Doamna și vagaboanda

„Unde-i copilul?”, m-a întrebat cel mic direct. Pe Răzvan nu l-a interesat să afle cum mă cheamă, câți ani am și cu ce mă ocup, pentru că el este un copil de trei ani care trece direct la subiect. M-a privit cât să se asigure că-i voi răspunde, iar eu, om în toată firea, m-am rușinat și i-am zis că l-am lăsat acasă, gândindu-mă la pisică.

Simona mi-a făcut semn să nu-l mint. „Ea nu are copil, mama. Nu încă.” M-a salvat. Apoi am mers către Herăstrău, unde ne dăduserăm întâlnire, și ne-am oprit să ne uităm la mașinile care treceau pe sub pasajul de la Casa Presei. Răzvan mi-a arătat care-s preferatele lui: două BMW-uri și un Mercedes. N-are gusturi rele deloc.

Pe Simona o știu de când eram mai mici ca Răzvan acum. Prima poză oficială cu mine este una în care purtam hainele Simonei. Mama le împrumutase de la mama ei când ne-am dus toți la fotograf, ca-n zi de sărbătoare. M-a fotografiat stând pe un scaun de lemn masiv și eram așa veselă, încât poza a ieșit mișcată. Până și soră-mea mi-a zis că a fost o zi reușită, eram toți foarte fericiți. O cred, deși în amintiri toți suntem mereu fericiți.

Ambele avem 27 de ani, dar Simona e cu șase luni mai mare. S-a născut la două case distanță, pe Strada Piatra Morii din București, iar părinții noștri se știu de când erau tineri. Ultima oară când m-am văzut pe-ndelete cu ea era 2009 și ne strânseserăm la ceva petrecere de apartament, poate chiar de ziua ei. A sărbătorit-o cu bere, cocktailuri de bucătărie și Bon Jovi dat tare. Am mai ieșit la câteva beri după aceea, dar viața ne-a despletit ca pe o codiță și noi nu ne-am opus. Am făcut ce fac toți oamenii care se îndepărtează fără să își dea seama: ne-am dat like-uri pe Facebook. Am mai discutat în contradictoriu la proteste pe Messenger, ei îi plăcea de Ponta, care i s-a părut un lider bun, iar eu eram o soroșistă care nu înțelegea că era manipulată. Eram prea vocală și Simona considera că cineva chiar m-a plătit ca să fiu așa, iar eu am considerat că nu a citit cum trebuie planul de guvernare. Eu știam mai bine decât ea, ea știa mai bine decât mine, fiecare se auzea doar pe ea însăși vorbind.

*

Există ceva din mine care se încăpățânează să nu dea drumul trecutului. O parte din mine locuiește în continuare acolo, când exista un „toți”, un „noi”. Încerc să iau de-acolo doar lumina, turele de cartier, jocurile de-a v-ați ascunselea cu băieții mai mari, berile băute palmat la colț de stradă, filmele văzute prin magazii, înghețatele la cornet. Cu cât trece mai mult timp, cu atât strălucește mai tare soarele peste ce am simțit.

Poate și de aceea, într-o seară pe la finalul lui mai, i-am scris Simonei ca să-i zic că prietenia noastră din Dămăroaia are ceva din Napoliul Elenei Ferrante. M-a apucat când eram prin Dorobanți, aproape de un loc în care ieșeam uneori să bem, un Net Café pe care ni-l permiteam. Terminasem de citit seria și am simțit ecourile ei în prietenia noastră: iubirea dublată de competiție, încrederea în cealaltă, neîncrederea în cealaltă, înstrăinarea, sălbăticiunea străzilor, cele mai tari jucării pe care le-am avut, fuga în direcții opuse. Prietenia fetelor din carte nu e ca a noastră, dar aduce cu ea. Citind, mi-am dat seama de ce am ieșit din grup, cu toate că până atunci nu mă gândisem deloc la asta, doar o simțisem atunci când se întâmpla.

Am simțit dorul aproape fizic și i-am scris pe Facebook. I-aș fi zis să ieșim la o bere, dar oamenii vorbesc de ieșit la bere și nu o fac niciodată. A făcut-o ea, însă. Mi-a răspuns pe loc și în mai puțin de 10 minute ne-ntâlneam la Mac la Romană, unde mergeam să ne cheltuim alocațiile și să ne răsfățăm când ajungeam din Dămăroaia în centru.

