Oare ți-am spus cum te-am găsit?
Cum te împaci cu faima după ce-ți accepți rolul de scriitor.
Sunt în orășelul Bärnbach din sudul Austriei, unde Luise de la Kulturvermittlung Steiermark ne-a adus pe mine și pe Maja într-o excursie de o după-amiază, să vizităm biserica Santa Barbara, construită în anii ’50 și „adaptată” în anii ’80 de către Friedensreich Hundertwasser, al cărui nume până astăzi nu-mi spunea nimic. Am lacune de arhitectură. Nu am cultură și nici discernământ, dar de locul ăsta mă îndrăgostesc instantaneu, e un univers magic la marginea unui fost orășel minier.
În interior mă fascinează lumina colorată, combinată cu liniștea și frigul, și simt o forță solemnă, care mă poate ajuta într-un fel pe care nu mi-l explic. Vreau să-mi pun o dorință, așa că iau o lumânare, pe care o plătesc cu o bancnotă, fiindcă nu am deloc monede. Dar nu mă deranjează să îndes în cutie bancnota. Ce ciudat, în România n-aș fi nici în ruptul capului atât de generoasă cu biserica, n-aș da niciun capăt de ață.
Afară dăm roată bisericii și ne plimbăm pe pavajul denivelat, care simbolizează suișurile și coborâșurile vieții. E elementul meu preferat. Îmi place să mi se confirme constant că viața nu e ușoară. În pavaj sunt fragmente de pietre funerare din fostul cimitir al bisericii și noi călcăm pe ele. La un moment dat, Luise se oprește și mă întreabă:
—Lavinia, oare ți-am spus cum te-am găsit?
Sunt în Austria, în prima mea rezidență pentru scris în afara țării, iar povestea e lungă, deși nu mai veche de un an. Luise m-a văzut la televizor, la o emisiune germană numită titel, thesen, temperamente, însă până să fie difuzată, în timpul Târgului de carte de la Leipzig din 2018 (unde România a fost invitatul de onoare), s-au întâmplat niște lucruri pe care aș fi vrut să le scriu de atunci, doar că atunci le-aș fi scris cu foarte multă furie și asta m-a speriat la ora aia și m-a tras înapoi. Le scriu acum, după un an și un pic, când unele s-au așezat, iar altele – cum se zice – au dat roade.
Nu știu exact unde începe povestea, cred că începe cu Manuela Klenke, o traducătoare de-o vârstă cu mine, care mi-a citit romanul (Interior zero,Polirom, 2016) și care și-a pus în gând să-l traducă în germană. După multe încercări, a găsit o editură mică, dispusă să-l publice.
Lumea întreabă: „Cum să faci să fii tradus?”. Ei bine, nu așa se pune întrebarea. N-are nicio legătură cu tine. Lumea spune: „Statul român nu face nimic pentru artiști!”. Pentru mine statul român a făcut ceva enorm, și o spun fără ironie: a alocat o finanțare de 5.500 de euro la finalul lui 2017 pentru a acoperi costurile de traducere și copyright. Banii au fost virați editurii germane, care a candidat pentru acest sprijin, acordat de ICR. Fără finanțare, editura n-ar fi tradus cartea, iar traducerea aceasta a fost bobârnacul care a împins la vale bulgărele de zăpadă. După asta, viața mea s-a schimbat.
Cartea a apărut în Germania la începutul lui martie 2018, chiar înainte de Târgul de la Leipzig. Primul eveniment pe care l-am avut în afara țării a fost lansarea de-atunci de la Berlin, într-un spațiu de evenimente din Kreuzberg, care era o mică hală sordidă, dar pe care niște lumini puse cum trebuie și o muzică electronică mișto o făceau edgy. A venit puțină lume, s-a discutat despre politică și viața în România, iar cineva din sală m-a întrebat de ce n-am avut un ton mai militant în carte. I-am zis că am vrut să spun o poveste, concluziile sunt ale cititorilor. Nu vreau să le spun eu ce să creadă, nu dau chei de lectură în ce scriu, sau cel puțin încerc să nu. Și tipa a spus: „Să nu ai conștiință politică la 16 ani e OK, dar la 35…”. Am intrat în pământ de rușine.
Dar astea sunt reflexele mele proaste, cu care o să mă lupt până la sfârșitul vieții. Înaintea tuturor lucrurilor e rușinea. Cert e că niciodată până atunci în România nu avusesem un public atât de ostil. Pe de altă parte, publicul din România e mai letargic, aici cei câțiva din sală au discutat aprins, iar asta mă gândesc că e bine, cartea le-a dat subiect de discuție. Nu mai știu exact dacă am început să tremur în acest punct critic al discuției, când m-a pus la zid cititoarea, sau tremuram deja dinainte. Îmi amintesc doar că înainte de a începe m-am încuiat în toaletă și am stat acolo foarte mult.
După eveniment, tipul care punea muzică, descheiat la cămașă la mulți nasturi, a venit la mine și mi-a spus că sunt mai interesantă decât cartea mea. Habar n-am dacă citise romanul și nu-mi dau seama cât de tragic e ca opera ta să fie mai puțin interesantă decât tine.
