Din pământ
Când dezgropi și fotografiezi piepteni, căști, armament și oase, unde tragi linia între artă și arheologie?
Michele Bressan (36 de ani) și Bogdan Gîrbovan (34 de ani) au început, la sfârșitul lui 2014, un proiect numit Underground, prin care au explorat, dezgropat, fotografiat și indexat obiecte din războaiele moderne de pe teritoriul României. Proiectul încearcă să restabilească legătura dintre identitatea istorică a locurilor, obiectele găsite și potențialul lor artistic odată scoase din pământ.
Interviu de Irina Tacu și Adrian Lungu
Cum a început proiectul?
Michele Bressan: Am început dintr‑o fantezie de fapt. Eu aveam în plan ideea asta cu detectorul de metale de când fusesem într‑o rezidență în Paris. Eram pasionat de istorie, de război, de conflict ca situație generatoare de altele particulare, toate capilarele unei situații de război. Și cea mai bună variantă pentru a fi foarte aproape de lucrurile astea a fost detectorul de metale, ca unealtă care să‑ți permită cumva să înțepi vena asta istorică.
La noi, toate proiectele istorice, pe care le cunoșteam de când eram studenți, au tratat veșnicul leș al comunismului. Am vrut să facem un proiect istoric cu o altfel de abordare, să ajungem altfel la un miez, un fir al problemei, pe ocolite. Am comandat detectorul de metale și am zis că dacă am făcut‑o trebuie să ne apucăm de treabă.
Bogdan Gîrbovan: Mie mi s‑a părut fascinant că te duci cu un instrument care bipăie (atât face, doar scoate sunete, mai joase sau mai înalte) și captezi imagini, dedesubturile pământului. Mai mult, eu m‑am gândit la gravitație: nu scapă nimeni de ea. Nici noi, nici pomii, nici pădurile. Totul se duce unde? În pământ. Eu știu ce vreau să găsesc: pentru mine a fost o provocare faptul că imagistica se duce în jos. Mi s‑a părut fascinant. Că și fotografia se duce tot gravitațional. M‑a interesat mai mult conceptul pe mine.
M: E stratul ăsta foarte puternic de imagine, care trebuie balansat și cu un concept.
M: Am început cu o broșură, Război blestemat, o cărțulie online pe care a scris‑o un fost soldat, acum profesor în satul Răucești, de lângă pădurea Făgețel, în Târgu Neamț, județul Neamț. Ne‑am dus în pădurea aia, unde era monumentul eroului Trofin, de la Făgețel. Îl văzusem într‑o poză, cu mitraliera în mână și cu o cruce pe care scria „Cu mitraliera ta să vii să salvezi…”. Și a văzut cineva că ne uităm la monument și ne‑a întrebat dacă ne interesează. Zic „Da, ne interesează, că facem poze”. „Păi hai la văduva eroului.” Și văduva eroului a început să ne cânte o melodie cu versuri improvizate de ea, compuse de ea, cu tancuri, cu avioane, cu nemții, cu bombe, cu rachete…
B: Și am găsit acolo o țintă de mitralieră, chiar în zona unde s‑a așezat el (în al Doilea Război Mondial, când trebuia să apere satul – n.r.). În pădure, de unde se vede casa, e exact unde am găsit ținta de la mitralieră.
Aveți locuri preferate? Reveniți în anumite locuri mai „bătute”, ca Mărășești, sau căutați locuri unde au fost episoade mai obscure în istorie?
M: Un exemplu de episod poate obscur se numește Borta Dracului. Este o vale lângă Târgu Neamț, într‑o pădure, unde în al Doilea Război Mondial au murit 14.000 de soldați. Români, nemți și ruși. De ce au murit? Au venit rușii puternic de sus dinspre Iași, au vrut să spargă linia frontului ca să ajungă cât mai aproape de București. Antonescu a aflat și a ordonat artileriei germane să bombardeze cu fosfor, cu proiectile incendiare, care erau interzise prin Convenția de la Geneva. Apoi au trebuit să îi oprească, a venit foc de sus, i‑a ars pe toți. După ’45, când au venit rușii, a fost un episod secretizat pentru că nu dădea bine în manualele de istorie.
B: Eu am înghețat un pic așa. E o pădure foarte deasă, în care, când intri, calci ca în apă. Nu am avut niciun reper, era totul identic, negru.