Ne-am îmbrățișat plângând când ne-am întâlnit, iar oamenii se uitau la noi fără să-nțeleagă. Era foarte frumoasă, îmbrăcată lejer, plină de energie. Venea de la muncă, se oprise la o bere cu colegii și apoi universul o oprise la bere cu mine. Am început să vorbim după ce ne-am șters lacrimile, iar senzația semăna cu cea a îndrăgostelii. Emoțiile de dinainte, energia din timpul revederii. Am plecat ultimele de-acolo, nu ne mai săturam să descoperim diferențele și asemănările dintre cele două imagini devenite femei. Eu am uitat că a doua zi mă trezesc de dimineață, ca să merg la muncă, ea și-a lăsat soțul să culce copilul. Niciuna dintre noi nu a regretat în dimineața de după.

*

Nu am luat hotărârea de a nu mai fi prietene, nu ne-am certat iremediabil. Pur și simplu s-a rupt ceva între noi când m-am mutat de pe strada pe care am copilărit. Am schimbat anturajele, eram în licee diferite. Nu puteam să vin în fiecare zi înapoi în cartier, chiar dacă erau doar câteva stații între Dămăroaia și Bucureștii Noi. În București e ușor să te înstrăinezi, nu-ți trebuie mult. Am plâns seri întregi după fete, cum le ziceam, cum ne ziceam. Fuseserăm patru în grup. Eram deja destul de diferite, dar ne închegase ceva puternic și nevăzut, poate copilăria, poate dramele adolescentine, poate toate certurile și împăcările. Ca-n piesa lui Morissey, First of the Gang to Die, eu am fost prima care s-a înstrăinat. M-a urmat Simona. Ea s-a căsătorit și a plecat din cartier, iar ai mei au vândut casa, ceea ce m-a aruncat în măruntaiele orașului.

Pe terasă la Mac ne-am dat seama că vrem să facem din nou cunoștință. Că ne plac oamenii pe care-i avem în față azi și că vrem să mai povestim cu ei. Față-n față e ceva ce un chat nu va reuși niciodată să înlocuiască. Am stabilit să ne întâlnim duminica următoare, în Herăstrău.

Ne-am dus la locul de joacă, iar Răzvan s-a descurcat singur în leagăne, în balansoare, nu avea nevoie de Simona, de mine sau de alți copii ca să fie fericit. L-a ajutat doar de câteva ori, când nu putea să se dea în cel mai înalt tobogan. În cele din urmă, s-a descurcat singur și acolo. Nu-l mai văzusem, dar m-a primit cu drag, de parcă am fost acolo dintotdeauna, de parcă mă știa. E un puști cu ochi căprui ca ai Simonei, care nu poate să stea locului. A luat la rând toate tiribombele, bucuros că mama lui are energie să-i ridice leagănul la cer și să-i miște căluțul. S-a înveselit și mai și când Sima (așa-i ziceam când eram mică) s-a urcat cu el în locul de joacă, având grijă să nu o vadă paznicul, fiindcă n-avea voie.

L-am văzut izbucnind în lacrimi când s-a lovit. Poate că viața noastră ar fi mai bună dacă am reuși să plângem exact când ne doare. Simona l-a luat în brațe, iar eu am vrut să o ajut, dar mi-a făcut semn că e o treabă între ei. Apoi s-au ridicat și am plecat după floricele, dar ne-am oprit pe drum ca Răzvan să se joace cu apa dintr-o fântână arteziană. L-am văzut învingându-și frica de apă, chiar acolo, am văzut-o pe Simona ajutându-l să scrie povestea acestei cuceriri: a plecat de lângă fântână când el a vrut asta, apoi s-a întors când el s-a răzgândit. Nu și-a dat ochii peste cap, nu a oftat, ba mai mult, și-a băgat prima mâinile în apă ca să-i arate că nu sunt crocodili și alți monștri.

Dacă Simona scrie amintiri pentru Răzvan, eu scriu povești, povestiri scurte, poezii, de fapt scriu tot ce simt, cum vine, parcă mi-o ia mâna la goană fără să știu. Asta fac copywriterii, caută idei și le aștern.