S-au vândut două exemplare de pe taraba improvizată, iar editoarea mi-a zis veselă că-i facem jumi-juma și mergem să-i bem. Mi-a pus în mână o bancnotă de 20 de euro și o monedă de doi și ne-am dus cu mai mulți la un bar în apropiere, unde am băut vin și ea a părut fericită și asta m-a făcut și pe mine fericită, fiindcă grija mea cea mai mare e să nu fie nimeni dezamăgit că m-a publicat.
A doua zi am pornit spre Leipzig, am zburat pe autostrăzi cu Manuela și Tobi, iar acolo am avut niște izbucniri incredibile de bucurie, am fost ca un copil scăpat pentru prima dată într-un magazin de dulciuri. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie (mă simt datoare să precizez că am ajuns la târg pe spezele Institutului Goethe). Cartea mea în germană a dispărut de la expoziția de la stand, iar editoarea mea (care m-a urmărit pe la toate evenimentele și m-a instruit constant să zâmbesc și să fac eye contact cu publicul și sub nicio formă să nu pronunț acest sinistru cuvânt mizerabilismus, pe care-l tot vântură unii din echipa voastră cu referire la literatura română tânără, nimeni nu vrea să citească despre mizerabilismus!) mi-a spus că e semn bun. Până la finalul anului a epuizat tirajul (modest), iar acum mă întreabă cum stau cu noul roman, ceea ce în România nu mă întreabă nimeni.
Nu mi-am imaginat că un târg de carte poate stârni atâta interes, nici măcar într-una din țările acestea către care noi privim cu jind. Cu câteva luni înainte de târg, au început să vină în România valuri de jurnaliști și editori, interesați să descopere autori și să-și facă temele pentru târg. Unii au venit pe cheltuiala propriilor angajatori, alții susținuți de
Institutul Goethe sau de Asociația Editorilor din România, cu un program încărcat de întâlniri, pus la punct de Ministerul Culturii.
Romanul meu era în curs de traducere. Eram pe lista de noi apariții. Mi s-a spus că nu trebuie să ratez aceste întâlniri. Sunt jurnaliștii germani.
Primul lucru extrem de important (și n-am realizat la ora aceea cât de important) a fost că locuiam în București. Și apoi că n-aveam program de birou. Că trebuia ca jurnaliștii germani doar să deschidă gura și eram disponibilă. A fost o onoare. A fost o foarte mare onoare.
Cu primul jurnalist am băut o bere în Control (s-a prins singur de unde vine numele clubului) și am discutat despre situația mea personală și profesională, fiindcă voia să se lămurească exact cât din roman e pe bune. Am virat imediat spre tema migrației, cea mai europeană din roman, iar apoi, aproape la toate întâlnirile cu jurnaliști sau public străin, am vorbit în primul rând despre asta, de parcă mi s-a pus din start o etichetă. Am ajuns să mi se ceară texte pe temă, ba chiar recent mi s-a propus – în cadrul unui proiect susținut de un Literaturhaus dintr-un oraș german – să scriu un manifest pentru rămânerea în România.
Am spus că ar fi un demers cam radical pentru stilul meu, plus că ar trebui în primul rând să cred eu însămi în asta ca să scriu un manifest. Se pare, din câte mi-au zis ei, că există o nouă tendință în România – tinerii vor să se întoarcă/să rămână și să fie parte din schimbare. Dar dacă această tendință chiar există, eu una n-am remarcat-o. În afară de mine, nu mai știu pe nimeni care să-și dorească să stea și încă nici la mine nu e bătută în cuie.
Nu mai țin minte exact ordinea în care am avut întâlnirile cu acești oameni în acele luni premergătoare târgului, dar mi se pare că prima echipă cu cameraman a fost cea de la Deutsche Welle. Jurnaliștii au fost faini, am vorbit relaxat și am râs, m-au ascultat fără să mă deturneze (și au decupat rezonabil apoi), dar au insistat foarte mult să aibă niște cadre de la mine de-acasă. Întâlnirea de la Cărturești Verona și plimbarea pe străduțele dimprejur nu le-a fost de ajuns.
Relația mea cu spațiul pe care-l locuiesc e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez spunând că e un sanctuar în care se pătrunde greu. Trebuie să avem o întreagă istorie comună ca să ajung să te invit la mine acasă. Primul motiv e cât se poate de profan: am avut mereu locuințe precare și mi-a fost rușine să invit oameni. M-am mutat de foarte multe ori și nu-mi amintesc să fi avut vreodată un loc care să mă reprezinte. Au fost garsoniere mici, mucede, întunecoase, cu mobile improvizate, am avut mereu grămezi de cărți pe jos și cutii cu lucruri, în care uitam ce lucruri sunt.