M: Sunt niște copaci seculari, foarte înalți, pădurea e foarte rece, lumina foarte puțină. A fost de fapt prima ieșire cu detectorul [în aceeași expediție cu Făgețel]. Am luat‑o pe câmp, la Neamț, am zis „Hai în Borta Dracului, să vedem”. Și am găsit primele tuburi goale de cartuș și ne minunam. „Uite, băi Bogdane, funcționează, uite tuburi goale de cartuș nemțești”.
B: Ne bucuram ca niște copii.
M: Da, da, da, era foarte euforic. După aceea am mers a doua zi în Borta Dracului, fără GPS, tot așa, ca la picnic, și era foarte apăsător.
B: Bine, evident că și subconștientul lucrează…
M: Totuși, locul ăla era foarte apăsător. Venea pe tine. Și stăteam și nu vorbeam nici unul, cred, de 10 minute, unul se uita în stânga, altul în dreapta și ne‑am dat seama că e cam ciudat. A trecut episodul ăsta, am găsit primele obiecte acolo, dar așa ca niște surcele de fapt. Tuburi, bucăți de obuz, schije… Și am făcut prima serie de poze la Borta Dracului.
B: Noi, pentru al Doilea Război Mondial, am mers pe două zone mari: Frontul de Est și Frontul de Vest. Linia Piatra‑Neamț, Târgu Neamț și așa mai departe și apoi zona cu Mureș și cu Oarba de Mureș. Iar pentru Primul Război Mondial am ales zona asta de curbură: Carpații de Curbură, Brașov [zona „bătăliei pentru Predeal”]… și atât. Că așa poți să te duci și să detectezi și zone din perioada medievală sau romană…
M: Nu despre asta este vorba.
B: … pământul e plin de tot ce vrei și ce nu vrei.
M: Am respectat vorba de „istorie recentă”. Mi‑a plăcut ideea de a o aduce la suprafață altfel, printr‑un proiect care, din punctul meu de vedere…
B: Eu n‑am mai văzut așa ceva, e ceva unicat.
M: E un hibrid de fapt, pentru că poate fi și ceva artistic dar poate fi în același timp considerat ceva destul de științic, genul ăsta de margine.
B: Da, eu cred că unei instituții cum ar fi Antropologia sau o zonă a muzeului care cercetează războaiele din istoria recentă i‑ar prinde bine.
M: Obiecte cu nume, bidoane de apă cu nume, gamele cu nume, desenate… E una cu un nume, probabil al nevestei sau al fetei cuiva. E foarte mult picture in picture, se duce foarte mult așa modular. Dar la un moment dat asta ne‑a și zâmbit, că puteam face proiectul ăsta la nesfârșit, tot găsind [lucruri] din războaie. Eu am găsit, de exemplu, obiecte peste norma pe care ne‑am propus‑o pentru proiectul ăsta. E o chestie care la un moment dat trebuie să se și oprească pentru că am găsit gropi comune, muniții de tot felul, am săpat după mine antitanc, mine anti‑om, grenade, arme, mitraliere, pistoale, puști.
B: Noi fotografiem o istorie foarte recentă și nu neapărat, pentru că am reușit să ne captăm curiozitatea și cu Primul Război Mondial, nu doar cu al Doilea.
E diferit ce găsiți din Primul Război?
B: Am găsit soldați români în opinci. În 1916 românii luptau în opinci. Și zic, „stai un pic că avem de construit”. Și a devenit fabulos de frumos proiectul prin faptul că prin săpături ajungi la lucrurile personale. O verighetă, o periuță făcută dintr‑un glonț…
M: Un inel făcut dintr‑un glonț, o proteză dentară din porțelan. Dacă stai să te gândești, de fapt oamenii ăștia erau ofițeri pentru că altfel nu își permiteau genul acela de lucrare dentară. Și cumva construiești și totul devine degenerativ și compulsiv în același timp, pentru că voyeurismul absolut este peste alte lucruri pe care le‑am făcut în acest sens. Te gândești și la contextul din care provin obiectele respective, un context de conflict, de situații la limită. Și te duci acolo și dai cu lopata în pământ și‑i găsești pe ăia. În opinci.
