Ca femeie romă ești mereu între două lumi

Când ești gadjo, adică nu ești rom, și te contrazici online sau cu prietenii pe tema discriminării romilor, simți un val chimic de bine. Ai pus umărul la a transmite mesajul public că discriminarea nu este tolerabilă social. Ai fost empatic și altruist, iar asta temperează stresul inițial de a fi contra opiniei dominante a românilor că romii au prea multe drepturi.

Ai trăit o mică furtună în acea interacțiune, din care ai ieșit totuși cu o stare de bine.

Dar asta nu e ce trăiește Anca Nica, care în 35 de ani a auzit deseori lucruri negative despre etnia ei. Imaginează-ți să trăiești zilnic un asalt continuu de stimuli negativi asupra creierului: nu meriți, nu avem încredere în tine, nu te vrem aici. Îți cuprind tot corpul, cu nod în gât, cu tremurat, cu furie, cu plâns pe care îl înghiți.

Imaginează-ți.

Sora ta cea mare vine de la școală supărată. Învățătoarea a împărțit bomboane și ei nu i-a dat pentru că e „țigancă”. Tatăl tău e nevoit să o ia uneori pe mama cu el ca să obțină o lucrare în construcții, pentru că ea e albă și blondă, deci mai de încredere.

Ții un training anti-discriminare pentru polițiști iar unul dintre ei spune că locurile speciale pentru romi la licee și facultăți sunt nedrepte. „Au mai multe drepturi ca noi”, insistă. Tu ai urmat liceul pe un loc pentru romi. Încerci să-i explici de ce nu e așa și te face „proastă”.

Colega ta de birou îți povestește că era la coadă la măcelărie cu mătușa ei și așteptau să plătească carnea tocată. Un alt client le-a strigat că s-au băgat în față și nu s-a lăsat nici când vânzătoarea l-a contrazis. „Lăsați-mă cu astea!”

O contabilă te bănuiește că nu înțelegi o factură și încearcă să te păcălească. Izbucnești: „Am mai multă școală ca tine și mă piș pe tine!”. Îi confirmi toate stereotipurile, dar uneori nu mai poți să te controlezi.

O adolescentă îți povestește că profesorul ei a făcut o afirmație rasistă iar ea s-a ridicat în picioare și a spus că e de etnie romă și o deranjează. Încurcat, cadrul didactic i-a răspuns mieros – „noi toți o să te susținem” – de parcă etnia voastră e o dizabilitate.

În ciuda piedicilor, ești la mesele la care voiai să fii, la cele la care se dezbate legislația în domeniul violenței împotriva femeilor. Auzi ocazional că „așa e la romi”. Le scapă, pentru că nu-și imaginează despre tine că ai fi romă, de vreme ce sunteți la aceeași masă. Respiri ca să controlezi furia. Spui din nou ce spui de ani de zile: studiile arată că violența împotriva femeilor nu este procentual mai mare în comunitatea romă. Violența nu are etnie decât în relație cu autoritățile, care o consideră parte din „cultura ta”.

Îi faci să se simtă inconfortabil. Le evidențiezi prejudecățile. Ieși în stradă și le pui pe pancarte: „Violența nu are culoare”. „O violatori san tu!” (Violatorul ești tu).

Imaginează-ți că și în comunitățile rome în care lucrezi ca activistă bărbații te privesc cu suspiciune. Știu că te declari feministă romă și îți reproșează că ai venit să le bagi prostii în cap fetelor, să le înveți să se revolte și să nu-și respecte soții, frații, tații. Le înțelegi temerile și de ce ei consideră că le contrazici valorile, dar ești acolo să le dai curaj și încredere femeilor rome să vorbească. Știi ce le așteaptă de-a lungul vieții și vrei să le arăți că nu sunt singure.

Nu e ușor nici în comunitatea de activiști pentru drepturile romilor. Pentru că vorbești despre discriminarea femeilor rome, inclusiv a celor care au o altă orientare sexuală decât cea heterosexuală, pentru că respingi practica căsătoriilor timpurii. Pe unii îi vezi că se ridică și pleacă de la conferințe, pentru că nu vor să-ți audă mesajul. Alții vorbesc tare și te întrerup constant, ca să nu ai o voce.

Îți rămâne familia ca refugiu, însă și acolo e uneori tensiune. Tatăl tău a simțit povara etniei de mic și a decis s-o lase în urmă, trăind ca majoritarii și visând la altceva decât sărăcie și marginalizare pentru fetele lui. Iar tu, după ce ai făcut tot ce nu le-a fost accesibil lor – facultate, job bine plătit – te-ai întors să lucrezi în comunități sărace.

Să faceți sarmale împreună.

Să forțezi ușile spitalelor care le refuză dreptul la sănătate reproductivă.

Să educi tinerele rome să fie conștiente de sistemele de opresiune și să li se împotrivească.

Să le vorbești despre sex când nimeni nu o face.

Știi că toate momentele de discriminare vor veni cu nod în gât, cu tremurat, cu furie, pentru că rasismul te încarcă, pentru că e despre tine ca om, ca femeie, pentru că e despre familia și cultura ta. Ai atâtea roluri în care simți opresiunea. Activista. Femeia. Roma. Fiica. Sora. Iubita. Colega. Prietena. Salvatoarea care caută mereu soluții.

Cum faci să le accepți, dar să nu le lași pe niciunele să te înghită?

Femeile rome fac agenda E-Romnja și le învață pe activiste să asculte

Canapeaua din biroul ONG-ului E-Romnja (pronunțat romnia) e locul în care Anca Nica povestește cu cele patru colege când i se umple paharul. Au și un banc preferat despre canapele.

O femeie voia să-și cumpere o canapea. Se duce la magazin, alege una și îl întreabă pe vânzător: „E bună? Încap șase oameni pe ea?”

Vânzătorul îi zice: „Da, doamnă e foarte bună! Încap șase oameni fără probleme!”

Femeia: Și acum de unde dracu’ iau eu șase oameni fără probleme?!”.

Anca coordonează departamentul de femei rome și participare din cadrul asociației. Asta înseamnă că se ocupă de munca la firul ierbii pentru a afla problemele femeilor și pentru a le reprezenta apoi în discuții cu autorități locale și naționale, în cercetări și propuneri de politici publice.

