Al doilea lucru care l-a terminat pe tata

„L-au arestat pe taică-tu”, mi-a repetat, de parcă nu aș fi înțeles de prima oară. Dar înțelesesem.

Am coborât la prima stație. M-am învârtit fără logică pe platformă, ascultând-o pe mama. Am încercat să pun câteva întrebări, dar am renunțat rapid. Nu de întrebări avea nevoie. Avea nevoie să vorbească, să spună totul, să-și audă vocea cum spune acele cuvinte pe care credea că nu o să le spună vreodată. „L-au chemat acasă de la masă, ieșise să-și facă ziua de naștere.” Nu părea revoltată, poate uimită de faptul că așa ceva se poate întâmpla cu adevărat, că lucruri rele pot apărea chiar și când ești la restaurant, la aniversarea de 61 de ani.

Acele țevi au fost deviate pentru a permite construcția, printr-o decizie a conducerii Romgaz. Devizul tehnic al lucrării a fost semnat de patru oameni: directorul general, directorul tehnic, șeful Serviciului Proiectare și șeful Secției de Producție, Sucursala Târgu-Mureș.

Cel din urmă este tatăl meu: Emil Valentin Mincan.

În rechizitoriul DNA care a dus la reținerea pentru 24 de ore, se notează: „Cei patru inculpați au încălcat normele legale privind disciplina financiară și în construcții, fără să existe o justificare tehnico-economică. Lucrarea, ce trebuia executată de către o asociere din care făcea parte și Primăria Târgu Mureș, a fost realizată, în final, doar din bugetul propriu al Romgaz”.

Prejudiciul calculat de către DNA era de 146.637 de lei.

Am reușit să vorbesc prima oară cu tata la telefon pe 28 ianuarie 2016, imediat după ce aflase că cererea DNA de arest preventiv pentru 30 de zile fusese respinsă în instanță. Se putea întoarce acasă. Era mirat de cât de mic este prejudiciul imputat de procurori. „Tu-ți dai seama, toate astea pentru 150.000 de lei?”

Părea că numai asta contează, că el stătuse în arest pentru o sumă prea mică.

Avea vocea joasă, aproape șoptită. Ofta des și-și pierdea șirul ideilor. Începea să vorbească despre mâncarea din arest, apoi despre inima lui, apoi despre un restaurant, apoi despre Romgaz.

„Dar ce zic, concret?”, l-am întrebat. „De ce te acuză pe tine?”

„De o semnătură”, mi-a zis el, atât de încet, încât am distins cuvântul numai după ultimele litere.

Adevărul e că nu prea știam ce să spun. Pentru doi oameni extrem de vorbăreți, născuți și crescuți în Ploiești, pentru care chiar și o discuție banală se poartă pe un ton de heavy metal și pare un fragment dintr-o ceartă fără sfârșit, părinții mei au fost foarte rezervați în privința propriilor vieți. Era ca un secret, un fel de „despre asta nu vorbim”, o formă de tăcere stranie, pe care, în timp, am învățat-o și am acceptat-o.

Ce știu astăzi despre tatăl meu? Despre cine a fost el, înainte să devină tatăl cuiva? Nu multe. Că a fost un copil singur la părinți, adorat de mama sa, iubit cu rezerve de tatăl său, care credea cu o încrâncenare la granița cu sfințenia în noțiunea de „disciplină”. Că a fost „mare gagicar”, expresia bunicii mele. O punea să se ducă ea la poarta casei unde locuiau, să le spună fetelor care-l căutau că nu e acasă. Tata spune că făcea asta pentru că nu o plăcea pe una, sau pe alta. Bunica, când trăia, dădea cu lehamite din mână și-mi zicea în șoaptă: „Minte, dracu’. Era cu mai multe în același timp și îi era frică că află”.

Tot de la bunica știu și că tata s-a pierdut de ei de câteva ori: la mare, la pădure lângă Ploiești, la Sinaia, la Călimănești. „Pleca de nebun” și apoi îl căutau cu orele, înnebuniți. La final venea murdar din cap până în picioare, cu un rânjet pe față care-i scotea din minți.

În liceu, tata era DJ de ocazie. Căra după el un magnetofon și niște boxe pe la ceaiurile dansante din cartier. Îi plăcea mult rockul, Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones. Avea pantaloni evazați și păr lung, creț. Era atletic, făcea volei și tenis, lucru pe care-l simt și azi, când își pune o mână pe umărul meu.