Un alt motiv, important, vine din copilărie. Am crescut în anii ’80, cu un bunic (rolul patern a fost al lui) extrem de suspicios pe orice și oricine. Avea alambic de țuică și asculta Europa Liberă și cine știe ce mai era prin gospodărie, drept pentru care n-am avut niciodată voie să vin cu copii în curte. În casă, nici atât. Nu trebuia să vadă nimeni cum e la noi, ca să nu ne invidieze și să nu ne pârască. Sfatul de viață pe care ni-l repeta obsesiv era să ne plângem mereu. Să nu cumva să spunem vreodată c-o ducem bine. N-am fost niciodată în pericol să mă laud c-o duc bine, dar mi-a rămas cumva, rezidual, gândul acesta că oamenii care-ți intră în casă observă și judecă. De aceea trebuie să fiu convinsă că ne cunoaștem bine și tu știi cine sunt eu de fapt, înainte să intri în casa mea și să mă judeci. Mai sunt și altele, dar mă opresc aici.
După toate întâlnirile cu jurnaliștii (mai ales cei de televiziune, dar și cei de radio), cel mai tare m-a traumatizat insistența cu care voiau să vină la mine acasă. „Dar la Mircea Cărtărescu am fost acasă!”, mi-a zis la un moment dat cineva care nu înțelegea de ce opun rezistență. Eu n-am înțeles de ce nu și-a dat seama că acesta nu e un argument.
Cameramanul de la DW și-a scos tot arsenalul de farmece și șantaje. Mi-a spus de toate: că așteaptă la ușă până fac ordine, că nu filmează nimic din ce nu-mi convine, că e important ca reportajul să aibă o notă personală etc. În cele din urmă am cedat și am convenit că-i primesc a doua zi dimineață. În noaptea aia n-am dormit deloc. A fost una din cele două nopți complet albe din viața mea (cealaltă a fost în studenție, aveam o bursă în Franța și eram înainte de un examen greu, tot așa, în fața unor oameni străini, cu așteptări greu de deslușit pentru mine).
Locuiam într-o „garsonieră la curte” pe Victoriei, un fost acaret, în spatele unei case din curtea interioară a unui bloc. (Prietenii mei de stânga au râs când m-am mutat în centru, dar pentru aceeași chirie am stat în cartiere în locuri nu cu mult mai confortabile, iar în perioada aceea orașul București, în general, și transportul în comun, în special, mi-au mâncat ficații. Cred și acum că a fost un compromis OK pentru timpul pe care l-am câștigat.)
Ca să ajungem în garsonieră, a trebuit să trecem prin casa celor două familii de proprietari, despărțită simetric de un hol lung, și să ieșim în curtea din spate, care arăta ca un coteț. Reportera a privit cu mare curiozitate tot traseul, a ridicat privirea către blocurile din jur și a zis că ea n-a mai văzut niciodată o asemenea locuință. Iar pe măsură ce înaintam, vedeam pe fața ei cum uimirea se transformă în groază și apoi în vinovăție. Când am deschis ușa și am intrat la mine, cred că a înțeles de ce nu voiam să-i primesc. Cameramanul era, în schimb, fericit. M-a pus să stau la masa mea de lucru, pe singurul scaun pe care-l aveam în casă (drept pentru care reportera a trebuit să stea în picioare, undeva în spatele lui, să nu intre în cadru, aproape dând cu fundul de ușa de la baie), m-a pus să mă fac că scriu la laptop, m-a pus să-mi răsfoiesc propriul roman, ca și cum aș fi căutat ceva interesant în el.
Vecinul meu, nea Gicu, a ținut toată iarna vreo patru sau cinci haine de blană atârnate pe umerașe de o bară de la streașina mea. Erau hainele nevesti-sii din tinerețe, vechi și mâncate de molii, de-a dreptul scârboase, pe care au vrut să le dea de pomană și n-au găsit cui. Le-am luat de două ori și le-am pus pe sârma lor, dar mi le-a adus înapoi, că la mine stăteau mai ferite. „Ce, te-ncurcă?”, mi-a zis nenea. „Hai că nu te-ncurcă.”
Uneori mă atingeam de ele când intram în casă și mă trecea un fior de silă. Când am ieșit cu jurnaliștii i-am spus cameramanului să nu filmeze hainele, oricât de exotic i s-ar părea aranjamentul. I-am zis că nu sunt ale mele. Însă când m-am întors să încui ușa, bineînțeles că și-a pus camera pe umăr și a filmat.
Poate că dacă nu erau hainele de blană în ușa mea m-ar fi apucat ceva mai târziu exasperarea că nu-fac-față-expunerii. Pentru că despre asta e vorba și asta încerc să spun aici. Și mai încerc să spun că nu voi avea niciodată instrumente de măsură sau detectoare care să mă ajute să-mi dau seama ce e necesar sau cât de necesar din toată povestea asta numită „construirea imaginii”. Fac în orb lucruri și aștept apoi să sară iepurele. Pun cărămizi și construiesc o chestie, fără să am nici cea mai vagă idee ce construiesc.
A urmat apoi o întâlnire cu o echipă mai mare de la televiziunea publică ZDF, cu care mă mai văzusem și cu o zi în urmă, în Control, unde m-au întrebat dacă e nasol în România.
—E nasol, da.
—De ce e nasol?
—De la corupție, desigur.
—Și vrei să pleci?