Și-a petrecut ultimii șase ani în navete la Valea Seacă, un sat de lângă Bacău cu o comunitate de peste 1.500 de romi, unde vrea să le sprijine pe femei să-și conștientizeze drepturile și să aibă curaj să le revendice. De-a lungul anilor, Anca a lucrat și în Giurgiu sau Mizil, și în cartiere segregate din București, cum e „Mica Indie” din sectorul 3. Peste tot a încercat să lupte pentru o agendă publică care să includă femeile rome.

Asta e misiunea organizației fondate în 2012 de Carmen Gheorghe, care are un doctorat în identitatea și invizibilitatea femeilor rome în spațiul public și care e activă în societatea civilă din 2008. După ani de proiecte despre incluziune, Carmen și-a dorit să lupte specific pentru reprezentarea femeilor rome în toată diversitatea lor, dincolo de stereotipurile din presă, pictură sau literatură care le-au consolidat o poziție marginală.

În viziunea lui Carmen și a colegelor ei, când femeile rome sunt încurajate să își pună problemele pe agendele locale, devin conștiente de drepturile lor și învață să le revendice și, în plus, devin un model de implicare pentru fiicele lor. Făcându-și vocile auzite, devin o forță care luptă cu violența de gen și cu rasismul din interiorul și din exteriorul comunităților lor și determină instituțiile să nu le mai ignore problemele. În timp, asta va crea noi modele feminine care să contrazică stereotipurile. E o teză împărtășită și de Mihaela Drăgan, actriță și regizoare care a fondat Giuvlipen, un teatru feminist rom, pentru că „a fi femeie și a face parte dintr-un grup discriminat etnic e o altă experiență, de două ori mai dură”. Mihaela e prietenă cu echipa E-Romnja și autoarea scenariului unei piese de teatru despre educație sexuală, bazată pe interviuri cu adolescente rome.

Anca se simte acasă la biroul E-Romnja, unde-i place să stea desculță și să se întindă cu toate hârțoagele și laptopul pe canapea. O ajută să vadă desfășurat tot ce are de făcut, așa că notează cu carioca pe un calendar de perete toate activitățile lunii. Îi e drag spațiul pe care și l-au construit în apartamentul cu două camere și bucătărie: frigiderul cu poze de la petreceri și din deplasări, magneții cu mesaje ca „Masturbation never breaks your heart” sau „My pussy my choice”, păpușa îmbrăcată în port tradițional, foaia de deasupra chiuvetei pe care ea a scris într-o zi „Nu mai lăsați vase nespălate… că nu e bine”.

Aici le prinde noaptea când scriu cereri de finanțare sau raportări pentru banii cheltuiți, aici se machiază sau își împletesc părul dacă pleacă la un eveniment, aici plâng când le copleșesc problemele femeilor cu care lucrează.

Dar Anca se simte cel mai împlinită când e în mijlocul problemelor și bobinează sarmale alături de femeile din comunitate în timp ce vorbesc despre poștașul care le cere bani ca să le dea alocațiile la timp sau despre poliția care le ignoră când reclamă probleme. Când adună comunitatea la o piesă de teatru despre rasismul din școală scrisă de o adolescentă din grupul de tineri și mănâncă și petrec, dar în același timp dezbat și conflicte între fiice și părinți, importanța educației și barierele din familiile care nu își susțin copiii să-și continue studiile.

„Eu merg în comunități unde nu există acces la apă și la locuințe adecvate, unde femeile resimt presiunea patriarhatului atât în interiorul comunității cât și în exterior și unde se confruntă cu rasism și sărăcie”, spune Anca. „Fac asta pentru că îmi doresc să existe fete și femei care să lupte pentru drepturile lor acolo.”

„Femeile ne fac agenda și ne-au deturnat de multe ori programul”, adaugă, referindu-se la faptul că degeaba te duci într-o comunitate să discuți despre educație sexuală, când ele îți vor vorbi despre cum nu mai suportă noroiul, căpușele, puricii, iarba necosită, șerpii, lipsa accesului la apă potabilă.

Și cele de mai sus sunt probleme feministe, iar asta e o lecție pe care E-Romnja a învățat-o ascultând. Femeile sunt cele care spală hainele și pantofii familiei, cele care trebuie să igienizeze locuințele, să culeagă căpușele și să omoare șerpii. Dacă mediul le e potrivnic și le îngreunează infinit munca domestică, asta e o agendă feministă.

Pe lista victoriilor E-Romnja de până acum sunt înființarea unor centre pentru femei și tineret în comunitățile rome din Valea Seacă și Mizil, asfaltarea străzilor din Mica Indie și începerea lucrărilor de canalizare în comunitatea din Mizil.

A rămas emblematică pentru ele scena când a venit primarul în comunitatea de romi din Mizil, în care lucrează din 2013, să stea de vorbă despre problemele lor, iar bărbații l-au înconjurat. Femeile tocmai veneau de la munca pe care o fac pentru ajutorul social, înarmate cu mături și furci. „Dați-vă la o parte, că noi știm! Noi am fost la ședințe!”, au strigat, iar bărbații au făcut un pas în spate și le-au lăsat să vorbească.

Dincolo de mersul în comunități, Anca reprezintă E-Romnja în coalițiile de ONG-uri care contribuie la schimbarea legislației în domeniul egalității de șanse și al violenței de gen.

Asta înseamnă ore în șir de mese rotunde și conferințe la care E-Romnja își aduce contribuția pentru a reprezenta vocea femeilor rome, cu exemple punctuale: suni la 112 că ai fost lovită de partener și, după ce aud adresa și știu că ești într-o comunitate de romi, nu vine nimeni; ești minoră și ai fost violată, iar familia agresorului face presiuni să te ia de nevastă – Poliția așteaptă să vadă dacă totuși vă împăcați.

În ultimii 25 de ani, femeile au fost reprezentate în discuțiile despre minoritatea romă de voci precum cea a Nicoletei Bițu, care a susținut întotdeauna că activismul pentru păstrarea identității culturale nu justifică ignorarea drepturilor femeilor. Nicoleta s-a străduit să introducă feminismul rom pe agendele europene, implicându-se în coaliții de organizații internaționale, și a vorbit despre discriminarea lor în mediul academic și politic.

