[One World Romania] Documentare interactive prin jocuri video

În urmă cu șase ani, patru jurnaliști și fotoreporteri olandezi au vrut să găsească o modalitate de a relata mai bine povești complexe din realitatea înconjurătoare și de a face publicul să se implice mai mult, interacționând cu povestea. Au pornit Butch and Sundance, o platformă multimedia prin care povești din zone de conflict sau greu accesibile sunt transformate în jocuri video documentare. În fiecare joc utilizatorul navighează prin înregistrări video din viața personajului principal, scene și dialoguri reale și, ca să rezolve un nivel și să treci mai departe, trebuie să ia decizii cu care se confruntă și el în viața de zi cu zi.

Ludo Hekman, jurnalist freelance, și Michiel van der Ros, dezvoltator web, au lucrat împreună la peste 10 proiecte de jocuri documentare („jocuri serioase”, „documentare interactive”, „storytelling digital prin joc”), dintre care unele au putut fi jucate în colțuri special amenajate la One World Romania. În On The Ground Reporter utilizatorul intră în pielea unui jurnalist care lucrează la un material despre schimbarea climatică din Darfur, iar în Female Superheroes – concentrat pe două femei din țări aflate în dezvoltare care luptă pentru drepturile femeilor -, joci fie rolul lui Zainab, prima ultra-alergătoare din Afganistan, fie al lui Bibi, o prostituată din Mozambic. Cel mai nou joc, care urmează să fie lansat, se numește The Interview, unde utilizatorul intră în pielea unui angajat al Biroului olandez de imigrări și trebuie să decidă dacă îi primește sau nu în țară pe refugiații care vin la interviu.

Ce făceați înainte să deschideți Butch and Sundance?
Ludo: Am studiat filosofia la început și am făcut și cursuri de jurnalism. După studii mi-am dat seama că voiam cu adevărat să fac ceva legat de storytelling și am început să lucrez ca jurnalist freelance în Olanda, dar de multe ori și în Irak, Turcia și în special Iran. Am fost des acolo ca să scriu materiale și atunci am început să experimentăm cu modalități noi de a spune povești pentru că ne-am dat seama că era greu să traducem problemele complexe pe care le-am descoperit în aceste țări în câteva rânduri pe care le-am putea publica într-un ziar. Așa că ne gândeam cum îi putem face pe oameni să se implice mai mult în povești, cum am putea să începem o conversație cu oamenii care citesc poveștile sau cum am putea folosi tehnologiile în dezvoltare ca să facem aceste povești complexe mai disponibile pentru publicuri diferite.

Michiel: Eu am studiat mai întâi informatica, apoi am continuat cu artă și tehnologie, design multimedia și primul meu job a fost de fapt într-o organizație nonprofit. Făceam proiecte de educație, proiecte pentru muzee, cum ar fi instalații pentru copii ca să se joace și să învețe în același timp despre știință și storytelling.

Ați spus că prin jocurile documentare încercați să aduceți povești complexe în fața publicurilor noi prin mijloace eficiente. Cum alegeți poveștile acestea?
L: Orientul Mijlociu e o zonă complexă și e nevoie de mult timp ca să-i faci pe oameni să înțeleagă de ce se întâmplă ce se întâmplă acolo în prezent – cauzele, efectele, oamenii implicați și responsabilitățile. Așa că a trebuit să găsim o modalitate de a spune povești complexe într-un mod diferit decât să le scriem pur și simplu. Aveam un interes special pentru poveștile care sunt greu de spus, pe care poate agențiile de presă le consideră poate prea nuanțate sau prea complexe ca să le aducă în față. Și am vrut să găsim cea mai bună modalitate de a le aduce în față.

Care sunt publicurile noi? Tinerii?
L: Da, la început oamenii tineri, dar și din ce în ce mai mulți oameni de 20-30 de ani, pentru că, nu știu cum e în România, dar în Olanda oamenii care citesc ziarele au peste 50 de ani. Publicul devine din ce în ce mai în vârstă, deci oamenii nu mai citesc ziare și reviste. Chiar și cei de 40 de ani tind să citească din ce în ce mai puține reviste și ziare. Unele proiecte pe care le avem se concentrează pe adolescenți, dar, recent, din ce în ce mai multe proiecte sunt făcute pentru publicul general.

Cum decurge producția pentru un astfel de proiect, jurnalistic și tehnologic? Care sunt pașii pe care îi urmați?
L: Într-un fel, e asemănător cu un material jurnalistic. Cauți motivul pentru care vrei să spui povestea, obiectivul jurnalistic (dacă e ceva care merită spus, ceva care nu e foarte bine cunoscut), apoi faci documentarea. Diferența e că e nevoie de mult mai mult timp ca să te gândești la concept. Cred că asta e magia; te gândești: „Asta e povestea. Ce fel de format se potrivește cu genul ăsta de poveste și care sunt limitele?”