Ei, și când mă întreabă oamenii ăștia dacă vreau să plec, spun cu o mare convingere că nu și le ofer o poveste, cu toate că dorința mea de a nu pleca, deși reală, e firavă. Poate că aș pleca mai încolo, dacă aș putea să cred că există un loc în lumea civilizată unde să nu fiu cetățean de mâna a doua.
Cu echipa aceasta, așadar, m-am văzut și a doua oară. Au vrut să filmeze la mine acasă și le-am zis că nu se poate. (Și la ce aparatură complicată aveau, n-ar fi avut loc nici să-și întindă sculele în spațiul dintre pat și masa mea de lucru.) Bine, atunci să le găsesc o garsonieră asemănătoare cu cea din romanul meu, au zis. Dacă ai putea să ne ajuți tu cu chestia asta, te rugăm. Am întrebat în stânga și-n dreapta care dintre prietenii mei ar fi dispuși să dau buzna peste ei cu o echipă de jurnaliști. Prietenii cu o garsonieră ca în roman, adică. Din păcate, nu prea erau dispuși și nici eu nu sunt genul insistent și invaziv. Într-un final am găsit un cunoscut al unor cunoscuți, mă mir și acum când mă gândesc că băiatul cu pricina ne-a primit, cred că am avut noroc că s-a nimerit să fie și el cameraman. Am stat aproape cu genunchii la gură pe patul foarte jos al băiatului și am răspuns la cele patru, cinci întrebări pe care reportera le avea scrise de mână pe o foaie.
—E greu în România?
—Da.
—Nu așa, reia, te rog, toată fraza.
—În România e greu.
—De ce? Zi toată fraza.
—În România e greu din cauza corupției.
După aia ne-am dus la Piața Sfântu Gheorghe să luăm un tramvai decrepit până în Colentina (dacă prin Colentina am ajuns, nu sunt sigură). Fixerul lor obținuse aprobare de la RATB să filmeze în tramvai, dar numai cu acordul vatmanului. Abia al cincilea vatman ne-a lăsat să urcăm. Și-n tramvai m-am așezat pe un scaun la geam și am privit pe fereastră clădirile triste de pe Calea Moșilor, iar reportera s-a pus în fața mea, aproape în genunchi, cât să nu încapă în cadru, și a scos aceeași foaie și am luat-o de la capăt.
În reportajul de cinci minute care a rezultat din multele lor eforturi, apare mai întâi domnul Mircea Cărtărescu, privind într-o parte spre Casa Poporului, și spunând ceva despre protestele recente. Apoi domnul Andrei Pleșu, care stă pe un scaun, lângă un raft cu cărți, spune în germană o frază care a devenit un titlu de-o șchioapă pe site la ZDF: „Utopia noastră e normalitatea”. Și apoi apar eu în garsoniera sordidă și în tramvaiul decrepit și mă plâng că e nasol în România pentru tineri și nu numai, și mă gândesc acum, la un an distanță, că măcar bunicul ar fi fost mulțumit că am răspuns bine.
—They have to ask you something, zice vecinul meu de rezidență de la Graz, un poet georgian în exil, cu o poveste extraordinară de prigoană în țara lui, pe care Google totuși nu mă ajută s-o verific în totalitate.
Și el tot despre corupția de acasă vorbește peste tot, dar nu pare deranjat. E în circuit de mai multă vreme decât mine.
La scurt timp după întâlnirile cu ZDF, a mai apărut o echipă de doi de la ARD, care au venit din proprie inițiativă și numai pentru mine. Urma să am un reportaj de cinci minute dedicat doar mie. Editoarea mea din Germania a fost extrem de încântată când m-a anunțat, ăștia erau cireașa de pe tort. Partea mai puțin plăcută a fost că cel mai recent lucru pe care-l știa reporterul despre România era Revoluția din decembrie ’89. A propus să ne vedem întâi la mine acasă, pentru un interviu în liniște, iar eu am zis că nu se poate.
—De ce?
—Ăăăă… Păi, mă mut.
—O să fie și mai interesant, a zis el, cu cutiile grămadă.
I-am dat, în schimb, adresa de email și numărul de telefon de la
Cărturești, să rezerve spațiu în librărie, dar când ne-am văzut în holul hotelului, dimineață, a părut surprins că nu mergem la mine. Mi-a zis că n-a primit mailul meu, deși în același mail i-am dat și contactul de la Ambasada Germaniei (unde urma să merg la un eveniment în seara aceea) și acolo, cumva, au obținut invitație/aprobare și au venit să filmeze. Ne-am dus la Cărturești, unde mi-a revenit mie sarcina să explic cine suntem și ce vrem și, din fericire, ceainăria a fost liberă și oamenii amabili.
După aceea ne-am dus pe Victoriei (m-au filmat de foarte multe ori traversând bulevardul Magheru), în fața fostului sediu al CC, unde dictatorul Nicolae Ceaușescu și-a ținut ultimul discurs. Reporterul m-a pus să privesc în telefon, pe YouTube, discursul, și apoi m-a întrebat ce amintiri am de la Revoluție. I-am zis că aveam șase ani. Amintirile mele despre Revoluție (ca ale tuturor din generația mea, probabil) au fost modelate de înregistrările video care au fost difuzate masiv în perioada aceea și în fiecare decembrie care a urmat: fuga cu elicopterul, procesul, execuția.