De mama s-a îndrăgostit rapid. Tata e cu an mai mare și s-au cunoscut în clasa a IX-a. Au fost colegi de bancă și mama îi șoptea la teze. Când se mai pilea și avea chef de vorbă, tata avea o poveste, pe care a tot repetat-o de-a lungul anilor. Cum, cândva, mama și-a ascuns în chiloți copiuțele la chimie făcute pentru el. Mama zâmbea când îl auzea, dar n-a zis niciodată nici „da”, nici „nu”.

Cred că a iubit-o foarte mult când erau tineri. Nu mi-a spus el asta, dar am văzut niște fotografii cu ei, înainte să mă aibă. Sunt fotografii de la munte, mare sau petreceri. E ceva în modul în care se privesc, ceva în modul în care mama zâmbește de fiecare dată când el e prin preajmă. Uneori, râde către aparatul foto și aș paria că tata tocmai făcuse o glumă, chiar înainte ca fotograful să apese pe declanșator. Nu m-ar mira; e omul care în orice situație reușește să facă o poantă.

Am mai văzut și fotografii în care tata și mama sunt lângă mine. Sunt foarte mic, până într-un an. Mama pare obosită, tata a început să-și piardă părul și să ia în greutate, dar ochii le sclipesc. Par fericiți doar privindu-mă. În jur sunt tot felul de jucării de pluș și o minge mare, albă cu albastru, de care nu-mi aduc aminte. Bunicii mi-au spus că le cumpărase pentru mine. Într-una dintre fotografii, stau așezat pe burta lui. Mă ține de mijloc, cu ambele mâini, și zâmbește. Are gura ușor deschisă, de parcă se pregătea să spună ceva exact când poza a fost făcută.

La 5 ani, când eu și fratele mai mic, Andu, am fost aduși la Târgu-Mureș, în noul apartament, repartizat de stat, tata era mai mult absent.

Lipsea cu săptămânile, timp în care mama făcea militărie cu noi. Când se întorcea acasă, ne lua în brațe și tot ce-mi aduc aminte este mirosul: petrol, motorină, gaz metan, un miros greu, ascuțit. De fiecare dată când se întorcea, părea murdar și sfârșit. Stătea la masa din bucătărie, fumând, în timp ce privea în gol la blocul gri de vizavi.

În lipsa oricăror detalii despre munca lui, în afară, poate, de câte un „tac-tu e plecat la sonde” primit de la mama, construisem un întreg scenariu despre ce face tata de vine acasă mirosind așa. În diminețile geroase în care ieșeam din bloc cu mama, în drum spre grădiniță, vedeam oameni băgați pe sub mașini, cu câte o flacără aprinsă. Încercau să dezghețe țevile prin care trecea motorina comunistă, extrem de proastă și diluată, ca să-și poată porni mașinile.

În acea vară, în casă plutea ceva. Ca un curent de aer violent care a intrat acolo și nu mai dispare, dar mișcă totul în jur. De când devenisem tată, în august 2009, veneam din ce în ce mai rar la Târgu-Mureș. Cu ai mei comunicam mai mult la telefon, iar discuțiile noastre erau, în general, o colecție de banalități: „Cum e vremea?”, „Cum stai cu banii?”, „Cum e la serviciu?”.

Mă simțeam complet detașat de oraș, de viețile tuturor. A mea era în cu totul alt loc. Tot ce-mi doream era să-i aud pe ai mei spunându-mi „bine” când îi întrebam cum se simt. Asta mă liniștea, cel puțin până la următorul telefon.

Dar în acea săptămână din 2014, am simțit că lucrurile nu erau deloc „bine”.

Mama petrecea mult timp în dormitor sau prin bucătărie, de parcă își evita soțul. Nu se spunea mare lucru, în afara unor șușoteli pe care le mai distingeam din altă cameră. Ne vedeam la mese sau la televizor, dar fără să vorbim cu adevărat despre ceva. Tata mă întreba ce-i face nepotul, Rareș. Mă asculta vorbind despre grădiniță, desene animate și pasiunea lui Rareș pentru astronomie. Din când în când, pe post de răspuns, mormăia monosilabic.

Într-una dintre acele discuții joase dintre mama și tata am auzit prima oară despre o anchetă. Am auzit nume de oameni. Pe unii îi știam, pe alții nu. Erau rostite la grămadă, ca dintr-un catalog la începutul orei, fără să aibă vreun sens sau coerență.