Dacă răscolim după amintirile noastre, găsim amândouă seara de 11 septembrie 2001.

Rămăsesem să dorm la ea, după ce-i lipisem niște flubberi de tavan și-i dădusem jos cu un șpaclu. Făcusem deja treaba asta acasă la mine și știam cum să acopăr urmele: acuarela albă. M-am suit pe dulap, am meșterit ca un Michelangelo minor la tavan, apoi m-am dat jos, nu înainte să mă învinețesc în genunchi. Ne-am băgat în pat, am dat drumul la televizor, am început să mâncăm pernuțe Viva și să bem apă plată, că asta ne plăcea nouă cel mai mult să facem. Toate știrile vorbeau de atentatele de la World Trade Center, pe noi ne-a apucat panica. Apoi, cineva a bătut o dată în geamul camerei de lângă stradă. Am stat îmbrățișate, în beznă, și-am început să plângem: ea pentru că o să-i ia americanii fratele în armată, eu de frică pentru soră-mea din Canada, care mi se părea foarte aproape de ceea ce se întâmpla rău în lume. În seara aceea, s-a născut nepoata cea mare a Simonei, iar noi am reușit într-un final să adormim, cu cea mai mare frică dintre toate, aceea că a venit sfârșitul lumii peste noi.

Nu știu de ce eram atât de religioase sau de convinse că Dumnezeu stă pe aceeași stradă cu noi și că urmează să ne distrugă, dar o bună parte din copilăria noastră a fost despre asta. Și cealaltă parte despre extratereștri și universuri alternative, pe care le discutam când aveam ocazia. Simona era poate prea convingătoare cu treburile astea. O dată m-a convins că e extraterestru și m-a făcut să fug acasă.

Nu s-a schimbat. Când vorbește, ar putea să convingă munții cu vorba bună să se dea din calea ei. E o femeie care știe în ce direcție se-ndreaptă. Sau care nu știe, dar totuși se-ndreaptă. Nu fuge, nu aleargă, nu se împotmolește, merge. Iar copilul ei este un copil fericit, nepretențios, care azi a bălăngănit coșuri de gunoi, a fugărit porumbei și a băgat, fără să-și dea seama, o mână întreagă într-un pahar de bere, apoi a râs în hohote. Îi seamănă nu doar fizic, ci și la inimă. Nu l-a certat, nu l-a protejat, a râs de mine că-s mai atentă și mai precaută decât ea.

*

Dintre noi, eu am fost întotdeauna nebuna. Dacă era ceva ce o fetiță de 12 ani nu avea voie să facă, eu făceam. Bunica mă protejase mult prea mult. Eram copilul care stătea în curte, purta cinci straturi de hăinuțe și dormea la prânz. Mă simțeam ca-n lanț. La opt ani, mama m-a eliberat pe stradă, unde mi-a plăcut mult de tot. Mi-a zis să am grijă și m-a redat mie. Stăteam afară în vacanțe de dimineață până seară. De vreo două ori m-a uitat Dumnezeu pe-acolo, o dată și pe Simona. Ne-am luat fiecare câte o palmă de la tații noștri, prieteni buni. Nu ne-am oprit.

După ce că eram nebună, mai învățam și bine, eram tipul ăla enervant de copil care scăpa ușor. Simona învăța bine, dar era mai cool. Nu-și făcea temele când ajungea acasă, chiulea mai des, avea o atitudine mai detașată. Împreună citeam Cool Girl sau Bravo, vorbeam de muzică, ne înregistram pe casete, ieșeam pe stradă, discutam ce teste și teme mai aveam și ne acoperiserăm una pe cealaltă cu tot felul de etichete – fata nebună și tocilară, eu, fata cool, rebelă și paralelă cu școala, ea.