Deci specializarea strictă a proiectului e de…
B: Zone de războaie, de conflict militar.
M: Zone de conflict pe teritoriul țării. Pe lângă toate situațiile groaznice pe care le produce, războiul e și un container foarte straniu de situații și de momente. Te gândești că oamenii ăștia stăteau în opinci pe timp de iarnă când erau atacați de niște nemți superechipați. Faptul că găsești ceva în pământ îți confirmă istoric că în zona respectivă au avut loc evenimente în Primul Război, al Doilea Război sau altădată. Legi peisajul prin obiectele pe care le găsești de o istorie care există doar în cărți. Da, eu am citit că pe dealul respectiv au atacat românii cu baionete, m‑am dus acolo și am căutat și am găsit baionetele și căștile lor. E momentul foarte scurt dintre cartea pe care o citești și lucrul pe care‑l găsești.
B: Ca parte performativă a proiectului, când te duci cu detectorul și începi să cauți într‑o zonă în care nu se vede nimic, aprinzi detectorul și nu se aude nimic și dintr‑o dată treci pe lângă niște șanțuri, acele foste tranșee. Oamenii le zic „văiușe”, dar de fapt ele sunt tranșee, au fost lupte crâncene acolo, s‑au omorât oameni, sute, mii de oameni între ei. Și începe să‑ți bipăie ăla. Deci după jumătate de oră de mers începe să bipăie ăla și începe și ție să‑ți bată inima.
M: E foarte ciudat, vezi peisajul respectiv, e superb și mi‑am dat seama că am trecut pe lângă locuri de genul respectiv fără să‑mi dau seama vreodată că aia ar fi putut să fie o tranșee. Și acolo, cum dai drumul la aparatul ăsta, devine foarte psihedelic. Pentru că ești în liniștea aia, începe ăsta să bipăie ba pe înalte, ba pe joase (dacă e pe joase e fier, deci nu te interesează neapărat, dacă e pe înalte e metal conductor, care poate fi ceva bun) și mergi cu drăcia asta care îți bipăie în cap, care e asemănătoare cu sunetul de la spital. Te ghidezi după sunetul ăsta ca să vezi dacă e bine sau dacă e rău, sapi, speri să găsești, îți faci anumite teme, deja ajungi să te pricepi cum să sapi, cum să cauți tranșeul, cum să cauți dacă vezi oase, cum să procedezi. Devine o chestie care te înghite în totalitate.
Cum arată zona de colaborare cu autoritățile? Există niște reguli?
B: Noi, când am găsit soldații din Primul Război Mondial, am chemat Poliția. Fotografiile sunt susținute și de niște fotografii documentare care atestă că s‑au chemat autoritățile.
M: Când am găsit muniție multă am chemat iar Poliția.
M: Pentru muniție activă sau resturi umane sunt reguli. Pentru obiecte mai vechi de 100 de ani, la fel.
B: Când e vorba de muniție vine doar ISU (Inspectoratul pentru Situații de Urgență) împreună cu cei de la Arme și Muniții. Și când e vorba de resturi umane vin IML (Institutul de Medicină Legală) și Criminalistica în primul rând. Fac un perimetru acolo și le analizează. Pe noi ne‑au anunțat că ce‑am găsit noi se va îngropa creștinește la Monumentul Eroilor. Ceea ce ne‑a bucurat cumva, că nu stăteau într‑un tranșeu. Erau cumva amestecați. Asta mi s‑a părut frumos. Prima oară păreau deranjați că au venit până acolo… „Altă dată să nu mai găsiți.” „Cum, că voi sunteți cu metale, cum de ați găsit?”. Zic: „Avea un năsturaș, avea ceva metalic cămașa, ce să fac?”
De unde interesul ăsta pentru dezgropat și cunoașterea unei istorii recente?
M: Cred că dezgropatul și interesul, avântul ăsta pentru a merge cu detectorul de metale este o chestie care pornește dintr‑o idee, poate chiar infantilă, de tezaur, de comoară, de chestii ascunse, de curiozitatea de a vedea. Pe lângă faptul că a dezgropa și a îngropa sunt unele dintre cele mai naturale lucruri în viață; acolo începi și acolo se termină. De asta și credem că proiectul are în sinea lui o latură foarte performativă, pentru că devine un performance. Sunt niște chestii îngropate de situații, de timp, de ani, zeci, sute de ani, pe care tu te duci și le readuci la lumină, le readuci într‑un context actual și acolo și ruptura asta. Cât despre background, eu am făcut grădinițe de măicuțe catolice, liceul de arte plastice și facultatea de arte.