Straniu, cum se mai întâmplă cu memoria, astăzi simt că mi-au scăpat o grămadă de lucruri din acea discuție îngrijorată dintre ei. Mă gândesc că, dacă aș fi fost mai atent, aș fi putut înțelege ce urma să vină. Însă îmi aduc aminte perfect cum, atunci când a sunat acel telefon, în liniștea totală și grea din casă, mi-am spus: „E tataia. N-are cine să fie altcineva”. Mama a ridicat receptorul și de când am auzit-o spunând „Ce mai faceți?”, am știut că am avut dreptate.

Două veri mai târziu, în 2016, când am revenit acasă, tata părea un om complet diferit. Venisem pregătit să fiu paratrăsnet pentru câteva zile. Toate conversațiile noastre telefonice după momentul eliberării lui din arest și al punerii sale sub control judiciar erau, în fapt, o colecție de monologuri ale tatei. Silabe scuipate cu furie, răcnete și înjurături.

La telefon, tata declarase război tuturor: oamenilor, universului, lui însuși.

În realitate, am dat peste un om mult mai bătrân decât mi-l aminteam.

Tata petrecea majoritatea timpului așezat pe câte un scaun care i se nimerea în cale. Albise accelerat și luase masiv în greutate. Mâinile aveau un tremur pe care nu-l mai văzusem. Când încerca să se ridice, se sprijinea de mese, pereți sau ce mai prindea prin preajmă. Făcea câțiva pași, până la următorul loc unde avea să se așeze, și se prăbușea gâfâind. Mama îl urmărea cu bărbia sprijinită în palmă: „S-a ramolit rău. Nu știu ce mă fac cu el”.

Față în față cu mine, tata nu vorbea nimic despre situația lui. De parcă telefonul, aparatul acela, era intermediarul perfect pentru a se descărca de la distanță, alibiul perfect pentru a-i ascunde fricile, fondul de ten care acoperă toate petele și urmele pe care nu vrei să le vadă ceilalți. N-am încercat să trag de el. Nu l-am întrebat despre ce făcuse, sau despre cum se simte. Nu voia să vorbească despre nimic anume.

Ținea mult capul în jos, de parcă încerca să se ferească de orice cuvânt ar veni spre el. Cu o săptămână în urmă aflasem că o să devin tată pentru a doua oară și am încercat să duc discuția încolo. „Uite, o să ai nepoată”, i-am spus. „Pregătește banii, că o să te ruineze fata. Îți ia totul și tu o să-i spui «mulțumesc».” Totul părea că trece pe lângă el.

Primul era într-o iarnă. Am plecat pe întuneric, cu un ARO în care duhnea a motorină. Afară mirosea a azot de la combinatul Azomureș. Am mers câteva zeci de kilometri pe drumuri pline cu gropi și țin mine că-mi era foarte greață. Ne-am oprit în dreptul unei clădiri, izolate pe un câmp. Am mers prin zăpada care-mi venea până la genunchi. Înăuntru, era un bărbat ce părea că-și petrecuse acolo, pe acel scaun, ultimii 20 de ani din viață. În fața lui stătea un aparat masiv, în care fire colorate erau introduse în diverse găuri. Un fel de centrală telefonică. O sobă duduia lângă, producând o căldură care te leșina de cum pășeai înăuntru. Lângă sobă era doar un pat care mirosea acru.

„Stai aici, mă duc să verific sondele și mă întorc”, mi-a spus tata. L-am privit din ușă, cum pleca prin troienele de afară. Avea o șubă maro pe el și o căciulă cu urechi, care-i acoperea toată fruntea. A plecat în pustiul alb de afară, către ceva care nu se vedea cu ochiul liber. „Sunt departe sondele?”, l-am întrebat pe bărbatul din fața centralei. „Sunt”, mi-a zis el, fără să-și întoarcă privirea. Tata s-a întors cinci ore mai târziu. Era înghețat. M-a pupat scurt, apoi a fumat lângă sobă, mai luând câte o gură de palincă, vărsată într-o sticlă de lapte goală.

A doua oară când tata m-a luat cu el era vară. Nu am amintiri atât de multe ca prima oară, dar știu drumul către acel ceva unde trebuia să ajungem. Părea infinit: coceni de porumb, drumuri neasfaltate, praf, niciun om în jur. Șoferul îi spunea tatei despre „un film sexy pe casetă”. Tata încuviința tăcut, privind la nimicul din jur. Nu mai știu unde am ajuns în ziua aceea. Nici ce-am făcut acolo.