Simona lucrează pe customer support într-o corporație. Îi place. Și cum nu prea se teme de nimic, a reușit să fie promovată când a vorbit direct cu un șef mai mare, neștiind că într-o corporație nu sari peste ierarhii. I-a scris direct pe Skype când nu a reușit să afle cum se face ceva de la niciunul dintre colegi. A stat doi ani acasă să-l crească pe Răzvan și s-a întors la muncă de vreo 10 luni. Nu mi-a zis că i-ar fi greu sau că s-a acomodat cu greu sau că își urăște jobul, ceea ce-s obișnuită să mai aud la beri. S-a căsătorit la 21 de ani și l-a făcut pe Răzvan când avea 24. Eu lucrez în publicitate de când aveam 19 ani, și tot de-atunci am o pisică. Sunt ce-am fost de când am început să lucrez: copywriter. M-a întrebat mai demult ce-nseamnă asta și i-am explicat că trebuie să găsesc idei care să rezolve nevoile de business ale brandurilor. Scriu reclame, practic. Doar digital, însă, pentru că așa am ales eu – deci idei de tot felul, care se întâmplă în rețelele de social media, virtual reality, bannere. E un job creativ, nu am dresscode, merg la birou în blugi rupți și caut inspirația pe unde apuc. Nu am cum să mă rutinez, dar am în schimb cum să mă blazez. I s-a părut interesant. Mi-a zis că era convinsă că voi ajunge să scriu.

*

După ce ne-am jucat în parc, ne-am oprit la Berăria H, cu un singur gând: mici și bere. Nici una dintre noi nu e simandicoasă. Arătam ca o familie netradițională, două femei, un copil, i-am zis-o și ei și a râs. Mi-a zis că să fii mamă e cel mai ușor lucru din lume, dar și cel mai greu. E liniște în ea, e toată ca un safe space. Ea e zen, eu sunt mai împiedicată și mai plină de energie. Eu nu sunt exemplul nimănui, poate de aici diferența de atitudine.

Când am plecat de-acolo, Răzvan a văzut o tipă care făcea baloane imense, așa că am decis să-i cumpărăm drăcia aia de plastic care făcea baloanele, descoperind astfel că niciuna dintre noi nu are vreun talent nativ la asta. Aproape că l-am dezamăgit. Ne-am dat seama, vorbind despre asta, că nouă ne lipsea întotdeauna ceva când ieșeam în parc. Ai noștri nu aveau niciodată bani pentru experiența întreagă. Dacă voiai cu vaporașul, nu primeai vată de zahăr; dacă te dădeai în tiribombe, nu primeai popcorn; nici pomeneală de terase sau de Muzeul Satului, costa prea mult intrarea. Parcul era locul din care ne-ntorceam mereu neîmplinite.

Simona își retrăiește propria copilărie prin Răzvan. Îi oferă lui tot ce ea nu a avut: jucării, dulciuri, atenție, înțelegere. Eu îmi retrăiesc propria copilărie de una singură, cu pisica și multe perechi de adidași. Dacă e ceva ce am învățat odată cu trecerea timpului, e că, de fapt, copiii țin minte tot. Îmi amintesc, spre exemplu, că cele mai multe certuri cu mama se întâmplau din cauza fetelor, pe care le-a considerat întotdeauna un anturaj nepotrivit pentru mine, cu toate că eu eram aia care afla toate prostiile și le aducea înapoi în grup. Dar uneori, părinții nu văd lumea decât din prisma notelor. Asta mi-a zis și Simona acum, că ai ei o comparau tot timpul cu mine, nu se puteau bucura de ea și atât, că la fiecare notă bună pe care o lua, să zicem un 9, ai ei întrebau cât am luat eu și rămâneau ușor nemulțumiți de diferența de un punct. Capra vecinului umbrește fericirea unui copil; a umbrit-o și pe-a noastră.

Mama s-a bucurat când ne-am mutat. Cu cât se enerva și-ncerca mai tare să ne separe atunci când stăteam toate pe aceeași stradă, cu atât mă încăpățânam eu mai mult să rămân cu ele. Și acum înțeleg de ce. Pentru că diferențele dintre noi, fetele, au scos la iveală ceea ce eram eu. Eu citeam mult, ele nu. Ne uitam toate la telenovele, dar ne plăceau personaje diferite. Eu aveam mai multă energie și mai mult curaj, uneori mergând spre teribilism. Nu exiști decât prin comparație. Iar eu, comparându-mă cu ele, am aflat ce-mi place, ce nu, ce sunt, ce nu sunt, până unde mă pot întinde. Doar că eu, spre deosebire de mama, nu m-am considerat niciodată mai bună decât ele, nici la școală, pentru că nu-mi păsa, și nici în celelalte lucruri pe care le făceam, pentru că nu eram. Mă puneam mereu la v-ați ascunselea, luam bătaie la Mortal Kombat, alergam cel mai încet.