B: Eu vin ca familie din background militar sută la sută. Și tata și bunicii sunt foști militari și am o pasiune pentru treaba asta. De mic mi‑a plăcut să țin un pistol în mână, recunosc. Și acum îmi place să țin un pistol în mână. Îți dă forță, îți dă putere. Poți fi alt om. Asta pe de‑o parte; pe de alta, am avut în familie un arheolog la muzeu. În anii ’90, era la muzeul Porțile de Fier din Drobeta, un muzeu foarte mare, și aveau un detector de metal. Mi se părea fascinant. Curiozitatea asta te duce într‑un extaz, e un sentiment pe care nu l‑ai avut niciodată. Și curiozitatea cea mai mare este să ai cât poți tu de des, ca ființă umană, chestii pe care nu le‑ai avut niciodată, cel puțin ca sentiment. Eu aș vrea să trec prin diverse situații și emoții. Iar în zonele de conflict emoțiile sunt la pătrat sau și mai mult pentru că din cea mai tâmpită grenadă activă tu poți să dispari instant. Adică la prima lopată: buf‑bum. Nu durează mai mult de o secundă. E o emoție mare și performance‑ul și ce va fi.
M: Pentru mine a fost un argument și un alt aspect. M‑am tot gândit retroactiv la proiectele pe care le‑am mai făcut, proiectele pe care le văd făcute de colegi sau alți oameni cu care lucrez, într‑un sens artistic. Și‑am zis că trebuie să existe și o interfață care ar trebui să te facă cumva să simți lucrurile într‑un sens un pic mai viu și, vizavi de ce spunea Bogdan cu zonele de conflict, la un moment dat când am săpat bombe sau mine, mă gândeam: „Eu aș putea să mor cu chestia asta acuma. Pentru a face o poză.” Sau de multe ori nici măcar nu făceam poză la lucrul ăla pentru că era a nsprezecea mia grenadă găsită și era doar una în plus. Totuși o sapi, pentru că vrei să vezi ce este și pentru că pe tine poate să te ajute în proiectul ăsta al tău nebun pe care îl faci. Chiar poți să mori. De câteva ori a fost destul de intens și pentru ce? Ca să faci altceva. Poate ați observat, acum se fac foarte multe imagini cu oameni săraci, oameni ai străzii, se speculează mult această sub‑cultură, sub‑artă, sub‑estetică… E o speculă grosolană, de prost gust. Dacă tot vrem să speculăm, hai să speculăm pe propria viață, pe propriile puteri, pe propria capacitate de a face ceva. Și nu ne‑a plăcut niciodată să ciugulim chestii sau nu ne‑au plăcut chestiile care se tot ciugulesc. OK, și noi în studenție am avut proiecte legate cumva de era comunismului, pentru că ești acolo, ești tânăr, faci niște pași, dar te duci înainte, nu te duci înapoi. Cum ar fi să mă apuc eu acum, la 36 de ani, să fac ceva care să nu mă reprezinte de fapt? Și cred că asta ar fi o povară foarte nasoală. Pe mine [proiectul] mă reprezintă, neavând militari în familie, dar având totuși un background militar legat de familia mea. Am simțit, poate într‑un fel stupid și tot copilăresc, ca și în cazul senzației cu dezgropatul, că duc mai departe un fel de – dacă nu tradiție, „tradiție” e un cuvânt mare – o zonă de interes și cred că e mai sănătos să fii așa.
Procesul vostru de căutare e o expediție în sine. În ce constă? Te trezești la 6 dimineața, iei mașina, te duci cu harta?
B: Cu harta studiată, da, citită.
M: Da, ai o zonă de GPS, te uiți pe Google Earth, stabilești un perimetru, te duci acolo..
Și înainte de expediția în sine cam cât durează planificarea ei?
B: Acum depinde dacă este una mai serioasă (noi facem cam două‑trei serioase pe an). Expediție serioasă înseamnă că plecăm câte 10 zile, cu peliculă, trepiede, aparatele de detecție, hărțile, mici schițe.
