Bucureșteanul: Cu picioarele pe pânză

Marian Bașa se trezește aproape în fiecare dimineață la 07:30, înconjurat de portrete și tablouri. Uneori doarme doar trei ore pe noapte încercând să termine picturile și tot i se pare prea mult. Alteori pictează dimineața. Comenzile clienților sunt numeroase și necesită timp, iar câteodată îi este mai ușor să le finalizeze acasă. După ora 13:00, pleacă spre mall-ul Afi Palace Cotroceni, locul lui de muncă de aproape doi ani. De obicei ajunge repede pentru că stă la câteva blocuri distanță și nu trebuie decât să traverseze strada. Cu un rucsac în spate, Marian intră în mall și se îndreaptă spre standul său înconjurat de bannere pe care are imprimate cele mai reușite portrete. Deasupra standului este întins un covor aspru, negru. Acolo își aranjează blocul de desen cu schițele, penarul cu toate creioanele de care are nevoie, tableta, agenda pe care are notate comenzile și o pernă moale. După ce pune rucsacul gol sub stand, își dă pantofii și șosetele jos și alege un portret neterminat din bloc. Caută apoi un creion bine ascuțit și îl fixează bine între degetele de la piciorul drept.

Ține tot timpul degetul mare deasupra celorlalte pentru că acolo are mai multă forță. Mâinile nu le mișcă deloc, le are mereu pe lângă corp. Sunt mici, mai albe decât ar fi normal și nu foarte flexibile, asemănătoare manechinelor pentru copii. Începe apoi să-și miște piciorul și să schițeze fără să mai fie atent la oamenii care se opresc să îl urmărească. E obișnuit.

Marian nu a putut să-și folosească niciodată mâinile. De obicei poartă cămăși largi, peste care trage o geacă mai lungă la mâneci. Nu știe cum e să țină creionul între degete sau cum să ridice mâna la școală. Așa s-a născut, cu o afecțiune numită artrogripoză congenitală multiplă. De 31 de ani  se ajută de picioare sau de mobila din casă în orice face. Toată viața și-a făcut ușor prieteni, chiar dacă unele persoane se uitau insistent la el imediat după ce îl  cunoșteau.

A început să picteze de la 10 ani, inițial doar felicitări de Crăciun. Primul tablou pe care a încercat să îl facă a fost o readaptare a unei schițe cu o lebădă pe lac, iar la vremea aceea folosea pastă de dinți pentru a umple desenul. Muncea de două ori cât ceilalți, ore întregi pentru a se perfecționa. Oamenii credeau că nu are talent sau creativitate, ci că doar mâzgălește ceva pe coala de hârtie.

A decis să urmeze liceul de artă din Galați, orașul în care s-a născut. Mama și cele două surori i-au fost alături. Nu s-a simțit niciodată constrâns de familie, care l-a lăsat să aleagă exact ce și-a dorit. După terminarea liceului s-a ambiționat să se înscrie la Facultatea de Artă Plastică din București. Nu se vedea făcând altceva, iar variantele nu erau prea multe. Mentorul său din facultate, Mirel Zamfirescu, i-a dat cea mai mare libertate și așa a reușit să-și găsească propriul stil de a picta. „Originalitatea unui artist se vede în creație” spune el. „Are o amprentă a lui. Chiar dacă e greu de găsit, o are.”

Portretele i-au fost dintotdeauna cele mai dragi. Uneori reușește să contureze unul în 30 de minute, alteori îi ia peste patru ore. „Contează și trăsăturile.” spune Marian „Nu e o lege. Depinde de complexitatea modelului.” Primele portrete au prins viață acum 10 ani, la mare, dintr-o joacă. Nu a crezut că se vor aduna zeci de oameni lângă el în timp ce desenează,  iar cererile se vor strânge. A desenat pe faleză, pe bânci din lemn tare, pe nisip, a fost purtat de la un restaurant la altul pentru că atrăgea atenția oamenilor atât de mult încât nu mai erau interesați de mâncare sau cafele. Timp de nouă ani a continuat să contureze trăsăturile oamenilor necunoscuți, iarna la munte, iar vara la mare. Așa a reușit să se întrețină o perioadă și chiar să-și cumpere instrumente mai bune pentru pictat.

Din 2013, s-a angajat la Afi Palace Cotroceni. Spațiul și l-a dorit dintotdeauna. Nu mai trebuia să suporte frigul iarna și nu mai era nevoit să se mute pe timpul verii. Plus de asta, oamenii puteau să-i observe talentul, iar comenzile notate pe agendă ocupau mai mult de o pagină. Pe lângă portrete, Marian pictează și tablouri în ulei de toate dimensiunile. Deocamdată are o colecție de peste 600 la care nu vrea să renunțe. Are alte planuri cu ele. „Vreau să-mi fac un muzeu al meu. Așa văd viitorul”. Picioarele îi obosesc atunci când pictează pe șevalet și trebuie să stea cu ele în aer, dar Marian nu asociază asta cu durerea.

Chiar dacă a fost în atenția presei de când era mic, nu a încercat să pară altcineva. Reportajele, interviurile și aparițiile la televizor (a gătit printre altele la Masterchef) au fost doar un motiv în plus pentru a continua. Oamenii începeau deja să îl cunoască și nu se mai simțea diferit de ei. Faptul că ceilalți erau interesați de ce face, l-a ambiționat. A început să lucreze pentru ei, pentru a le vedea reacțiile și a le vorbi. Nu mai era persoana ciudată care își fixa creionul între degetele de la picioare și nu mai trebuia să se simtă rușinat la magazin când îl ruga pe vânzător să-i umble în buzunar pentru a plăti.

Acum nu se abține să le zâmbească celor care fac un cerc în jurul lui pentru a-l urmări mai bine, în timp ce aruncă în aer creionul pentru mici acrobații. Locul prinde viață de îndată ce Marian ajunge.

Înainte de ora 22:00, Marian își strânge lucrurile. Nu are un număr fix de portrete finalizate. Pot fi cinci sau șase în zilele bune. Își ia tableta, penarul negru supradimensionat  și blocul de desen și le așază în ghiozdanul de sub stand. Își ia șosetele, pantofii și se îndreaptă spre ieșire. Când ajunge acasă mai privește de două-trei ori tablourile și schițele pe care le-a început. Apoi se mai uită o dată pe agendă pentru a vedea comenzile din ziua următoare.

Alexandra Țipțer e studentă în anul I la jurnalism, la Universitatea din București.