Când am intrat la liceu, am început să ne schimbăm toate. Ritmul meu era diferit de-al lor. Am fost prima care a avut prieten, așa că am devenit instant o paria. Timpul meu se-mpărțea între băiatul cu care făceam schimb de dischete pe care ne scriam scrisori de dragoste în Word, și ele. Voiau să știe cum e intimitatea aceasta nou descoperită, universul acela care se formează între o fată și-un băiat care se plac în aceeași măsură, dar sfârșeau prin a mă judeca. Nu poți fi prieten cu un om pe care-l judeci. În plus, validarea lor a început să nu mai conteze. Am învățat să înot din ce în ce mai departe. Și când se întâmplă asta, nu mai vrei să stai la mal.

Ne-am rupt unele de altele, cu zgomotul infernal pe care-l face un ambalaj de plastic când încerci să-l desfaci în liniște: cu certuri la colț de stradă, în care mi se reproșa că mă îndrăgostisem. Ultima oară când nu le plăcuse băiatul care îmi era prieten (mă rog, prieten e mult spus, ne țineam de mână pe străzi), l-am sunat și i-am dat papucii prin bunică-su, când nu era acasă: „Aș vrea să-i spuneți lui Alex să mă lase în pace de tot”. Dacă nu-mi mai vorbeau sau îmi aruncau răutăți, stăteam trează nopțile cu ghemul ăla oribil de sârmă ghimpată în stomac. Când nu m-am mai simțit dorită în grup, când diferențele au început să mă doară, am lăsat distanța să devină distanță și mi-am văzut de ale mele. A durat ceva să îmi dau seama că existența mea nu înseamnă a-i face confortabili pe ceilalți, că e în regulă chiar și-atunci când ce simți contrazice citatul din laboratorul de muzică pe care ți-l amintești perfect: „să nu apună niciodată soarele peste supărarea ta”. Mi-am dat seama că supărarea celorlalți e ceva ce le aparține lor, nu mie.

Nu ne-am mai vorbit. Simona a rămas în cartier, iar eu am plecat. Am continuat să merg la liceul din centrul orașului, să iau notele mari care o făceau pe mama fericită, mi-am văzut de scris, de olimpiadele la română, de prietenele care ascultau indie, de concerte și beri cu alți oameni.

*

În 2008, la câțiva ani de la mutare, a murit mama, iar eu am fost obligată să mă cobor în mine însămi din nou, ca să fac curățenie. Am vrut să le scriu fetelor, dar nu le-am scris. Cum naiba le zici oamenilor asta? Și-așa mă săturasem de mila care mă lovea pe toate părțile. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să dau un mass în care să informez pe toată lumea să-și pună mănușile când au treabă cu mine. Apoi ne-am reîntâlnit pe stradă și ne-am reîndrăgostit, pentru că nu încetaserăm niciodată să ne iubim, pentru că distanța dispărea prin bere și pentru că ne lega un lipici invizibil incredibil de puternic: copilăria.

Tăcerea s-a lăsat din nou peste noi în 2011. Formele pe care le luaserăm fiecare se transformaseră în geometrii imposibile. Nu am mai vorbit cu nimeni de la cununia civilă a Simonei, la care nu am fost invitată. Am fost singura din grup care nu apare în pozele de atunci. Când am întrebat-o acum de ce, mi-a zis că nu a simțit că ar trebui să mă cheme. Atunci m-am simțit lăsată pe-afară, acum am apreciat sinceritatea. Nici eu nu aș mai face lucruri pe care nu simt să le fac.

Pe la finalul lui 2016, am reînceput să îmi scriu cu Simona despre politică, vrând să ne înțelegem. Eu am votat cu USR, ea cu PSD, iar ștampilele de pe buletinele de vot au fost două planete din galaxii diferite. Când ne-am întâlnit față-n față, am încercat să o fac să vadă că protestele au fost frustrarea oamenilor devenită palpabilă, că nu au fost confiscate politic. Că nu era despre tabere, ci despre altceva. Sau că cel puțin eu asta cred. Ea credea că ieșitul în stradă este o exagerare.