M: Mai departe ajungi într‑un loc în care stai și te uiți în jur și zici „N‑are cum să fie ceva aici”. Și faci pozele. Sunt trei categorii. Ai fotografia de peisaj, apoi ai fotografia intermediară, zoom pe obiect în pământ, dar tot în peisaj, și abia ulterior acest obiect decontextualizat într‑un studio foto. Fotografia intermediară cu obiectul am mai sărit‑o, pentru că oricum e clar: aici e natură, aici e natura și contextul, aici e obiectul într‑un mediu total diferit de natură – contrar și artificial – și cam aici ar trebui să joace contextul.
B: Peisajele le tragem pe peliculă. Ne avantajează lumina și le trag pe peliculă pentru că am de gând să le fac foarte mari. Pentru că încerc să reproduc cumva atmosfera. Pe mine mă copleșește – ceață, pădure – mă înnebunește. Ăsta e motivul pentru care am făcut film.
M: Bine, e vorba și de a accentua diferența asta despre care vorbeam. Ai imaginea de peisaj, care reprezintă substratul ăsta natural și făcând pe film încercăm, pe cât posibil, să redăm o imagine cât mai apropiată… Să fie cât mai naturală, iar imaginile în studio să fie digitale tocmai pentru a accentua această zonă rece, artificială, controlată.
B: Toate peisajele din acest proiect sunt făcute pe peliculă large format și toate obiectele sunt făcute digital, în studio. Așa cum controlăm obiectul, așa controlăm și imaginea [în studio]. Așa cum nu controlăm peisajul, așa și imaginea, n‑o controlezi. O lași să se imprime ea așa cum e, cum îi vine. Chimia… nu știi ce ai, nu știi ce‑ai făcut. E one shot.
Mai aveți alte instrumente în afară de detectorul de metal?
B: Lopata, atât.
Ce aveți de gând să faceți cu proiectul în continuare?
Tot proiectul ăsta este de fapt despre dat înapoi. Timp, obiecte, dat înapoi, luat înapoi, chestii care ajung la muzee, care ajung în colecția unor persoane care apoi le valorifică, le apreciază și le pun în valoare parcă altfel. Și te întrebi: era mai bine să rămână în pământ, e mai bine că le‑ai găsit tu și că le‑ai pus pe un stativ? Și te gândești de fiecare dată cînd le vezi: „Din ce iad o fi venit bucata asta de metal?” sau „Ce‑o fi în spatele acestor lucruri?” E foarte ambiguă de fapt ca situație, greu de gestionat. Este despre istorie, e clar, suntem noi care mergem cu detectorul și spunem „Uitați ce am găsit”. Și lumea visează. Fotografia sau proiectul artistic ar trebui să fie ca biletul la un spectacol sau la un film la cinematograf.
B: Îl consumi, te‑ai bucurat și „pa”.
M: Primești chestia aia și ai acces la ceva la care alții nu au acces în mod obișnuit.
B: Cred că cel mai frumos ar fi să se concretizeze într‑o carte. Noi încercăm acum, în primăvară‑vară, să le introducem într‑o carte mare pentru că este mult material. E o „zgândărire”. E genul de proiect care a pornit dintr‑o plăcere și cu care acum încercăm nu neapărat să profităm, dar să zgândărim istoria pur și simplu, să înțepăm.
De ce?
B: De ce nu? Pentru că observ instituții care dorm. Pentru mine Istoria doarme în papuci, Antropologia semi‑doarme în papuci, Sociologia nu mai zic, poate că se desființează, poate că nu. Nu mai există interes pentru ce a fost. Japonezii spun că dacă nu‑ți cunoști bine trecutul nu te poți duce în viitor. E și vârsta aia, 30 și ceva de ani, în care chiar vreau să cunosc foarte bine trecutul, așa cum a fost el. Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem? Încercăm să punem în balanță și aspectul ăsta. Sincer, am vrea un interes din partea instituțiilor, atât Universitatea de Arte, atât Sociologia…
M: Există, în mod logic și obiectiv, tot contextul ăsta despre care vorbește Bogdan. Dar, dacă tot vrem să fim niște băieți mari, trebuie să și conștientizăm că nimic din toate aceste lucruri nu se va întâmpla. Pentru că oamenii nu se mișcă și nu se mobilizează, când se întâmplă lucruri mai importante: când se descoperă o necropolă, un sit arheologic important, sau Dumnezeu‑știe‑ce. Oamenii se mobilizează și se scandalizează și automat se interesează atunci când se întâmplă lucruri ușor consumabile, frivole, dacă nu chiar scabroase. Eu sper doar că proiectul ăsta al nostru poate va prezenta, în timp, genul de interes despre care vorbește Bogdan, când și noi vom ajunge, poate – oricât de urât ar suna – din lumea a treia, în lumea a doua. În România suntem foarte departe de genul ăla de sensibilitate care ne‑ar permite să obținem lucrurile astea despre care vorbeșe Bogdan.