Munca E-Romnja din ultimii opt ani vine din aceeași filosofie de rezistență, dar cu o energie proaspătă și cu un ritm de lucru greu de susținut, combinând munca la firul ierbii cu advocacy și protest și conectându-și activitatea cu discursuri existente deja în societate despre feminism. Încearcă să nu lipsească de la nicio dezbatere publică despre drepturile femeilor, segregare școlară, sănătate, minorități sexuale, drept la locuire. Publică articole despre experiența lor și cercetări academice în colaborare cu organizații solidare cu cauza lor, cum ar fi Centrul FILIA.

„E o luptă ca să ocupăm toate aceste spații în care femeile rome nu au existat până acum”, spune Anca. „Să nu vorbească doar feministele albe despre problemele femeilor rome. Să vorbim și noi, din interior.”

În ultimele șapte luni, Anca și echipa au trebuit să mute toate aceste eforturi online. Le era dor de teren și una de cealaltă și simțeau, ca mai toată lumea care a putut munci de acasă, oboseala regimului cazon de dezbateri și grupuri de lucru în platforme video.

Se simțeau copleșite când vorbeau la telefon cu femeile cu care lucrează. Cum să le spună să se spele des pe mâini, când multe nu au acces la apă? Cum să le roage să stea în casă, când lipsa muncii cu ziua sau a plecatului în străinătate înseamnă foame pentru copiii lor?

Au strâns donații și au distribuit pentru 100 de familii din Mizil și Valea Seacă mii de măști și mănuși, o tonă de cartofi și sute de kilograme de carne, pâini, lapte, mălai sau ulei. Și-au promis una celeilalte să facă cât pot, să nu se expună, pentru că e un an complicat și e important nu să cadă toate în câteva săptămâni de muncă continuă. Din vară au revenit la birou, cu măști înflorate și dezinfectat clanțele. Conferințele au rămas tot online, dar măcar ele erau împreună.

„E-Romnja e spațiul sigur în care pot să refulez. Să plâng, să înjur, să țip. Pot să spun fără să mă simt judecată și fără presiunea de a lua decizii”, spune Anca despre suroritatea care s-a țesut în echipa lor și care a ajuns să fie un principiu de bază în munca lor. „Dar nu e ușor. Mă descarc eu, se încarcă Carmen. Sau se descarcă Aldeza și mă încarc eu. Apoi, să zicem că am scos tot, plec noaptea de la birou, urc în taxi și șoferul zice ceva de țigani. Sau vezi la televizor că focarele sunt vina romilor care nu respectă regulile. Nu se termină niciodată.”

Conflictul asimilării

Anca s-a născut în București și a crescut alături de alte patru surori și un frate, la bloc „cu românii”. Tatăl ei lucra în construcții și își dorea mult ca fetele lui să facă școala și să nu depindă de nimeni. Oricât de târziu venea de la muncă, le cerea caietele. Le spunea să se îmbrace frumos, să schimbe o fustă dacă o mai purtaseră cu o zi în urmă. Soției îi spunea același lucru: să fie elegantă când se duce la școală, „să nu le facă rău copiilor”.

Pe atunci, Anca nu vedea răul de care părinții ei voiau să o ferească. Nu vedea că blocul, cartierul de români, școala, serviciul – toate erau instrumente care să-i țină pe copii cât mai departe de experiența părinților.

Traian Nica, tatăl Ancăi, s-a născut în cartierul Tei din București. A rămas orfan de mamă la 4 ani și crede că primul lui noroc a fost că, după ce tatăl lui s-a recăsătorit, l-a dat la grădiniță cu internat de luni până vineri. Venea în weekenduri acasă, cu poezii și cântece învățate, cu literele deja deslușite. („Copiii de pe strada mea ce știau? Barbut, fotbal, înjurături.”) Îi plăceau matematica și istoria și crede că a avut noroc de profesori care s-au zbătut pentru copiii care învățau. Și-i amintește cum veneau în cartier cu bățul în mână, ca să se apere de câini, și vorbeau cu părinții să-i convingă să trimită copiii la școală.

Tot un noroc i s-a părut și momentul când comuniștii au demolat mahalaua și i-au mutat la bloc, în Pantelimon, „între români”. Acolo a scăpat de baia comunală la care mergea o dată pe săptămână. Și-a făcut o prietenă în bloc, româncă.

Apoi a muncit în construcții și a încercat să le ofere celor șase copii o viață „ca românii”. Și-a dorit ca fetele lui să nu fie supuse. Când făceau vreo prostie și se pregătea să le pună la colț, înainte să aplice pedeapsa, le dădea „dreptul la replică”. Să-și spună punctul de vedere, să fie sincere și pedeapsa să se înjumătățească. Și-a dorit să fie elegante, „cu geantă, machiate”. Să fie respectate și să le facă petreceri de majorat la care nimic de pe masă să nu fie mai prejos decât în familiile colegilor.

„La noi banii se dau la lăutari, nu la meditații la matematică”, glumește Traian astăzi. „Eu am făcut o alegere. Să las țigănia. Pentru că nu puteam să mă țin de nunți, de prieteni și să țin și șase copii în școală, să-i îmbrac, să țin pasul cu lumea.”

Pentru Anca, tata e cel care a crescut-o feministă. De la el a învățat că ea e o luptătoare care trebuie să se descurce în orice situație, că se bazează pe ea. Când Anca se uită astăzi la copilăria ei, suprapune peste experiență teoriile pe care le-a învățat în cei șase ani de activism la E-Romnja. Crede că nu a simțit discriminare în primii ani de viață pentru că trăia într-un cartier în care și romii și românii trăiau modest. „Clasa bate etnia. Când ești la același nivel, cu aceleași greutăți, dispare chestia asta.”

A învățat un pic de romani de la bunicul ei și știe că părinții nu au vorbit în casă pentru că nu voiau ca româna să le fie limba a doua, să pornească în viață cu dezavantajul unui accent. A întâlnit familii de romi care le ascund etnia copiilor și știe că asta e vina societății opresive, care te forțează să te ascunzi ca să nu ai de suferit.