—Ce-ai simțit când ai văzut execuția? m-a întrebat și era abia ora 12:00 și urma să stau cu ei până seara.
—Eram un copil, i-am zis rugător. Probabil că m-am speriat.
—Dar milă ți-a fost de el?
Nu mă mai gândisem niciodată până atunci dacă mi-a fost vreodată milă de Ceaușescu. Bineînțeles că atunci când s-a apropiat soldatul să ne întrebe cine suntem și de ce filmăm ministerul, mi-a revenit mie sarcina să explic.
Înapoi în față la Cărturești, unde lăsaseră mașina închiriată, am văzut că ieșirea era blocată de o dubă ponosită, parcată aiurea pe trotuarul dinspre Arthur Verona. Fără niciun număr de telefon în parbriz. Reporterul și-a pierdut răbdarea imediat. Am întrebat în stânga și-n dreapta a cui ar putea fi. Apoi am intrat în cafeneaua de la subsol și am întrebat la bar.
—Dar clienții de la mese i-ai întrebat?, a zis jurnalistul.
Evident că nu-i întrebasem, fiindcă mi-a fost rușine să mă duc pe la mese să întreb, și am încercat să-i explic că cineva cu o mașină ca aia n-are cum să mănânce de prânz la Cărturești. România e un tărâm unde mașina pe care o conduci poate să spună exact unde mănânci și chiar și ce fel de mâncare ai în farfurie.
Cu cât trecea timpul, cu atât deveneam cu toții mai nervoși. În planificarea lor, următorul loc era un șantier de la marginea orașului (pe care m-au rugat să-l găsesc tot eu). După ce a dat niște pumni și picioare în dubă, sperând să declanșeze un sistem de alarmă (nu exista așa ceva), reporterul s-a hotărât să abandonăm mașina acolo și să luăm un taxi. Doar că mașina noastră mai bloca vreo câteva. Am sunat la un număr dintr-un parbriz să-l întreb pe proprietar dacă e OK să facem o manevră care să-l blocheze doar pe el, dar să le permită celorlalți să treacă. Mi-a răspuns o doamnă care a început din start să urle, că știe cine suntem (oare mă privea chiar atunci de la un geam de sus?) și că suntem idioți că n-am văzut semnul cu accesul permis doar riveranilor? Eu nu conduc și n-am reflexul de a mă uita după indicatoare, dar da, semnul era acolo.
Reporterul mi-a zis apoi să sun la poliție să reclam duba. Cum să sun la poliție, dacă noi înșine eram parcați ilegal? Plus că poliția ar fi râs de mine cu un astfel de apel. Telefonul meu era mort de la filmulețele cu Ceaușescu la care mă pusese să mă uit lângă Țepușa cu Cartof, așa că mi-a pus în brațe telefonul lui. Am sunat la urgențe, de unde am fost redirecționată mecanic către un polițist care a notat amabil adresă, numere de înmatriculare și ce-o mai fi notat. Reporterul îmi tot făcea semne să-i spun că suntem de la German television și am zis, căci ce mă costa?
—Ei, a râs?, m-a întrebat jurnalistul după ce am închis.
—Nu, cât timp a vorbit cu mine n-a râs, dar nici n-a apărut vreun echipaj în următoarele trei sferturi de oră, cât am mai stat acolo.
Într-un târziu, a venit un puști cu niște cutii în brațe, care a descuiat duba. Părea că ajută la o mutare. Reporterul a urlat la el și l-a insultat, clocotea de furie, m-am temut să nu devină urâtă de tot scena. Puștiul i-a zis în sictir: „No English”. Nu se poate așa ceva, am început și eu, iar el mi-a zis că n-a dormit decât o oră astă-noapte, că muncește mult și e obosit. Dar nici numărul de telefon să nu-l lăsați?, am strigat după el în timp ce trântea portiera și pornea, să se dea mai încolo. Așteptarea în față la Cărturești a fost momentul cel mai tensionat al zilei, care a fost ca un film foarte lung făcut de cineva din Noul Val.
La marginea orașului, pe șantier, am intrat pe o proprietate privată (gardianul a alergat după noi să ne dea afară și cea care a trebuit să gestioneze comunicarea am fost eu). Apoi pe o stradă plină de noroi în fața unei clădiri în construcție ne-a luat la ochi un alt paznic, căruia i-am explicat că e un reportaj despre orașul București pentru un târg de carte (nici eu nu m-aș fi crezut) și căruia i-am spus că n-are legătură cu firma lui – aveau banner pe clădire cu numele și numerele de telefon. De la un punct încolo a început să ne filmeze și el cu telefonul, apoi și-a sunat șeful, genul barosan tânăr și fioros, care a apărut într-o mașină scumpă și a stat să ne privească de foarte aproape cu geamul lăsat. Se făcea deja târziu și trebuia să ajung la ambasadă, dar n-aveam cum să plec de acolo fără mașină. Am mai făcut o oprire într-o piață (Sudului), unde tot cu picioarele într-o băltoacă, lângă niște tarabe cu zambile, cu trecători curioși și veseli în cadru, am răspuns la aceleași întrebări despre România.