Mare parte din relația mea cu tata s-a conturat cumva în jurul drumurilor. Părea că, atunci când suntem împreună, tot timpul trebuie să mergem undeva. Îl vedeam bătând cu degetele în volan, pe ritmul muzicii, în mașina familiei, un Cielo vișiniu, în drum spre bunicii mei. În torpedo erau tot timpul cinci casete: Guns N’ Roses, Use Your Illusion I și Use Your Illusion II, un AC/DC mai vechi, perioada Bon Scott, albumul Highway to Hell, o compilație Creedence Clearwater Revival și încă una Queen. Erau albumele lui favorite. Falsa cumplit pe fiecare melodie, iar pe anumite piese, Walk All Over You de la AC/DC, sau Locomotive de la Guns N’ Roses încerca să cânte, de fiecare dată cu rezultate teribile.

Muzica era o constantă în viețile noastre. Părea singura ieșire din ceea ce părea a fi un univers extrem de îngust și perfect ermetic. Toți vecinii de pe scara de bloc lucrau la Romgaz. Și toți din blocul următor și următor și următor și de vizavi și cel de lângă ăla de vizavi. Din punctul meu de vedere, toți adulții pe care-i cunoșteam lucrau la Romgaz. Mai erau unii care lucrau și la combinatul chimic din oraș, pentru că simțeam mirosul de azot în fiecare dimineață, în drum spre școală. Dar nu cunoscusem vreunul din acești oameni.

Tot muzica se auzea și din spatele ușilor închise în timpul petrecerilor de apartament. Erau momentele de care noi, eu și frate-miu, ne bucuram cel mai mult. Nu știai niciodată cum se vor termina.

Odată, am văzut ieșind de acolo un vecin de bloc. Se ținea de gură, avea buza spartă. Tata era în spatele lui. Îl ținea mama, el înjura. Era pe la începutul anilor ’90, când, pentru o scurtă perioadă, tata a vrut să devină afacerist, ca toată lumea din jur. El și doi vecini de bloc au cumpărat un microbuz vechi. Făceau drumuri de Istanbul, de unde aduceau blugi. După câteva luni, tata a început să aibă obiecții. Simțea că muncește prea mult, uneori și pentru ceilalți, deși banii erau împărțiți egal. Unul dintre partenerii săi din afacere era bărbatul cu buza spartă. De atunci n-a mai venit pe la noi, deși eu am continuat să-l salut când ne mai întâlneam în bloc.

În acel început de primăvară din 1996, îi auzeam pe tata și pe mama vorbind în șoaptă, în bucătărie. Se opreau brusc, când eu sau fratele meu intram peste ei. Apoi, mama a devenit tot mai retrasă, apatică. O durere necunoscută apăruse pe fața ei. Petrecea mult timp întinsă în pat sau la masa din bucătărie, privind în gol. Într-o zi, mama a dispărut complet. Pe post de explicații, tata s-a mulțumit să ne spună doar că „e la spital”. Nu știam de ce sau cât va sta acolo. Tata nu vorbea nimic.

Îl mai auzeam vorbind la telefon cu prieteni, chemându-i la el ca să bea un pahar și să mai stea de vorbă, dar casa rămânea goală. Pentru prima oară de când îl știam, tata plângea. Îl vedeam fumând încontinuu și oftând. Dimineața când mă trezeam ca să plec la școală, el era tot acolo unde-l lăsasem seara. La masa din bucătărie, cu ochii roșii și țigara în gură.

După câteva zile, timp în care nu am știut unde e mama sau ce se întâmplă cu ea, tata mi-a spus atât: „Maică-ta are un chist la ovar. Se operează”. Auzisem de ovar, dar habar n-aveam ce e un chist. Am întrebat dacă e grav. Tata mi-a zis: „Da, e”.

Tata îmi știa trecutul, iar concepțiile noastre nu se potriveau deloc. Încă de dinaintea reținerii, tata tuna despre cum „Kövesi e omul lui Băsescu”, cum „americanii controlează lupta anticorupție” și cum „oameni nevinovați intră la închisoare”.