Familia Nica era o familie modestă, în care tata lucra în construcții, iar mama renunțase să vândă flori ca să aibă grijă de copii și de casă. Se descurcau, dar nu puteau să-și cumpere tot ce își doreau. În clasa a VII-a, Anca era reprezentant Avon și le vindea cosmetice colegelor de clasă pentru „bani de gume și baeramuri”. Când tata i-a spus că n-o să-și permită s-o țină în Facultatea de Medicină la care Anca visa, s-a angajat în piață să vândă cartofi pentru bani de meditații la matematică.

Cuvântul tatei a cântărit mai mult. „Mai bine să te joci cu cifrele, nu cu viețile oamenilor”, i-a spus el și a convins-o să se înscrie la Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”. Erau puține locuri, Anca avea media peste 8,50, dar pentru că era concurența foarte mare și ultimele medii de admitere porneau de la 9, s-a înscris pe locurile pentru romi.

E o poveste care-i e dragă tatei: că diriginta nu o credea că e romă și că a fost nevoie să vină el la școală, ca să se convingă. E confirmarea luptei lui de a nu exista diferențe între copiii lui și ceilalți. Tatei i-a plăcut și că directorul liceului i-a spus Ancăi la înscriere: „Buburuzo, dacă nu înveți și nu ridici media după primul semestru, îți pun cărțile în brațe și zbori din liceul meu”.

Din punctul lui de vedere, ambiționarea a funcționat: fata a intrat ultima și a terminat în primii 25. Dar Anca de la 14 ani a fost îngrozită. Învăța până la 3 dimineața de groază că va fi dată afară și că se va face de râs.

Dacă ar auzi de o astfel de scenă astăzi, s-ar gândi automat că doar romilor li se ține un astfel de discurs mobilizator, ca și cum le-ar face cineva o favoare că-i primește și trebuie să aibă grijă să nu dezamăgească. Clar ar intra cu scandal peste un astfel de director. „I-aș da foc!”

După Bac, Anca a vrut să dea la Facultatea de Științe Politice, dar tatăl ei s-a opus încă o dată. Supărată, s-a dus la admitere la ASE unde și-o dorea el și a avut grijă să pice examenul. S-a angajat la un fast-food de cartier unde la început a vândut burgeri și în scurt timp a ajuns să țină contabilitatea primară și să-și ajute șeful să mai deschidă alte două locații. Și-a angajat apoi și surorile acolo.

În anul următor, a intrat la Facultatea de Administrație și Afaceri la Universitatea din București. S-a dus doar în sesiune și i s-a părut destul de ușor. În paralel, făcea de toate. Vindea parfumuri, haine, aur. Plecase de acasă și locuia acasă la părinții iubitului, așa că trebuia să câștige pentru că era nevoie de bani în casă. „Așa-mi place mie, să fiu mai ilegală”, glumește pe seama alergăturii după bani, pe care atunci nu o vedea așa, dar acum o leagă de capitalismul care te împinge să trăiești dorindu-ți cât mai mult.

Casa de la Valea Seacă: Biroul Femeilor

După facultate, Anca a fost broker de asigurări și de credite, a făcut cercetare de piață și a coordonat un after-school îngrijit de niște măicuțe catolice. În 2014, avea 29 ani, se ocupa de arhivarea dosarelor la o bancă și era nefericită că nu face mai mult pentru societate.

A văzut pe Facebook că E-Romnja angaja pe o poziție part-time un asistent birou. Le urmărea de ceva timp și i se părea că filosofia lor e în linie cu ce visa și ea de când le cunoscuse pe măicuțele catolice. Își imaginase atunci un program pentru fete rome care să le sprijine cu continuarea studiilor și să le dea curajul de a-și proiecta un viitor dincolo de norme și de contextul în care se află.

Așa că i-a scris lui Carmen Gheorghe. Carmen râde astăzi că a încercat să o descurajeze – i-a spus că e supracalificată, că vine din bancă, unde totuși sunt alți bani, că e o muncă grea și nu-i poate oferi aceeași siguranță financiară, că uneori se termină proiectele și automat și bugetele. I-a spus însă și că ar vrea să lucreze cu ea și că așteaptă răspunsuri la niște finanțări, așa că să le viziteze la birou.

Anca s-a dus, a cunoscut echipa și le-a spus că e hotărâtă, că nu-i pasă că va câștiga de două ori mai puțin. Au angajat-o după câteva săptămâni, dar nu ca să aibă grijă de birou, ci ca să facă teren.

Carmen își amintește că au mers împreună prima oară pe teren la Mizil, acolo unde E-Romnja lucrează cu grupul de femei rome care participă activ la ședințele de Consiliu Local și fac revendicări care să le îmbunătățească viața. O mulțime de femei înconjurate de copii s-au apropiat de ele strigându-și problemele. Carmen o vedea pe Anca trasă un pic într-o parte, plimbându-și ochii mari de la una la alta.

După ce au plecat, Anca i-a spus: „Eu nu cred că pot să fac asta. Cum le asculți pe toate?”.

„O să înveți din mers”, i-a răspuns Carmen.

„Femeile au învățat-o”, crede azi președinta E-Romnja. „Nu putem noi să citim și să le spunem femeilor cum trebuie să fie. Trebuie să le ascultăm.”

Anca e împăcată cu decizia de a câștiga într-un ONG puțin peste 3.000 lei net pe lună, deși lucrând într-o multinațională ar fi putut să tindă spre confortul care o atrage și o rușinează deopotrivă. Glumește că-i plac telefoanele scumpe și visează la un BMW X6 vișiniu, toate lucruri care contrazic ideologia colegelor ei. „Știu că e consumatorism, că în spatele hainelor scumpe stau copii exploatați. Știu și cum toți cei care n-am avut ne-am spus lasă că mă fac eu mare și o să-mi iau. E o negociere continuă cu tine.”

Iar munca ei de activist a fost, din 2014 încoace, o negociere continuă cu cine era înainte de E-Romnja, cu valorile familiei ei, cu impulsul de a sări și de a ajuta. Încă de la început, Anca a devenit colegă cu Georgiana Lincan – Aldeza, cum îi spun prietenii –, care lucrează aici de la 18 ani. Aldeza era studentă la științe politice, lucra cu tinerii din orașul ei natal Mizil și i se părea ca Anca e prea sensibilă și sare imediat când oamenii îi cer lucruri, caută soluții punctuale la foame și alte nevoi imediate.