Bineînțeles că aș fi putut să plec la fiecare colț de stradă, nu mi-au pus pistolul la tâmplă, dar cum aș fi putut să fac asta? Erau jurnaliștii
germani. Era vorba despre șansa mea să am un viitor. O să mai treacă multă vreme până când o să obțin și eu să stau pe un scaun lângă un raft cu cărți, iar pitorescul reportajului îl vor face alții, mai tineri și mai obscuri, care vor traversa de foarte multe ori Bulevardul Magheru, până
ce cameramanul va avea un cadru care să-l mulțumească.
La ambasadă am întârziat jumătate de oră, dar faptul c-am venit cu jurnaliștii cred că m-a scuzat. După eveniment m-au invitat la cină, iar primul și singurul meu act de curaj pe ziua aia a fost să-i refuz. Voiam doar să ajung acasă și să fiu singură.
Reportajul am putut să-l privesc pe internet abia după o jumătate de an. Atunci, în timpul târgului, mi-a zis un prieten că a ieșit OK, ești calmă și coerentă, de ce nu vrei să te uiți? Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a instalat pilotul automat.
Nu cred că în timpul vieții mele o să mai am parte vreodată de atâta atenție media, deci nu e ca și când mă plâng că e grea viața de vedetă.
România a mai fost invitat de onoare la Leipzig cu vreo treizeci de ani înainte, deci cam ăsta e intervalul la care apar astfel de oportunități. A mai fost anul trecut în lumina reflectoarelor și la Madrid (probabil datorită Centenarului), dar acolo presa n-a investit nici pe departe atâta timp și energie, cel puțin nu din câte am observat eu. Cât despre presa din România – singurul material pe care l-am văzut „realizat” de o televiziune de la noi a fost pe Digi, un colaj de cadre luate la întâmplare din reportajele nemților, ca un document „scris” de cineva cu copy-paste, în care fiecare paragraf are alte fonturi și alt alineat. Nu se legau nicicum.
Și iată-mă după exact un an, pe 4 martie 2019, într-un hotel din
București cu alți doi jurnaliști de la postul de radio MDR, care vor să stea de vorbă cu mine. Eu nu mai locuiesc în București de luni bune, iar ei mi-au cerut să ne vedem într-un loc liniștit, care să însemne ceva pentru mine. Nu există în București niciun loc care să însemne ceva pentru mine. L-am tot căutat, dar nimic. Plec în Austria, la bursă, a doua zi, din
Otopeni, așa că am rezervat o cameră la hotel și sunt cu toate bagajele după mine. Îi poftesc în cameră, ei se așază pe marginea patului, eu pe scaun, pornesc reportofonul și începem:
—Imaginea țării tale în străinătate e legată de cerșetori și delincvenți, ce părere ai? Ce șanse are personajul tău în România?
Apoi ieșim pe străduțe pentru niște fotografii și o mică înregistrare video pentru blogul postului de radio. Au legătură cu președinția Consiliului UE, deținută de România, așa că trebuie să fie despre Europa. Reportera are notat clar în carnețel ce elemente trebuie să conțină fiecare fotografie. Găsim un steag UE pe o clădire din Piața Rosetti și fotograful mă pozează de jos în sus, cu steagul în spate, și cu mine făcând un
thumbs up. Aveam de ales între up și down. Bineînțeles că i-am dat
Europei un up. La final, și acești reporteri, ca toți de până acum, îmi mulțumesc pentru răbdare. Mă bucur când ne despărțim. Dar mi-am declanșat viitorul. Îl simt.
A doua zi, după o călătorie lungă, ajung la Graz, unde voi sta două luni într-o clădire patrimoniu UNESCO, în vârful unui munțișor, lângă un turn cu ceas. Aproape că sunt într-un castel. E mai bine decât mi-am imaginat. În anii de aplicații sterile la rezidențe în străinătate, spuneam râzând că nu mă cheamă nimeni la castel să stau să scriu. Și acum au venit invitațiile una după alta, fără concurs.
De aici de sus se vede orașul. Îmi amintește un pic de Cetățuia din Cluj, unde în vremea studenției îmi doream să fiu profesoară de engleză și să fac bani din meditații. Viața a râs de mine între timp. M-a lăsat să mă zbat pe piața muncii zece ani și să încerc tot ce poate încerca un absolvent de filologie, ca să-mi arate apoi cea mai improbabilă cale. Mi-am dorit cu adevărat să devin scriitoare abia după treizeci de ani, când mi-am dat seama că mintea mea nu mai are capacitatea de a întreține scrisul ca hobby. Dacă vreau să scriu, trebuie s-o fac cu normă întreagă. Abia aștept să-mi iasă o carte și să-mi ceară editorul să-i dau biografia pentru clapetă și eu să scriu acolo „Din 2017 s-a dedicat scrisului”. Îmi place la nebunie asta cu „s-a dedicat”. Trăiesc pentru acest moment. Deși habar n-am cât o să țină minunea cu viața mea artistică. Și nici când o să fie gata cartea.