Discursul lui era o amestecătură de idei preluate de la Antena 3 și frânturi auzite de la oamenii din jur. Când se întâmpla să mai bem un pahar împreună și discuția ajungea la capitolul „anticorupție”, se lăsa cu urlete, înjurături și cu unul dintre noi care se ridica și pleca de la masă.

Se simțea extrem de singur. Ar fi vrut ca toată lumea din jur să-i spună că totul va fi bine și că n-a greșit nimic. Iar asta nu se întâmpla.

Au urmat 18 luni în care tata a umblat din doctor în doctor. I-au fost prescrise pastile pentru reglarea tensiunii arteriale. Tuburi de oxigen pentru somnul de noapte. Alifii și antiinflamatoare pentru picioare. Nimic pentru cap, însă. Suferea de depresie, fără să o recunoască sau să o accepte, și toți doctorii păreau să evite sau să ignore motivul principal al acestei prăbușiri accelerate.

L-am întrebat cum se mai simte. „Rău”, mi-a zis el, și nu mințea. Arăta rău, rău de tot. Apoi am mai tăcut amândoi câteva secunde. Până când el s-a decis că a venit momentul.

 „M-au terminat ăștia. Gata”, a spus întorcând capul spre locul unde stăteam. Fața îi era transpirată, deși nu mi se părea deloc cald în cameră.

 „40 de ani de muncă. Îmi rup mâinile și picioarele pe la sonde. Iarnă, vară. Și ajungi să te termine ăștia. D-abia mai pot să mă dau jos din pat. Nu mai am deloc vână-n mine. Fac doi pași și obosesc.”

Îl priveam atent. Trăgeam din țigară. Chiar nu știam ce să-i zic. Mi se părea clar tot ce spunea.

 „Au furat toți! Toți! Și pe vremea lui Ceaușescu. Nu cunoști tu, că erai prea mic. Materiale, piatră, țeavă, sârmă, motorină, tot. Cine a putut să fure, a furat. Și ne ia pe noi, acuma, pentru 150.000?”

 „Ce-are a face?”, am apucat să zic încet. Nici n-am ajuns la finalul întrebării și regretam deja că o spusesem. Dar era prea târziu. Auzise.

„Ce zici, mă? Cum ce are a face? Auzi mă, București, dar ție ți se pare corect, așa? Ia, zi.”

Tata a clătinat ușor din cap, a lehamite. „București” e modul lui de a spune: „Ai plecat de lângă noi și acuma vii să mă înveți tu cum stau lucrurile aici?”. Pe mine, în schimb, cuvântul ăsta mă scoate din minți. 

„Ce să fie, tată? Ce contează că-s 150.000 sau 500.000? Ai sărit plafonul ăla de prejudiciu, au tot dreptul să te ancheteze. Asta e legea. E proces, dacă n-ai greșit nimic te achită și gata.”

„De fapt, tu tot timpul ai fost aiurea-n tramvai cu mine. De când a început tot căcatul ăsta.”

I-am pus în față paharul plin cu apă și m-am întors de unde mă ridicasem. M-am apucat să-mi rulez altă țigară. A durat foarte mult, îmi tremurau mâinile. Simțeam cum clocoteam de nervi.

„Da’ e ceva anume ce ar fi trebuit să fac și n-am făcut?”, i-am zis.

Tata a întors privirea spre mine. Se uita încruntat.

„Ce-ai zis?”

„Dacă e ceva anume ce ți-ai fi dorit să fac. Să plâng pe lângă tine, să-ți plâng de milă. Să înjur procurorii. Ceva, orice.” Mi-am aprins țigara. Abia apoi m-am uitat în ochii lui.

„Poate mă ridic și-ți trag una de te-nvârți ca titirezu’. Cât de mare ești tu. Adică ce faci, mă iei la mișto?” Avea dreptate. Asta părea că fac.

Îmi dorisem atât de mult să ies din acel loc, din acel oraș, încât nu eram deloc interesat să mă uit în urmă. Nu cred că i-am spus asta vreodată tatei, poate din jenă, poate din comoditate. Dar sunt sigur că a știut-o. Sunt sigur, mai ales pentru că-l vedeam cum mă privește. Ca pe unul care folosește orașul și casa unde a crescut ca pe un dulap de lăsat obiecte la intrarea într-un supermarket.

Mă ironiza în permanență, fără a deveni deranjant vreodată, pentru că alesesem filosofia. Era o disciplină care lui nu-i spunea absolut nimic, în afara unui singur fapt, pe care-l repeta periodic: „E clar, tu o să mori de foame”. În schimb, prefera compania fratelui meu, mult mai atașat de Târgu-Mureș, viitor student la Politehnică și viitor inginer, ca el.