B: Cred că și sensibilitatea e un punct forte, cred că încercăm să și sensibilizăm. Poți să sensibilizezi oameni cu niște imagini, niște metale.
M: Metalul e foarte sensibil doar dacă te gândești la faptul că face rău foarte ușor. Mai ales când e rupt. Dacă pui mâna cum nu trebuie, te tai.
Cum v‑a schimbat proiectul ăsta?
M: Partea interesantă e că am pornit cumva conștienți că este un proiect care, dacă va fi făcut cu o anumită serie de pași, va fi interesant. Pentru că are partea asta antropologică, istoria. Cumva, lucrurile astea s‑au și anulat sau s‑au diminuat puternic pentru mine, atunci când i‑am găsit pe primii îngropați în groapa aceea comună. Îți dădeai seama că faci un lucru bun indiferent de artă și de succesul pe care îl pot sau nu avea, și de oamenii care îți dau sau nu like‑uri pe Facebook și care o să spună la nu‑știu‑ce party, la care oricum nu mă duc, „Băi, dar foarte tare, mă!”. N‑are nicio legătură, când i‑ai găsit pe ăia îngropați acolo ca niște câini sau niște oase de vacă (la Susai, exact lângă cabana Susai, la Predeal), îți dai seama că‑i duci cumva înapoi. Încă o dată, chestia asta de dat înapoi. Te duci, găsești și dai înapoi și cumva devine și religios, spiritual.
B: Patriotism, naționalism…
M: Poate duce departe.
Simțiți asta la voi?
B: Da, poți să simți, sigur.
Ceva ce nu era înainte?
M: Nu era atât de pregnant. Dar fără culoare politică.
B: Nu ascultăm cântece patriotice, dar e un sentiment de patriotism că scot niște oameni din pământ și că Poliția te sună și spune că îi va îngropa creștinește și că se va ține o slujbă… mă simt bine. N‑ai de ce să te ferești.
M: I‑am găsit pe unii chiar la Mărășești și te simți bine pentru că îi dai înapoi și le oferi, să zicem, un ritual cum ar trebui să fie. Și după aia stau să mă gândesc „bă, dar ăștia au murit ca proștii, mă, aici”. Dar după aceea mă gândesc „dar dacă ei chiar credeau în clipa aia ceea ce făceau, am eu dreptul să zic că au murit ca proștii, chiar dacă au murit, într‑un sens, ca proștii într‑un atac sinucigaș, n‑aveau nicio șansă?”. Dar te încearcă un sentiment care n‑are nicio legătură cu politica, fie că ești de dreapta sau ești de stânga, cu rușii, comuniștii, nemții sau Dumnezeu‑știe‑ce.
Ce s‑a mai întâmplat cu voi în afară de descoperirea sau redescoperirea patriotismului?
B: Mi‑a crescut bicepsul foarte tare de la săpat. Se crapă mâinile… Patriotism e mult spus pentru mine. Patriotism sau naționalism, nu mă feresc de ele, dar e mult spus pentru că nu‑s mai patriot decât eram. Și nici mai naționalist decât eram. Doar că, repet, sunt mai sensibil. Chiar nu m‑am gândit niciodată că o să am șansa sau o să fiu în situația să dezgrop efectiv oameni care au murit într‑un accident – eu îi zic „accident”, pentru că părea un tranșeu explodat și acoperit de pământ.