—It’s business!, exclamă cineva și aproape că bate cu palma în masă.
Suntem la o bere la Stockwerk și vorbim despre scriitori. Se pare că unii de aici se gândesc să-l invite pe Pamuk la o bursă, iar persoana de lângă mine e scandalizată.
—Dacă ai luat premiul Nobel, stai acasă și mănâncă-ți banii. Ce mai vrei? E o afacere! Gata!
Lucrează printre scriitori, dar nu scrie. Mă surprinde cuvântul business. Mă surprinde că cineva se gândește că e un domeniu în care ai putea să dai lovitura.
Dar până la urmă și pentru mine e un job și faptul că mă raportez așa la scris mă ajută să n-o iau razna. Să nu mor pe altarul literaturii. Îmi place să mi se comande texte, îmi place să scriu pentru bani și-mi place să fiu plătită pentru lecturi, chiar dacă asta înseamnă că vorbesc mai mult despre politică decât despre literatură. Chiar dacă am uneori impresia că străinii ne cheamă la evenimente doar pentru că lor le face plăcere să audă cât e de nasol în țările noastre. Că în timp ce alocă fonduri pentru artiști din Est sau din Balcani sau de aiurea, climatul social la ei clocotește sub o pojghiță subțire – lumea îi urăște pe migranți. Că dacă am vorbi mai puțin despre diferențele dintre noi am fi mai puțin diferiți. Că dacă n-am mai fi puși într-un cub de sticlă, noi, cei din țările cu probleme, nu ne-am mai simți ca la zoo.
—Ceva trebuie să scrie și ei în proiect ca să-și ia finanțarea, mi-a zis o cunoștință și m-a adus înapoi în lumea reală, a persoanelor cu job.
M-a sunat la un moment dat cineva de la Radio România Cultural să mă întrebe câteva lucruri despre spectacolul de teatru făcut după romanul meu. Am vorbit normal și apoi, când m-a pus să repet și să zic „premiera din seara asta” în loc de „premiera de marți” mi-am dat seama că mă înregistra fără să-mi fi cerut acordul. Mi s-au încins urechile de furie. Dar am repetat ca maimuța și n-am mai comentat nimic, fiindcă m-am gândit la echipă și la tot efortul și la cum vreau să-mi păstrez imaginea de persoană amabilă și abordabilă, fiindcă e bine să fii vizibil, cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să fii vizibil.
Nu știu exact când o să-mi permit să izbucnesc. Statutul de scriitor de cursă lungă – îmi dau eu seama acum de la înălțimea singurului roman pe care l-am scris – are de-a face mai mult cu anduranța la astfel de momente și mai puțin cu scrisul sau cu cărțile pe care le publici. Și nu e neapărat nasol, doar e altfel decât mi-am imaginat eu. La fel cum meseria de interpret de conferință are de-a face mai mult cu managementul stresului decât cu competențele lingvistice, după cum am descoperit făcând un masterat care apoi nu mi-a folosit la nimic în viața profesională, fiindcă am abandonat acele ambiții.
Întreținerea vizibilității, arbitrarul selecției și imprevizibilul efectelor, astea sunt lucrurile care trebuie duse cu dârzenie, de fapt. Pe lângă astea, structura, personajele, foaia albă sau disciplina de a sta zilnic la calculator să tastezi cuvânt după cuvânt nu sunt nimic.
Stau aici în turnuleț și mă uit pe fereastră la o pădurice, pot identifica după șapte săptămâni cu trei păsări mai mult decât atunci când am venit. Mă trezesc în fiecare zi la șase dimineața, când încep să cânte păsările. Înainte să trecem la ora de vară, mă trezeam la cinci. Am un atlas al păsărilor pe masă, luat dintr-o librărie de aici, și încă nu știu dacă o să-l pot căra cu mine la Brăila. O să stau acasă o lună, apoi o să plec iar într-o rezidență de două luni în Germania, apoi o alta de șase luni în Elveția. Livin’ la vida, Lavintz, mi-a zis pe messenger Georgiana, care-mi scrisese de fapt să mă întrebe de un traducător autorizat de franceză. Când mă gândesc la drumurile astea, primul lucru pe care-l simt e o durere de spate.
Am momente când mi se pare că arta e o nebunie de tinerețe și că ești caraghios să fii artist cu păr alb în cap și am fantezia asta că mai scriu până la 40 și după aia o pun în cui. Dar, pe de altă parte, un prozator se coace abia la 40. Sunt fascinată de jurnale, memorii, biografii de scriitori, le citesc cu interes, vreau să știu cum a fost pentru alții. Și cam așa a fost, după 40. Și după atâta exercițiu și un drum atât de anevoios să ieși la suprafață, nu ar fi cea mai mare prostie să renunți chiar când începe să funcționeze? Poate că sunt doar obosită, deși nu am de ce. Nu e ca și când scriitorii au un job adevărat. E o părere unanimă – de la bunica mea și prietenele ei de pe stradă, până la angajații agenției culturale care gestionează rezidența în care mă aflu. Am auzit discuții (nu despre mine, ci despre alții, evident). De ce se plânge, doar nu are un job adevărat. Iar compromisul financiar pe care-l faci nu te ajută, fiindcă valorezi exact câți bani produci, iar asta face ca mai ales momentele în care nu scrii să fie foarte apăsătoare.