M: Și apoi trebuie să vezi ce organizații pot finanța proiectul. După ce primești aprobarea trebuie să rafinezi firul narativ al poveștii și detaliile, să mergi la locul respectiv, să produci toate materialele – fotografiile, videoclipurile, înregistrările audio – , să retușezi povestea ca să vezi dacă chiar se potrivește materialului pe care îl avem. Uneori trebuie să schimbăm puțin povestea fără să schimbăm adevărul.

După ce organizăm toate aceste aspecte, transformăm practic toate fișierele în tabele imense în Excel. Transcriem toate dialogurile, apoi le digitalizăm, le conectăm și testăm totul. Desigur, fiecare joc e diferit și trebuie să testăm: funcționează într-adevăr așa? Poți să intri peste tot, poți să găsești toate informațiile de care ai nevoie ca să ajungi la ultimul ecran și să faci scorul de 100%? Uneori îi implicăm pe utilizatori devreme în proces, pentru ca niște oameni care nu cunosc proiectul să îl încerce.

On the Ground Reporter a fost primul joc documentar? Cum v-a venit ideea?
L: Prima poveste din joc a fost în Darfur și colegul meu Klaas a fost acolo. A pornit de la materialul unui reporter de la The New York Times pe care l-am întrebat dacă-i putem folosi povestea ca fir al proiectului nostru. Îmi amintesc cum am dat telefon cuiva de acolo și am spus că vrem să facem un joc după această poveste și el a zis „Ce? Un joc? Asta e ceva foarte serios. Cum de te gândești măcar să faci un joc după ea?” Aproape că a închis telefonul din prima. Cuvântul „joc” e derutant uneori.

M: Da, e un domeniu în dezvoltare. Recent m-a întrebat cineva: „Ce fel de termeni de căutare îmi trebuie pentru Google ca să găsesc lucrurile astea?”. Poți să folosești „serious games”, „digital storytelling”, „interactive narrative”, depinde și de persoana cu cine vorbești. Dacă discuți cu un jurnalist și ai o poveste serioasă, când aud cuvântul „joc” se pot gândi doar la jocuri cu împușcături, de exemplu. Dar dacă mergi la o școală și le spui „Avem un documentar interactiv”, ei nu cred că e interesant pentru clasă, așa că trebuie să îl numim mai degrabă un joc. Practic de fiecare dată trebuie să explicăm puțin ce înseamnă. Mie îmi place termenul de „digital storytelling”.

L: Poți adăuga „prin dinamica jocului” ca să-l faci mai specific. Îmi amintesc că unul dintre primele sloganuri era „Acesta nu e doar un joc”. Voiam să-i facem pe oameni să înțeleagă asta.

Puteți povesti puțin despre Female Superheroes? Cum le-ați găsit, care a fost procesul?
L: Eu am lucrat la povestea din Afganistan, deci știu mai multe despre ea, despre Zainab. Aveam un profil în minte, deci știam că eram în căutarea unei femei care se implica în lupta pentru drepturile femeilor și care nu era celebră, ci prezentă în propria ei comunitate, făcând ceva special – un exemplu de o femeie obișnuită care face lucruri extraordinare ca să ajute femeile într-o zonă cu dificultăți. Așa că am început să întrebăm oameni și ONG-uri dacă știu pe cineva care se potrivește profilului. Au fost câteva oportunități, dintre care unele erau în Afganistan, iar una era Zainab.

M: După ce am vorbit puțin, ne-am dat seama că e o poveste cu adevărat specială. Zainab nu făcuse niciodată educație fizică la școală, pentru că elevele nu fac asta în Afganistan. Dar avea o pornire puternică să alerge fără să aibă un background în sport. Și a început să se antreneze. În Afganistan, o țară, desigur, foarte conservatoare, bărbații sunt împotriva a ceea ce face ea, iar managerul ei a fost ținta unor rafale de împușcături. Asta arată cât de puternică e dorința ei de a face asta, de a lupta pentru libertatea de a face sport ca femeie în Afganistan. Am fost cu adevărat impresionat de povestea ei și a fost minunat să mă duc acolo și să petrec niște timp în munți și să o însoțesc în timpul antrenamentului. Cred că e un exemplu bun și de jurnalism narativ. Noi ne-am concentrat pe Zainab, dar poți vedea că e o poveste mai mare despre rolul femeilor într-o societate conservatoare, precum și despre impactul pe care îl are un individ într-o astfel de țară.

Cum a reușit să aibă impact asupra fetelor tinere din țară?