Îi spunea uneori că misiunea lor e dincolo de muncă umanitară, iar Anca îi răspundea: „Experiențele de viață contează, mai lasă-mă cu ideologia”.

Nu au făcut click din prima, dar în timp Aldeza crede că au învățat una de la cealaltă. Cu Anca a vorbit când s-a mutat în București, cu ea a povestit despre primele relații și a purtat primele conversații deschise despre sex. „Eu nu eram obișnuită să vorbesc cu colegele mele de liceu, nu eram foarte deschisă. Și la început glumeam: aoleu, iar vine Anca și ne zice ceva de sex! Dar m-a ajutat să mă deschid și eu.”

Aldeza și Carmen cred că Anca e cea mai umanitară dintre ele. Sare imediat să rezolve orice problemă, chiar dacă ele-i mai spun să pună limite, să le explice oamenilor că nu e OK să o sune seara târziu, că nu e responsabilitatea ei să rezolve tot. „Anca pune accent pe dezvoltarea relațiilor personale”, spune Aldeza. „Eu mă chestionam mereu: Cât de apropiată pot să fiu? Cum iau decizii dacă sunt atât de investită în relație? De la ea am învățat să mă apropii mai mult.”

„E adevărat, plecam plângând de la Valea Seacă și descărcam tot căcatul cu colegele mele”, spune Anca. În primii ani mergea acolo împreună cu Andreea Bragă de la Centrul Filia, care începuse acolo un proiect pentru că e satul natal al părinților. Amândouă își cheltuiau diurnele și veneau cu bani de acasă ca să le cumpere dulciuri și sucuri copiilor. Plângeau în mașină în drum spre Capitală și simțeau mereu că nu e suficient.

Soluția strategică pe care a propus-o Anca în 2018, după ce a văzut că e copleșită și că risipește resurse pe dulciuri, a fost înființarea unui spațiu care să ofere o masă caldă celor nevoiași. A urmat aproape un an de discutat în echipă dacă e o idee bună.

În deplasările ei, vedea familii la limita supraviețuirii, dar și romi care o duceau mai bine și care voiau să se implice, inclusiv din convingere religioasă. I se părea că nu poți avea impact în viața celor care se luptă cu sărăcia extremă și că e imoral să le vorbești despre continuarea studiilor și egalitate de gen când nu au ce mânca. Dar și să cumperi și să renovezi o casă, să asiguri alimente de bază din care femeile voluntare să gătească pentru cei mai nevoiași implicau o mulțime de costuri care au trebuit analizate.

Carmen își amintește că era temătoare, atât din cauza banilor, dar mai ales pentru că nu voia să transforme munca lor într-un serviciu social care să accentueze relațiile de putere dintre ele și comunitate. Vorbesc deseori despre cum ele, chiar dacă sunt rome, sunt totuși niște femei cu facultate de la București, care vin în comunitate și se întorc apoi la viețile lor. Carmen nu voia să piardă conversațiile oneste cu femeile. Își dorea ca ele să aibă curajul să le contrazică sau să le vorbească despre probleme, fără să se teamă că vor rămâne fără mâncare.

Au decis în echipă că vor înființa centrul pentru că mesele calde nu vor fi un serviciu social pe care îl oferă, ci o formă de a responsabiliza și de a uni comunitatea, de a țese această suroritate în care cele care pot și vor le sprijină pe cele care au nevoie.

Femeile să țină cheia, ele să decidă cum își folosesc biroul și să simtă că e al lor. L-au amenajat într-o casă veche din sat pe care au renovat-o împreună cu femeile și partenerii lor și l-au inaugurat la sfârșitul lui 2018, împodobit cu un banner pe care scrie „Biroul femeilor”.

În pandemie, ideea asta de ajutor reciproc în comunitate s-a dovedit a fi câștigătoare pentru că femeile au continuat să gătească, chiar dacă echipa E-Romnja nu mai putea să facă deplasări.

De aceea, dacă o întrebi pe Anca cum arată succesul în munca ei, Cipi e unul dintre răspunsuri. E femeia care gătește de două ori pe săptămână, iar de când întâlnirile la „birou” nu mai sunt sigure din cauza creșterii cazurilor, distribuie mâncarea ajutată de soțul ei. Pentru că e penticostală și crede că Dumnezeu lucrează prin Anca, Cipi găsește singură oameni care vor să dăruiască „mese de dragoste”, așa cum se numesc mesele caritabile în această confesiune, și strânge fonduri ca să-și continue misiunea.

Conștientizarea discriminării încă din adolescență le ajută pe tinere să-și proiecteze un altfel de viitor.  

Zeci de femei din Valea Seacă i-au simțit lipsa Ancăi în 2020, iar, printre ele, poate cel mai abitir s-a luptat cu dorul Elisa Dinu, care are 20 de ani și a abandonat recent școala post-liceală sanitară pe care o începuse la Bacău.

S-a temut de practica în spital în plină pandemie și a ales să fie acasă lângă ai ei. Apoi coronavirusul i-a răpit amândoi bunicii și a știut că nu se va mai întoarce la școală. Ancăi i-a părut rău de abandon și i-a fost alături cu telefoane. I-a propus un post de lucrător cu tinerii în cadrul E-Romnja pentru că Elisa a participat la toate discuțiile despre egalitate de gen, hărțuire sau violență, a organizat un flashmob în Valea Seacă în care a scandat alături de prietenii ei, în română și romani „Nu vrem flori, vrem solidaritate, cade una, cădem toate”.

Elisa a acceptat și, de când e înapoi la Valea Seacă, adună copiii la Biroul Femeilor, se joacă, le dă de colorat și, treptat, visează să suplinească grădinița pentru cei care nu sunt înscriși sau nu participă din cauza pandemiei. „Vreau să devin și mai puternică, să lupt, să arăt nedreptatea care acum îmi sare în ochi și în muzică și în vloguri”, spune Elisa.

„Dacă s-ar vorbi în fiecare școală despre consimțământ, câte abuzuri am descoperi și mai ales câte am preveni?”, se întreabă Anca. Vede la Valea Seacă adolescente care încep să-și facă planuri de viitor pe care nu le concepeau, care recunosc nedreptatea din jurul lor și vor să se implice. Dar știe că, în continuare, contextul și societatea în care te naști îți dictează mult mai mult viitorul decât ideologia pe care o înveți.