Am o lectură în Graz pe 4 aprilie și, din fericire, alături de mine mai sunt două scriitoare austriece. Asta mă ajută să am mai puține emoții, evenimentele mă epuizează, dar mi-e rușine să recunosc asta cu voce tare, din moment ce sunt plătită să urc pe scenă. La eveniment vor veni și doi foști colegi de facultate care locuiesc în Viena și care vor fi în drum spre România, cu mașina. După aia o să merg cu ei la cină. Mă concentrez toată ziua pe această cină. Abia aștept să vorbesc românește. Și deși sunt într-un mediu în care cunosc foarte mulți oameni noi, cei veniți din trecutul meu invizibil mi se par cei mai prețioși.
Înainte de eveniment cu câteva zile mă întâlnesc la o cafea cu Birgit, care va fi gazda serii. Trebuie să alegem fragmentul pentru lectură. Scoate din geantă romanul meu, plin de sublinieri cu creionul, notițe pe margini și marcatoare colorate. Mă topesc când îl văd. Mă topesc când văd cartea mea muncită de un cititor. I-a plăcut mult și-mi zice că la sfârșit i-a venit s-o ia în brațe pe Cristina. Pentru mine, e cel mai frumos lucru care se poate spune despre cartea mea. Nu-mi doresc să aud nimic mai complicat sau mai intelectual de atât.
Vorbim despre viața în România și mă întreabă dacă am fost la proteste. Nu e prima oară când aud întrebarea asta și mă panichez când o primesc. Relația mea cu protestele e complicată. Cât am fost în București m-am dus, dar nu îndeajuns cât să dea bine pentru un scriitor care acum o arde european. De ce nu e mai politic romanul meu, mă întreabă, iar eu zic din nou faza aia că eu vreau să spun o poveste, concluziile sunt ale cititorului etc. „Poate pe viitor o să fii mai curajoasă”, îmi zice ea și mă privește părintește.
Dar nu sunt sigură că despre curaj e vorba aici. E despre cum sunt eu. Iar eu sunt o persoană care vorbește încet și chicotește, care se decuplează de la lume în mijlocul conversației ca să rumege un gând și apoi revine, care e calmă pentru că pur și simplu nu are energie să se agite și nu pentru că ar vedea în calm o soluție de viață. Cochilia mea ascunde multe explozii interioare. Și, în plus, după cum am mai spus, cred că unui scriitor ar trebui să i se îngăduie să nu fie politic. Cel puțin nu conștient.
În seara evenimentului, pe scenă, Birgit e mult mai îngăduitoare cu mine. Tema generală e fericirea și ea mă întreabă ce-ar fi fericirea pentru personajul din romanul meu. Ar fi o viață mai ușoară, spun, și dezvolt. „Dar pentru tine ce e?”
Și răspund cât se poate de sincer că fericirea e ceea ce trăiesc acum. E cea mai liniștită perioadă din viața mea. Nu sună ceasul dimineața și zilele nu seamănă una cu alta. Citesc mult. E drept că totuși niciodată nu mi s-a întâmplat să scriu așa de greu. Să-mi extrag frazele cu cleștele, ca acum. Dar sunt și astea reglaje psihologice la care trebuie să umblu și sunt sigură că am mult loc să cresc. Dacă nu stilistic, atunci metodologic. Vor fi întotdeauna lucruri de descoperit despre mine.
O să trăiesc o vreme în și din rezidențe. Mă întâmpină aici spații mult mai mari și mai luminoase decât toate chiriile prin care am trecut și care sunt atât de goale, încât îmi aud vocea cu ecou când vorbesc la telefon. E bine că sunt goale, păstrez mai ușor curățenia. Bursa se întoarce, în mare parte, în economia locală, pe mâncare de la împinge-tava și mici experiențe turistice. Mă fac mică și mă bag în bagaje compacte, împachetate la milimetru. Dacă-mi cumpăr o haină de aici, trebuie să arunc una adusă de-acasă.
Nu mă gândesc la ce urmează, fiindcă numai așa mențin liniștea. Și fericirea asta curată și strălucitoare, ca singurătatea mea din turn.
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Imposibilul
O poveste despre inițierea mea în ezoterism și despre misticismele secolului 21.
Istoricii români sunt datori cu o altfel de povestire a trecutului
E nevoie de voință politică, de volume despre societățile sclavagiste și de expoziții pentru a vindeca rănile care încă traumatizează prezentul.
Obiectele care ne-au dat sens în 2020
Ce obiecte din jurul nostru și-au schimbat rolul în pandemie și ce lucruri noi ne-au ajutat să trecem mai ușor prin aceste 10 luni de incertitudini?