Când mai dădeam pe acasă, îl găseam pe tata tot mai schimbat. Casetele rock din mașină au fost înlocuite, treptat, cu CD-uri cu manele, apoi cu CD-uri cu muzică populară. Tata bea alcool mai bun și mânca în oraș mai des. Se îngrășase. Se îmbrăca mai bine. Telefonul îi suna încontinuu.

La fiecare Crăciun sau Paște, o găseam pe mama la masa din bucătărie, tranșând porci întregi, curcani, iepuri sau pui de curte. Era sânge pe mușama. Locul părea ca un abator. „Iar i-au adus ăștia lu’ tac’tu 500 de porci”, ofta ea. La ușa apartamentului era un fel de mini-pelerinaj. Oameni care veneau cu plăcinte, prăjituri, vin, țuică, o rolă de caș de casă sau cârnați făcuți de „bunica” nu știu cui. Tata le accepta. Stătea la câte un pahar cu fiecare om venit pe la noi. Râdea mult și părea împăcat cu el însuși.

Multă vreme mi-a fost foarte greu să înțeleg ce mă deranja atât de mult în comportamentul tatălui meu. Nu era faptul că făcuse o greșeală, prin care pusese pe el însuși, și pe familia lui, indirect, în pericol. Asta puteam să înțeleg. Oamenii mai fac astfel de lucruri.

Tata nu putea accepta însă că El făcuse o greșeală. Orice greșeală. Nu putea înțelege cum viața cuiva care crede că a făcut totul perfect, ca la carte, zi după zi, poate ajunge într-un astfel de punct. Cum viața în general poate fi așa: nu o creștere treptată de lucruri bune, pentru care muncești zi de zi, până ajungi la o pensie liniștită, ci un șir de momente care se pot rupe la un moment dat, absurd și dureros, într-o dramă din care nu mai poți ieși vreodată.

În mintea lui, cred, ideea de eșec în viață nu era posibilă. Asta nu era pentru el. Era pentru ăia care n-au încercat destul.

La Bistrița urma să-l filmăm pe Oliv Mircea, unul dintre foștii săi adepți, astăzi critic de artă, curator și scriitor. Un povestitor fantastic, un om extrem de erudit, plin de umor și extrem de sensibil.

Interviul a durat trei zile, iar la finalul celei de-a doua, un maraton de peste nouă ore, în acel moment în care oboseala se lasă greu peste toți, iar lucruri despre care nu vrei să vorbești devin explicite, Mircea a pronunțat trei cuvinte, într-o secvență bine definită: „frică de eșec”. Vorbea despre el însuși. Discuția s-a oprit brusc.

În acea noapte, m-am gândit mult la acele cuvinte. La sensul lor. La motivul pentru care mă afectaseră atât de puternic. Știam că o parte din efect venea de la mine, de la frica de a eșua care stă în fiecare dintre noi. Dar în acea noapte, într-un hotel din Bistrița, mi-am dat seama că acele cuvinte aveau legătură cu tata. Cu noi doi. Cu teama mea de ratare, teama unui moment în care să mă trezesc în locul lui: singur, incapabil să-mi recunosc greșelile și eșecul, depresiv. Fără forța sau dorința de a o mai lua încă o dată de la capăt, de a îndrepta ce greșisem.

A doua zi, când am auzit semnalul că aparatul de filmat înregistra, l-am privit pe intervievat în ochi și am zis asta: „Să reluăm discuția de unde am lăsat-o ieri. Ați spus următoarele cuvinte: «Frica de eșec». Aș vrea să vorbim despre asta”. Mircea a părut derutat și șocat. În următoarele câteva ore, a încercat elegant să dribleze subiectul. Să vorbească pe lângă el, atingându-l din când în când, doar cât să-l bifeze.

Am insistat, inconștient parcă, mânat de o obsesie la graniță cu nesimțirea.

Într-un final, s-a întâmplat. Conștient că acele cuvinte și acele imagini vor fi folosite într-un film care va fi urmărit de alți oameni, apoi vor fi arhivate și stocate pe un hard, undeva, mulți ani la rând, Mircea a vorbit despre propria frică de ratare.