„Noi le facem conștiente de toate căcaturile – inegalități, sisteme de oprimare, abuz – apoi ele încearcă să lupte și se pierd pe ele. Sunt marginalizate, nu se mai regăsesc în interiorul comunității. Înțelegem cât de grea e lupta și le susținem chiar dacă dau greș, chiar dacă abandonează. E foarte greu să fii singura nebună printre 3.000 de oameni.”

A avea un adult cu care să poți să vorbești despre primii iubiți și despre contracepție, a vedea că e cineva care crede în potențialul tău și te împinge să aspiri la un viitor mai bun decât prezentul familiei tale pot face diferența între a abandona sau nu școala. De aceea, pentru Elisa, întâlnirea cu Anca înseamnă prietenie și trezire. „Până să o cunosc pe Anca nu credeam că există rasism. Credeam că așa trebuie să fie.”

În proiectele pentru tineri, Elisa a aflat despre Holocaust și deportarea romilor din 1942 în lagărele din Transnistria și a fost uimită. „Mi se părea un iad”, spune. „Toate astea mă întăresc și mă fac să vreau să lupt.” Pe Anca a sunat-o de fiecare dată când îi era greu la liceu și la cămin în Bacău și ar fi vrut să se întoarcă acasă. Din discuțiile cu Anca, i-a venit ideea să scrie o piesă de teatru despre cum se simt fetele rome la școală și ea a fost cea care a sprijinit-o să joace spectacolul în fața părinților și în fața profesorilor pentru a deschide conversații. „E ca cea mai bună prietenă a mea. Plânge și ea cu mine.”

Anca spune că Elisa e foarte aproape de sufletul ei și că, indiferent ce alege, va fi mereu lângă ea. „Mi-aș dori ca Elisa să fie primară sau consilieră locală. Acum face foarte multe lucruri – implică și copiii, o ajută și pe Cipi la gătit, se duce și la grupul de femei, și la cel de tineri. E o mare putere pentru că, de obicei, noi romii suntem forțați să știm de toate pentru că șansele noastre sunt foarte mici.

De ce îți e frică nu scapi: sângele își strigă semenii

Anca a fost de multe ori epuizată, dar nu ar schimba nimic la deciziile pe care le-a luat, chiar dacă i-au adus atacuri de panică și luni de terapie.

A fost urmărită de o mașină pe un câmp, noaptea, când se întorcea din Valea Seacă. A intervenit să recupereze copilul unei lucrătoare sexuale, sechestrat de peștele ei, pentru că poliția i-a spus că nu se bagă. Când a văzut un bărbat care își bătea partenera a tras-o pe victimă în mașina ei, apoi s-a alergat cu agresorul prin tot orașul. S-a speriat când răspundeau la telefonul de la birou și nimeni nu zicea nimic. Sau de Revelion, când le-a fost spart biroul și au dispărut doar cafetiera și 50 lei, deși erau acolo și laptopurile.

„Fac asta pentru că așa am fost mereu”, spune Anca. „Tata m-a învățat să lupt, să dau cu pumnul în masă, să-mi protejez surorile. Îmi vine instinctual. Nu stau să mă gândesc ce mândră sunt eu că am intervenit într-o problemă.”

Nu crede că toată lumea ar trebui să lupte cum face ea, nici că oricine ar putea să acopere tonul unui bărbat care încearcă să te domine, nici să plângă împreună cu o femeie rănită sau să împingă ușile autorităților. I se pare la fel de important și să ai lucruri frumoase de spus despre romi într-o conversație centrată pe ură sau să donezi dacă crezi în organizațiile care duc lupta asta.

Ancăi îi este cel mai dificil când se simte „ipocrită”, adică atunci când munca ei nu i se pare suficientă sau când simte că e mai mare nevoie de ea la firul ierbii, nu la conferințe și evenimente care încearcă să schimbe mentalități.

De exemplu, în 2017 a organizat un spectacol de teatru la Valea Seacă, despre migrația femeilor rome și violență (cu un text de Mihaela Drăgan bazat pe experiența femeilor din comunitate). În sală erau peste 100 de persoane, inclusiv autorități locale. Cu puțin timp înainte să înceapă piesa, afară a apărut o femeie pe care soțul o umpluse de sânge. „Am ales să continuăm, sperând că le intră ceva în cap zecilor de bărbați din comunitate care sunt în sală”, spune Anca, deși și-ar fi dorit să fugă s-o ajute.

Apoi, la începutul lui 2020, când tocmai pregătea o întâlnire între tineri și o delegație ONU, o adolescentă i-a dat mesaj că nu mai poate să participe pentru că are probleme cu Poliția.

Problemele erau de fapt un viol. Anca a sunat-o pe Elisa și a rugat-o să-i fie alături fetei. A convins-o pe mamă să le facă procură în baza căreia să le angajeze un avocat care să se asigure că plângerea merge mai departe.

Duce cazul ăsta cu ea de luni în șir. Îl plânge pe canapea. Îl povestește târziu în noapte cu sora ei mai mare care o așteaptă oricând cu o farfurie de mâncare caldă. Îl strigă în stradă la proteste: „O violatori san tu” (Violatorul ești tu!). Protestează de 8 martie în fața Catedralei Mântuirii Neamului la o „liturghie feministă” în care scandează „Înalte fețe ale BOR, lăsați tinerii să învețe despre corpurile lor” și ține de colțul unei banner cu mesajul „Suntem apocalipsa. Suntem sfârșitul lumii în care domină bărbatul”.

Astea sunt momentele în care tatăl ei, care are 62 de ani și e apropiat de Dumnezeu, se perpelește când îi vede pozele pe Facebook, înconjurată de jandarmi, certându-se cu biserica.