Am vorbit despre Dumnezeu și apartamentul în care locuiește el, la fiecare-n piept. Am vorbit despre ce-am avut și ce-am rămas, despre ce înseamnă să ai un copil, despre ce a însemnat să fim noi copii, despre toleranță și despre cutiile pe care ar fi vrut să le-avem pe cap părinții noștri. În loc să mai credem lucruri una despre cealaltă, în loc să mai presupunem, am început să ne cunoaștem.

Acolo, pe terasă la McDonald’s, am băut bere la cutie și ne-am cumpărat câte un Happy Meal. Avem mai mult în comun acum decât atunci când eram mici, chiar dacă lucrăm în domenii diferite, ascultăm muzică diferită, ne uităm la filme diferite. Eu urăsc citatele motivaționale, ei îi plac. Ea mai pleacă în weekenduri, eu stau în casă și citesc, citesc, citesc. Ea e mai mainstream în gusturi, eu caut sub pietre ca să găsesc ceva ce alții nu au găsit. Acum, diferențele astea nu mai contează aproape deloc. Ce e între noi ține de felul în care ne-am distilat după tot ce am trăit, de cicatricile noastre, de răspunsul la întrebările pe care viața ți le pune.

Răzvan va fi mai fericit decât am fost noi vreodată și poate că asta e tot ce contează când predai ștafeta generației următoare, nu să fie mai deștepți sau mai frumoși. Va fi mai fericit pentru că Simona, văzându-l speriat de aparatul care îi usca mâinile, i-a zis că e în regulă să simtă ce simte, că îl vor folosi când el va fi pregătit. Nu a tratat cu urgență momentul, nu i-a spus că e „băiat mare” și că trebuie. Va fi fericit, pentru că nu va fi niciodată comparat cu alt copil și pentru că va fi lăsat să creadă în ce vrea el. Va fi fericit pentru că mama lui, prietena mea genială care acum îl crește singură, s-a transformat într-un om tare mișto.

În Herăstrău i-am privit de la coada la bere și mi-am dat seama că iubirea nu e nepotrivită în niciun context, nici măcar acolo, în vălătuci de mici, printre maieuri și bronzuri tractoriste. Am făcut o fotografie cu ochii, s-o pun la păstrat. E poate cea mai frumoasă amintire pe care o am cu Simona. După mici și bere ne-am suit în vaporaș, iar eu i-am zis lui Răzvan povești cu piticii și șerpii care stau pe insula din Herăstrău. Nu urmăream să-l sperii, ci doar să-l amuz. Simona m-a lăsat. „Ce-i tot zici aici, Laura?” „Povești, evident”. A zâmbit, a dat din cap și a lăsat magia să se așeze lângă noi.

A fost o duminică minunată. Am plecat acasă bucuroase de cunoștință. Știm că nu ne vom vedea des, că timpul se împarte între cei pe care îi iubești, că nu ne pricepem mereu să-l gestionăm așa cum am vrea. Știm la fel de bine că avem nevoie doar de o bere și de-un mic pe terasă ca să fim în același loc.

Când eram mici, jucam Țările. Fiecare din grup își alegea țara după cum îi dicta momentul, apoi una lovea mingea cu putere de asfaltul încins și mingea sărea. Când dădea cu capul de cer, noi o zbugheam pe stradă ca nebunele, fiecare cât de repede putea, în direcții diferite. Cât mai departe unele de altele, cât mai departe posibil. Ne enervam foarte tare când ne tăiam calea sau ne intersectam. Uneori ne suceam gleznele, ne juleam genunchii, alunecam pe pietriș. Ne ridicam mereu nervoase, o luam de la capăt, întorcându-ne mereu în centrul plăcintei desenate cu cretă pe asfalt. Distanța din Țările s-a concretizat în viața reală, de oameni mari. Am fugit una de cealaltă, am bănuit că nu ne vom înțelege, că nu vom mai avea nimic în comun. Și apoi ne-am întors în centrul cercului și ne-am dat seama că distanța există doar atât timp cât vrem noi să existe, că suntem mai puțin diferite ca femei decât ca fetițe și că avem multe de învățat una de la cealaltă. Uneori e de ajuns să întinzi mâna. Cineva pe partea cealaltă își va da seama că i-ai lipsit.