M: Eu m‑am luptat un pic vizavi de asta. Intervine un egoism în asta, inevitabil. Vrei să descoperi și ce descoperi este cumva al tău, adică există un fel de territorial pissing în chestia asta. Eu am descoperit obiectul ăsta și cumva e o legătură foarte directă, îți aparține. Și vizavi de ce zicea Bogdan, printre toți morții ăștia sau chestii legate de moarte vrei‑nu vrei, cred că ceea ce am dobândit este că m‑am simțit mai viu.
Ți‑a schimbat și casa…
M: Eu am două camere: o cameră e plină cu căști și cealaltă e plină cu tot felul de…
B: Gloanțe, grenade…
M: Ceasuri de buzunar, proteze, lucrări din aur dentar, plombe din aur, piepteni de nu‑știu‑câte feluri, bricege de nu‑știu‑câte feluri, cu nume, fără nume, cu os, fără os, verighete de toate felurile, din aur, din cupru (alea din cupru erau luate pe front ca să le lase pe alea din aur acasă), bucăți de haine, bocanci, opinci, nasturi de toate felurile…
Bogdan, ai și tu obiecte acasă?
B: Foarte puține. Am câteva topoare. N‑am dezvoltat fetișuri din astea. Caut, într‑adevăr, un Luger. Un pistol de ofițer german. Îmi place designul. L‑am văzut într‑un muzeu în Salonic și e cel mai tare design ever la o armă. Și dacă găsesc un Luger o să‑l păstrez.
M: Dintre toate obiectele găsite le prefer pe cele românești, tocmai pentru că obiectele românești descriu și multe alte lucruri: faptul că le lipsea multă aparatură, faptul că plăcuțele de identificare nu aveau un standard, erau făcute ba într‑un fel, ba într‑altul. E totul neclar, e totul amestecat, e totul ambiguu și de aceea mi se pare că obiectele românești sunt dintre cele mai interesante și foarte rare, pentru că nu prea există pe piață genul ăsta de obiect.
Aveți o poveste preferată?
M: Cred că atunci când am găsit mina antitanc. Care are 17 kilograme de TNT în ea. Dezmembrează un tanc de 32 de tone, îl face bucăți. Și eram la Iași cu încă cineva, săpam un semnal care, cum spunem noi, suna bine. Ar trebui să fie ceva bun, semnal înalt, mă apuc și sap și văd așa o chestie curbată, prima oară am zis că e o cască, după aceea, când am văzut curbura continuând, am zis că nu e o cască. Ăsta cu care eram îmi spune „Băi, e o oală, e o cratiță”. Și zic „Băi, eu cred că e o mină” și el zice „Hai, băi, Michele, lasă cu minele astea, că astea‑s mituri”. Mă apuc, sap, văd clar că e o mină, mânerul, țumburușul ăla pe care calci, știam că astea mai au și un detonator pe o parte, o sârmă făcută tocmai ca să nu le scoți din locație. Și iau asta și, în timp ce o scot așa, zic „Uite mă, Marius, că e o mină”. Și în timp ce mă întorc, ăla deja fugea și din fugă zicea „Băi, las‑o acolo, eu am auzit că e nașpa cu astea, las‑o acolo.” „Hai, mă, să facem poze.” Și după aceea, când am lăsat‑o jos, m‑am uitat la mine și eram transpirat leoarcă. Și mi‑am dat seama că, în ciuda oricărei precauții, aia era o mină care m‑ar fi dezintegrat. Dar era acolo și am pus‑o înapoi, m‑am așezat, mi‑am deschis o cutie cu cola și mă uitam la ăia care treceau cu bicicletele în fața mea. Și revenind la chestia asta: „Uite, mă, chestia asta ca să ce?” Pentru proiectul ăsta artistic, pentru că ți‑o cauți tu ca individ și‑ți place să fii aproape de o situație cu mare potențial de risc ca să te trezești tu dintr‑o letargie, pentru artă, pentru patrie, pentru rege, pentru ce?
Și când se termină proiectul?
B: E terminat. Proiectul a avut țintă conceptul ăsta de…
M: … de confirmare a conexiunii dintre peisaj și obiect și…
B: … și gravitația asta, pe care lumea n‑o mai bagă în seamă.