Pentru Traian Nica e prea mult. Una e să vrei să faci un bine unor oameni amărâți, alta e să te războiești cu toată lumea și să te pui în pericol. E mândru de munca ei de la Valea Seacă, știe că toate eforturile înseamnă mese calde pentru copii pe care nu i-ar ajuta nimeni, îndrumare pentru continuarea studiilor, șansa la o altfel de viață. Dar îi e greu să accepte că toate astea se întâmplă cu prețul neglijării vieții personale, a sănătății și a nervilor. Nu-i place nici gândul că Anca intră în casele oamenilor să le vorbească despre violență sexuală, deși el e omul cu care fiicele au vorbit deschis despre sex și contracepție. „Mă gândesc: dacă ai intra în casa mea, tu fată tânără, singură, să mă acuzi că am violat, păi nu îți dau un picior și te dau afară?! Asta e lumea în care ea se duce și e periculos.”

Astea sunt momentele în care se contrazic ca în adolescență, căci Anca nu vrea să audă discursuri despre cum romii săraci ar trebui să se ajute și singuri. „Îl iau tare”, spune Anca. „Dacă nu există rasism, atunci de ce o luai pe nevastă-ta cu tine la muncă? Că e blondă cu ochi albaștrii, nu?”

„Tata neagă experiențele lui, dar e extrem de conștient”, spune Anca. „Tocmai de-aia nici nu e de acord cu munca mea, că e despre mine. Nu-i convine că-mi ia din timpul cu el.”

Anca nu vrea să audă nici discursul despre cum „niciun bărbat n-o s-o accepte cu serviciul ăsta”. Și în niciun caz despre cum are o datorie față de părinții ei: să le facă nepoți.

Toți copiii, în afară de Anca, s-au căsătorit și i-au dăruit nepoți. Traian vrea doi băieți de la ea și-i amintește asta mai mult sau mai puțin subtil, chiar dacă e conștient că o supără și că e intimitatea ei. Sunt vorbe greu de ascultat când vin tocmai de la omul care a crescut-o puternică.

Când vede la televizor un tratament de fertilitate sau aude de un doctor ginecolog competent, o sună și o roagă să se intereseze. Telefoanele lui se împletesc cu toate celelalte care vor ceva de la ea. „Mă roagă de nu știu când să-l ajut cu certificatul de handicap să-i vină și lui pensia mărită și uite că tot amân”, spune Anca. „Fac și eu în ordine, în funcție de cine e mai lovit și are nevoie mai tare.” De aceea uneori îi spune că nu are timp și că o să-l sune mai târziu.

Ancăi îi e ușor să muște „carne din autorități” când vine vorba de o evacuare forțată, dar îi e foarte inconfortabil să folosească abilitățile astea pentru ea. Când își înnoiește anual dosarul de chiriaș la primărie, încă tremură la depunerea actelor. Când merge la medic, simte o teamă viscerală, deși în munca ei vorbește despre sănătate reproductivă și le învață pe femei să meargă la controale regulate.

Când se simte neglijat, mai ales dacă a rugat-o să-l ajute cu ceva, tata îi trimite mesaj cu o replică pe care a auzit-o într-un film: „Ce repede se face târziu”.

Când vorbesc ca între prieteni, Traian îi spune să facă un copil, că o să-l crească el, și ea să-și facă nebunia, dacă nu poate altfel. Anca-i răspunde că dacă n-o să reușească, o să adopte un copil de la Valea Seacă.

„Așa să faci, dar ia-l mai mărișor, gata de școală, să nu mă chinui cu el”, vine răspunsul.

„Visul scuză mijloacele”

La început de septembrie, pentru că aveau informații că poliția nu face nimic legat de mai multe cazuri de viol și abuz sexual petrecute la Valea Seacă, echipa E-Romnja a decis să organizeze un protest. Au închiriat un microbuz, au strâns voluntari adolescenți și alți ONG-iști solidari și au aterizat într-un grup de 20 de persoane în fața secției de poliție.

Ar fi fost ușor să mobilizeze zeci de femei, să umple strada și să aibă mai multe voci de partea lor. Dar ar fi fost iresponsabil, și nu doar din perspectiva pandemiei, ci mai ales pentru că ele se întorc la birou după protest și nu mai au control asupra consecințelor din viețile celor care rămân în comunitate după ce ar fi scandat în stradă că poliția apără violatorii.

Așa că nu au anunțat pe nimeni că vin.

Anca a măsurat distanța de doi metri între participanți cu o sfoară, s-a asigurat că toată lumea are măști și a citit un manifest la portavoce. Un pasaj din discurs, despre cazul recent al unei fetițe de 8 ani abuzate sexual de bunicul ei, a încins spiritele. Câțiva trecători au început să strige că nu e adevărat. O femeie s-a înfuriat: „Ați văzut violul dumneavoastră?”.

Scandările au curs o jumătate de oră: „Poliția e complice la viol”, „Nu mă simt flatată să fiu agresată”, „Poliția rasistă! Poliția sexistă!”.

Anca s-a apropiat de femeia care le tot striga că e rușinos ce fac. „Fata mea a fost violată la 13 ani și nu am făcut plângere!”, i-a spus femeia, nemulțumită de protest. „E rușine, nu se face așa!”

Anca avea de gând să fie împăciuitoare, așa că zâmbetul i-a rămas intact: „A fost violată fata ta! Și tu zici acum că nu e adevărat?” După, și-a reglat tonul pentru că știa că femeia furioasă era sora bunicului care și-a agresat nepoata. Normal că nega. În plus, înțelege rușinea. Nu e violența sexuală mai răspândită aici, poate doar oamenii încep să o conștientizeze și au cu cine să vorbească despre ea.

Carmen, președinta E-Romnja, le-a spus celor furioși că protestul e despre lipsa de acțiune a poliției în nenumărate cazuri de violență împotriva femeilor. „Toți aveți fete! Când ieșim în stradă, ne gândim la toate femeile”, le-a spus, apoi le-a mulțumit că au venit și că au vorbit.

E greu să știi că superi după ce ai muncit din greu să deschizi ușile autorităților, să ți le faci partenere și să le schimbi mentalitatea. Dar în munca asta nu trebuie să te mulțumești cu faptul că autoritățile îți vorbesc frumos și că par că înțeleg ce spui. E nevoie de mult mai mult ca să cutremuri felul în care cei aflați în poziții de putere îi tratează pe cei marginali. Nu trebuie să fie toată lumea de acord cu protestul tău și să le facă plăcere.

