam câte o agendă pe lună și scriam liste cu băieții care mă plăceau, motivele pentru care-i plăceam eu, poezii slabe. Scriam și cât îmi lipsea tata sau doar consemnam datele în care nu mi-a spus „la mulți ani”. Nu mă întrebam dacă scriu bine, ci doar simțeam că înțeleg mai bine când îmi vedeam gândurile pe foaie.

Când am ajuns în 2008 la un curs de jurnalism narativ și am citit eseuri vii, cu detalii, dialog și personaje, am fost blocată. I suck, mi-am spus. Tot ce am scris e mizerabil. Scrisul e despre disciplină și muncă, nu despre stare, nu despre flow sau eliberare.

Probabil vanitatea a fost cea care m-a făcut să-mi doresc să scriu mai „bine”, așa că am exersat șchiopătat câțiva ani. Cu fiecare articol mi-am spus că e prea greu, că îmi ia prea mult, că nu o să găsesc niciodată ușurința de a dansa în pagină.

Pentru că am avut norocul să găsesc editori care au crezut în mine când scriam lung și bolovănos, la 32 de ani pot să am încredere că orice text poate fi mai bun dacă-i chestionezi misiunea, dacă muncești să îmbunătățești fiecare propoziție, tai redundanțe și te întorci să rescrii de cel puțin trei ori.

Nu mai cred nici în talent, nici în a-ți ieși din prima. Am învățat, însă, să-mi placă chinul care mă speria: goana după verbul perfect, începutul cel mai ritmat, tranziția cea mai puțin abruptă, finalul care să aibă ecou. Nu mai vânez feedback de tipul „ce bine scrisă e povestea asta”, ci mă interesează să înțeleg ce impact au textele mele în viața cititorilor, cum le schimbă percepțiile despre cei vulnerabili, cum îi pot sprijini să-și trăiască mai bine viețile, ce sens pot găsi pentru ei într-o poveste care pare îndepărtată de lumea lor.

Una dintre poveștile care mi-au schimbat viața este cea despre cum mi-am regăsit sora vitregă. Acela a fost momentul în care jurnalele și detaliile copilăriei împrăștiate în oracole și pe spatele caietelor nu mai erau balast, ci aur pentru autenticul din voce pe care îl căutam. Notițele mi-au redat amintiri, mi-au adus specificitate și mi-au dat blândețe pentru Ana adolescenta care încerca să-și explice prin scris ce se întâmpla în jurul ei.

Mi-a fost greu să mă uit la viața mea prin ochii copilăriei cu un tată alcoolic, să-mi citesc scrisorile de adio sau jurnalele în care mă convingeam că e vina mea că nimic nu e la locul lui. Dar exercițiul acesta m-a învățat să mă iau la trântă cu întrebările pe care evitam să mi le pun și să văd că îmi era mai familiar să fiu dură cu mine decât să-mi spun povestea cronologic și să mă construiesc ca personaj. Abia așa am înțeles că nu era vina mea că pierdusem legătura cu sora mea și că nu era prea târziu. Puteam să o caut, să o ascult, să-i vorbesc despre mine. Și puteam să scriu și să public despre procesul acesta, forțându-mă, cu o miză editorială, să înțeleg ce ni s-a întâmplat.

M-am întrebat cu ce drept sunt eu naratorul și de ce ar conta povestea noastră pentru altcineva, dar a câștigat speranța că publicând o să-mi găsesc curajul de a-mi asuma de unde vin și cine sunt.

Când am publicat acest eseu personal, am primit de la cititori câteva zeci de povești încurcate din propriile familii. Am discutat despre ce aveau narațiunile noastre în comun și cum credem că ne-au format. Una dintre cititoare a ales să scrie la rândul ei.

Am înțeles în ce fel a contat eseul și pentru mine patru ani mai târziu, când i-am dăruit revista surorii mele în ziua în care a împlinit 18 ani. M-am temut că mă va condamna că am scris sau că-i vor face rău amintirile. Dar răspunsul ei mi-a dărâmat fricile. Mi-a spus că scenele au ajutat-o să-și umple golurile din propria narațiune și că s-a simțit ca și cum i-am dat înapoi amintiri pe care nu avea cum să le aibă pentru că era doar un bebeluș.

Cam de atunci am început să scriu din nou pentru mine. Îmi trimit mailuri cu scene cum ar fi după amiaza când am săpat o groapă pe plajă până am dat de apă, apoi copiii mei săreau în ea ca într-o piscină. Notez descrierea unei stații de autobuz care mi-a spus ceva și datez momentul. Aud o piesă și-mi amintesc de un concert la care am fost la 14 ani, așa că scriu ca să-l recuperez din amintiri. Pe spatele unui caiet cu desene, după ce adorm copiii, notez: „Mi se pare că Alice se transformă în cel mai tare reporter de emoții și-mi pune întrebări care mă întorc în timp, deși are doar 5 ani. Vrea să știe când am fost cea mai furioasă la 8 ani. Ce m-a dezgustat cel mai mult la grădiniță. Când mi-a fost foarte frică și cui i-am cerut ajutorul. Ce mult îmi doresc să aibă mereu curajul să exploreze așa emoțiile din jur”.

Când scriu așa, nu mai pun presiune pe mine să dansez frumos cu cuvintele. Dacă o să vreau să folosesc vreo frântură din ce adun, știu că o s-o fac mai bună după ce o să înțeleg de ce ar fi importantă într-un text.

Am regăsit intimitatea pe care mi-o dădea scrisul în copilărie și acum nu mă mai jenez de calitatea însemnărilor. Scriu sau mă înregistrez povestind despre mine și familia noastră pentru că vreau să le las detaliile acestea copiilor mei: ziua în care Alice și-a desenat tristețea, primul boardgame pe care l-a inventat (unul cu porunci care ne-au pus să ne băgăm sub covor), cum spune Victor înainte să adoarmă: „Mami, azi am făcut multe distracții”. Dar scriu și despre când simt că eșuez și acasă și la job, când aș fugi singură la mare sau aș vrea să tac o săptămână. Pentru că mi-aș fi dorit să am acces la vocile părinților și bunicilor mei la cald, când le era cel mai greu, și să-mi trag propriile concluzii.

Scriu ca să le las cât mai puține necunoscute.

Mi se pare unul dintre cele mai frumoase daruri pe care pot să li-l fac copiilor mei, pentru că va fi important și când eu nu voi mai fi și nimeni nu o să mai știe cum suna primul banc pe care l-a inventat Victor la doi ani: „De ce s-a dus elefantul la doctor? Pentru că avea caca la fund și nu s-a spălat”.

Ana Maria Ciobanu este reporter și scrie despre echitate socială. Publică la DoR din 2011 și e co-gazda podcastului mame în care explorează dansul complicat pe sârma dintre maternitate și carieră. Proiectul de care e cel mai mândră e Satul Mădălinei, o serie audio despre cât de complicat este să te lupți cu sărăcia transgenerațională, oricât de bine intenționat ești. Articolul cu care i-a fost cel mai greu e Frica era aici și înainte.