„Nu știu dacă am ratat vreo întâlnire importantă în viață”, a spus. „Dar știu că puteam, dacă nu mă împovăram cu grijile pe care le are un lider de familie, un tată de copii, puteam duce mult mai departe toate întâlnirile mele. Am sentimentul că n-am avut suficientă forță interioară să asum mai multe decât am avut șansa să asum. Am avut șansa să asum!”

Apoi s-a făcut liniște.

Câteva ore mai târziu, când terminasem interviul și strângeam aparatura ca să plecăm spre București, Mircea m-a tras deoparte. S-a uitat atent la mine. „Mă băiete, nici nu știi cât de greu e să vorbești despre ce m-ai întrebat tu. E cel mai greu lucru din lume.” Apoi mi-a zâmbit, un zâmbet perfect, și mi-a spus să nu mai fumez atât de mult, că bine nu are cum să-mi facă.

În acea seară l-am sunat pe tata. Se uita la un meci. Din fundal se auzea comentariul de la televizor. „Suntem slabi rău. Abia ajungem în careu…”, l-am auzit oftând.

Știam exact de ce îl sunasem. Voiam să-i spun că îl iubesc. Nu-i mai spusesem asta vreodată, dar acum simțeam nevoia să o fac. Nu-mi era frică de cuvintele astea. Mă simțeam destul de matur cât să știu că dacă le rostesc cu adevărat, înseamnă că e nevoie de ele. Că simt asta pentru persoana respectivă și că am înțeles că acea persoană trebuie să știe asta despre mine.

Dar n-am spus nimic. L-am ascultat pe tata respirând greu la telefon și comentariul meciului de la televizor.

***

Pe 25 martie 2019, am primit un telefon de la tata. „Am fost achitat”, mi-a spus scurt. Îi tremura vocea. „Fapta nu este prevăzută de legea penală”, mi-a repetat de două ori cuvintele din sala de judecată, accentuând anumite silabe. DNA făcuse recurs. Urma un alt proces, cel puțin încă un an prin sălile de judecată, dar el părea fericit, de parcă se terminase totul.

„Nu contează”, mi-a spus când l-am îndemnat să aibă răbdare. „Am avut și eu dreptate”, l-am auzit.

În tot acest an, starea lui de sănătate s-a degradat constant. De câteva ori i s-a făcut rău în stradă, de la lipsa de aer din plămâni. Odată era aproape să adoarmă la volan. Când ne întâlneam, nu vorbeam mare lucru, mai mult dormea. Se umflase la față. Părea să-i fi crescut un al doilea corp, care l-a absorbit pe primul și-l ținea ascuns. Drumurile sale se rezumau la câțiva pași chinuiți, în jurul unui scaun sau al unei mese.

Pe 6 iulie, anul acesta, m-a sunat din nou. Nu mai vorbisem de săptămâni bune.

„Ai uitat, nu-i așa?”, m-a întrebat direct. Nici nu mai știam ce trebuia să-mi amintesc. „Azi s-a dat sentința. E gata”, mi-a spus. „Achitat.” A început să plângă.

„Bravo, tată”, i-am spus, dar nu știu dacă a primit mesajul. Închisese deja.

Ne-am revăzut două săptămâni mai târziu. Mă dusesem să o iau pe Maria, plecată în vacanță la ei. Când l-am văzut în mașină, așteptându-mă în fața gării, m-am cutremurat. Acel bărbat nu mai semăna deloc cu tatăl meu. Părea un muribund. Părea la capătul puterilor.

În acea seară am băut împreună. „Sărbătorim”, mi-a spus el, scoțând o sticlă de votcă. Am băut puțin, mai mult în liniște. Părea fericit, împăcat.

Mi-a spus că acum toți cei trei din proces, cei care mai sunt în viață, au dat în judecată Romgazul, pentru daune morale și materiale. M-a întrebat dacă cred că au șanse să câștige. I-am spus că da, deși nu eram foarte sigur.

S-a luminat la față când a auzit răspunsul. A deschis gura și a început să strige încet, doar pentru noi doi, în franceza pe care o mai știe din liceu: „Victoire, victoire, victoire!”. M-am uitat la el. Pentru prima oară atent, după mult timp. M-am uitat la omul ăsta bătrân și bolnav, la ochii lui triști. Și a fost pentru prima oară când mi-am dat seama, adică mi-am dat seama cu adevărat, că, într-o bună zi, omul ăsta nu va mai fi lângă mine. Va pleca și eu nu-l voi mai vedea vreodată.