„Visul scuză mijloacele”, filosofia activistului pentru drepturile omului Malcolm X, e replica care-i place Ancăi cel mai mult când știe că deranjează pe toată lumea, dar e convinsă că face ce trebuie.

La câteva zile de la protestul E-Romnja, Avocatul Poporului s-a autosesizat și a pornit o anchetă proprie asupra a cum sunt instrumentate cazurile de violență sexuală în județul Bacău. Iar alte femei care aveau plângeri depuse pentru viol sau violență au fost contactate de poliție. Protestul a fost dificil, dar a urnit lucrurile în plan local.

Supărarea primarului Ion Pravăț, care a transmis că el îi face „toate poftele” Ancăi și ea îi face scandal în campanie electorală, a rămas o glumă în biroul E-Romnja: „El e bunicu’ și tu ești nepoata răsfățată”, au râs colegele Ancăi. (Pravăț a fost reales.)

Teoretic liberi, practic excluși

2020 trebuia să fie și anul pe care E-Romnja să-l dedice problemei de care fug mai toți activiștii romi: practica căsătoriilor între minori. E un subiect sensibil pentru că înseamnă să admiți că există copii abuzați în interiorul comunităților de romi, fete cumpărate, familii presate să-și vândă fiicele, copii care abandonează școala, autorități care se fac că nu văd și consideră că asta ar fi o tradiție specifică etniei.

S-au documentat un an întreg despre această practică în toată lumea și voiau să transmită un mesaj ferm că școala, poliția și protecția copilului tolerează și întăresc instituțional ideea că măritarea fetelor de mici ține de tradiție și de exotism, nu de abuz împotriva minorilor.

Visau să le dea voce femeilor să vorbească despre practica asta și să dărâme stereotipul tradiției și al consimțământului. Povestind cu Mariana Dinu din Valea Seacă despre cum a fost forțată să își mărite fiica la 12 ani, Ancăi i-a venit ideea să o filmeze. „Oameni buni, aveți grijă de fetele voastre, mergeți la poliție. Rezistați!”, a fost mesajul spus printre lacrimi în romani. „Fiica mea a născut la 13 ani, un copil rahitic, la 6 luni de sarcină. Apoi bărbatul a părăsit-o, că e curvă. (…) Fata mea e în depresie din cauza asta. Educați-vă copiii. Nu le lăsați să se mărite.”

Plănuiau să demareze o cercetare pentru a avea cifre actuale asupra fenomenului (un studiu din 2014 arată că 2% dintre fetele rome cu vârste între 10 și 15 ani locuiesc cu un partener), în special asupra căsătoriilor care nu sunt înregistrate și pe care nu le cuprinde nicio statistică.

În martie, a fost însă timpul pentru filmat mesaje în limba română și în limba romani pentru a încuraja oamenii să respecte restricțiile stării de urgență.

Primăvara a fost și perioada în care Anca a început o relație nouă și a stat acasă mai mult ca oricând. „În relația cu băiatul ăsta” a fost extrem de important să-l prevină dinainte care sunt prioritățile ei: „Familia mea e pe primul loc, apoi prietenele mele – dacă zici ceva de ele e ca și cum ai spune de surorile mele – și munca mea. Dacă mă vrei așa, bine”.

Pentru că lucrurile au curs bine, Anca și-a dat seama cât de mult își dorește un copil acum. Instinctul matern a chemat-o mereu, dar nu i s-a părut niciodată momentul bun, pentru că era veșnic în priză. A început să meargă la analize medicale și, dacă va rămâne însărcinată, spune că o să-și dea voie să ia o pauză.

Deși pandemia le împiedică să fie pe teren pe cât de mult și-ar dori, echipa E-Romnja e împăcată că grupurile de inițiativă ale femeilor funcționează și fără prezența lor, mulțumită celor care și-au asumat poziția de facilitatoare locale care le țin la curent cu tot ce se întâmplă. Femeile sună când au nevoie de ajutor sau să fie ascultate, iar ele au reușit până acum să trimită constant alimente de bază, dezinfectanți și măști în Valea Seacă, Giurgiu și Mizil.

Dar fix când lucrurile par că se așază, apare o nouă nevoie.

Toamna asta, furia Ancăi a venit de la cazul Floricăi Moldovan, o femeie care a fost lovită în 2019 de un șofer în autogara Zalău, apoi jignită de operatorul 112 cu replici ca „Încheie cu ţigănia asta şi nu mai urla!” sau „Vorbiți ca ciorile!”. Timp de un an, E-Romnja a adunat donații, iar în toamna lui 2020 aveau suma necesară pentru o casă.

„Noi nu cumpărăm case”, spune Anca. „Dar această femeie era multiplu discriminată și nu avea nicio șansă. E un exemplu evident pentru cum o femeie romă nu își poate găsi locul pe lume.” După ce i-au găsit o casă în octombrie, primarul din satul respectiv a început să pună presiuni pe vânzătoare să nu încheie contractul și în paralel să dea telefoane de amenințare la E-Romnja, agitat că nu vor „o țigancă” în comunitatea lor. Carmen Gheorghe s-a dus personal în sat să aplaneze spiritele și a reușit să cumpere casa în coproprietate E-Romnja și Florica, pentru un plus de încredere în fața comunității. De aici încolo urmează o lungă muncă de a se asigura că Florica va fi bine primită.

„Când aud că feministele sunt frustrate, nu mă frustrez: e adevărat”, spune Anca. „Dar furia mă ajută să găsesc soluții.”

Din poziția asta reacționezi când mass-media îți spune că romii nu respectă restricțiile pandemiei, când taximetristul se plânge că nu vă suportă, când polițistul știe că violatorul face presiuni să te ia de nevastă și se face că nu vede, când gadjii spun că nu vreți să vă integrați sau că exagerați.

„Astea sunt momentele când îți dai seama că suntem în 2020, dar de fapt suntem atât de aproape de momentul imediat după încheierea sclaviei romilor: teoretic liberi, practic nu ești primit nicăieri.”

---

NOTĂ: E-Romnja este o organizație neguvernamentală nonprofit feministă care activează la firul ierbii pentru participarea civică și politică a femeilor, pentru revendicarea drepturilor acestora și evidențierea contribuției și rolului femeilor rome în comunități și în societate. Poți să le susții munca aici.