L: Ea face parte dintr-o organizație care comunică pentru ea în Afganistan, iar în propriul ei oraș poți vedea că oamenii o cunosc pentru ceea ce face, deci multe tinere o admiră și încep să-și formeze propriile echipe de alergat și să se antreneze pentru un maraton; e o mișcare întreagă aflată în creștere. Îi era puțin teamă de ce se va întâmpla când se termină documentarul, pentru că ar fi făcut-o și mai cunoscută în oraș, dar s-a dovedit a fi foarte bine. Chiar guvernatorul regiunii a invitat-o și i-a oferit un fel de medalie de onoare pentru ce făcea. Și ăsta e un mare impact, prin faptul că guvernatorul a felicitat-o pentru ce făcea, iar prin asta le-a spus într-un fel celorlalte fete din Afganistan: „Puteți face asta dacă vreți. Poate nu oriunde, poate veți avea niște dificultăți, dar sunt oameni care vă susțin.”

Cum le dați jocurilor documentare un scop educațional?
M: Modificăm uneori conținutul ca să ne asigurăm că e potrivit pentru audiențe mai tinere și că se potrivește unui program pe care profesorii îl pot folosi la ore. Adăugăm instrucțiuni despre cum profesorii își pot organiza cursul în jurul acestui joc, o introducere culturală. E mereu plăcut să primim feedback de la profesorii care folosesc jocul sau să ne uităm într-o sală de clasă și să vedem că sunt 50 de copii care îl joacă. Ne inspiră să-i vedem cum rezolvă niște lucruri, cum văd ce părți sunt grele, ce părți sunt ușoare și cât de mulți înțeleg povestea după aceea. Are cu siguranță un impact mai mare decât dacă citesc povestea integral, scrisă în două pagini, pentru că devin cu adevărat implicați și interesați să vadă ce se întâmplă mai departe.

Ce feedback primiți de la ei?
M: Unii elevi au zis: „Acum știu ce vreau să mă fac când o să cresc, vreau să fiu jurnalist.” Au fost și profesori care au spus: „În mod normal așteaptă pauza cu 10 minute înainte, dar astăzi nu au vrut pauză pentru că trebuiau să termine povestea”.

Ce provocări și dileme aduce storytellingul digital prin joc?
L: E vorba mai degrabă de controlul pe care îl oferi utilizatorului. E greu să decizi unde ajută interacțiunea în poveste. Pentru că e o zonă atât de tânără, iar posibilitățile de interacțiune se schimbă uneori, e greu să faci de fiecare dată alegerea bună; nu există nicio carte care să explice cum se face. De exemplu, dacă vrei să faci un documentar, sunt multe cărți care îți spun despre limbajul oficial, cum să faci trecerea de la o scenă la alta, există un consens legat de cum să creezi o poveste într-un mod liniar. În domeniul storytellingului combinat cu interacțiune nu există deocamdată un consens, deci trebuie să aflăm noi înșine și asta e partea e cea mai grea la ceea ce facem.

Cum a venit ideea pentru The Interview? Există o poziționare generală împotriva refugiaților în Olanda?
M: Subiectul refugiaților a dominat știrile mult timp. Se vede că există o separare clară între oamenii care susțin refugiații (care vin din zone în război, nu pot sta acasă dacă sunt snipere și bombe cad peste tot) și între cei care protestează fără să se gândească la refugiați din perspectiva lor. Ambele grupuri primesc multă atenție din partea media, au fost niște incidente destul de grave, iar oamenii încearcă să citească mai mult.

M: Decizia [de a lăsa imigranții în țară] e foarte grea pentru că toată lumea vine la biroul de imigrări din Olanda și își spun povestea și trebuie să decidă dacă au nevoie de protecție și dacă îi primesc sau dacă sunt în siguranță la ei în țară și trebuie să se întoarcă. Oamenii care lucrează la serviciile pentru imigrări trebuie să ia hotărârile astea tot timpul, deci vrem să ne concentrăm pe procesul ăsta de decizie: cum alegi între toți oamenii aceștia și cum faci diferența între cei pe care vrei să-i protejezi și cei pe care trebuie să-i trimiți înapoi?

Vă lipsește jurnalismul, reportingul tradițional?
L: Da, uneori mai scriu de  câteva ori pe an, mai scriu povești tradiționale pentru ziar. Recent am scris despre mama lui Zainab. E o figură foarte interesantă, a plecat din Afganistan în Iran și lupta și ea pentru drepturile femeilor.

M: Colegul nostru Klaas sigur mai scrie reportaje tradiționale. A fost în Darfur ca să scrie despre un război uitat. Povestea a atras destul de multă atenție, și de la televiziuni și de la ONU, ceea ce e, desigur, un lucru foarte important care se poate întâmpla: ca oamenii care chiar pot influența situația să-și dea seama că asta se desfășoară, în loc să fie uitată. Și e bine că Butch and Sundance încă mai face poveștile astea.

L: Avem nevoie mereu și de media tradiționale și avem nevoie de patforma asta ca să răspândim poveștile, ca să atragem parteneri pentru ceea ce facem. Să fim undeva între media tradiționale și media noi și inovatoare și să înțelegem ambele lumi ca să le putem combina.

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania 2016 s-a desfășurat între 21 și 27 martie în cinematografe din București.