M: E cumva o confirmare a unei formule gravitaționale, toate lucrurile tind să se ducă în jos, și lumea trebuie să se uite și în jos. Lucrurile… calci pe ele. Ar mai fi un aspect. Am putea face, de exemplu, o formulă a acestui proiect. Hai să‑i zic „pătrată”, într‑o formă foarte clară. Și cum aș putea propune asta? Ne apucăm noi doi și luăm numai vârfuri de gloanțe găsite, le topim și facem din ele o serie de soldăței din plumb. Mamă, toată lumea ar fi extaziată de chestia asta și ar vedea finalitatea acestui proiect într‑un obiect rezultat. Ăsta este conceptul, ăsta este obiectul. Dar mie mi se pare un căcat, pentru că este cumva exact genul ăla de lucru pe care oamenii, conștient sau inconștient, s‑ar aștepta să‑l vadă pentru a confirma sau a valida un proiect. Poți croi un întreg concept în jurul acestor obiecte – soldăței sau ce vrei tu – dar de ce să faci asta dacă nu este vorba despre asta? Este vorba despre un proiect la granița dintre științific și artistic, dintre indexare și extaziere vizuală.
B: Ne‑a plăcut ambiguitatea asta imagistico‑științifică. Puteai să dai în diverse cu fotografia. Poți să le faci pe astea SF‑uri, nici nu știi ce sunt. Intenția noastră nu e asta. Da, clar vor ieși din context și vor fi abstracte, dar toată lumea va ști că ăla este un glonț, că ăla este un inel făcut dintr‑un glonț, aia este o periuță făcută dintr‑un glonț… Ne‑a interesat mai mult latura asta documentară, care te face un pic să tresari.
Latura documentară se poate aplica și la voi, la propriile persoane? Ați aflat ceva nou despre voi? Sau poate unul despre celălalt?
B: Despre mine mi se mai confirmă o dată că sunt un om foarte curios. Curios maxim: „Ce‑ai găsit acolo? Că eu n‑am găsit nimic.”M: Și eu foarte încăpățânat. Eram cu mașina la Oarba de Mureș. Cald. Nu găseam locația unde trebuiau să fie tranșeele astea nemțești și dă‑i și dă‑i și nu găseam. Și la un moment dat eram în mașină. Când să plecăm zic „Băi, renunțăm, asta e”. Și coboram cu mașina și, la un moment dat, văd ceva. Și zic „Băi, alea par tranșee. Acuma, hai să mergem, să încercăm”. La plesneală am mers acolo, am tras și am găsit căști românești din Al Doilea Război Mondial, baionete. E amuzant, pentru că, pe lângă zonele astea de război, mi s‑a întâmplat să merg prin păduri unde, la 20 de metri de mine, erau unii cu portbagajele deschise, manele, grătare… Și eu, la 20 de metri de ei, scoteam fibule romane de 2.500 de ani, monede… Mai departe de atât, te duci cu fibule, chestii romane, chestii de patrimoniu și le donezi muzeului. Nu contează ce se întâmplă după aia cu ele. Dai ceva înapoi, e contribuția ta la patrimoniul țării. Ca și cu oasele. Dacă ăia le aruncă într‑un tomberon, nu știm. Dar noi am făcut totul în ideea că vor fi înhumate la Mausoleul Eroilor – „poporul”, „neamul” și toate astea. Sau, cum s‑ar spune în România, se face ce se poate. De fapt, cam ăsta e rezumatul: am făcut ce‑am putut. Într‑un an de zile, fără sponsorizări, din banii proprii, din resurse în totalitate proprii, pe riscurile proprii.
NOTA AUTORILOR PROIECTULUI: Toate elementele de muniție prezentate în acest material sunt inerte și lipsite de pericol. Elementele de muniție activă descoperite în timpul realizării proiectului au fost semnalate autorităților competente. Toate resturile umane descoperite au fost semnalate autorităților locale, urmând să fie înhumate în cimitirele militare din fiecare localitate. Detecția de metale a fost făcută în afara zonelor de interes arheologic, în baza unei autorizații pentru deținerea și folosirea aparatului.
Poți citi despre proiectul Underground și pe site-urile celor doi fotografi: Michele Bressan și Bogdan Gîrbovan.
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Imagini cu atunci
Alex Gâlmeanu recuperează trecutul României într‑un muzeu virtual de fotografii.
Perspective
Cum a căzut și s-a ridicat un aventurier al Deltei Dunării, al stâncilor și al păsărilor.
Mini-povești de iubire (VI)
Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.