Cristi Puiu despre ficțiune, documentare, redactare

Sieranevada, al patrulea lungmetraj al lui Cristi Puiu, a avut avanpremiera românească la TIFF, într-o seară ploioasă de joi și într-o Casă de cultură a studenților plină. Filmul de aproape trei ore prezintă înlănțuirile, relațiile și conflictele dintr-o familie, filtrate prin reuniunea ei pentru un parastas. 

Două zile mai târziu, într-o bibliotecă, am stat de vorbă cu Puiu, ultima din cinci jurnaliști programați. În cele 20 de minute alocate voiam să aflu cum scrie un scenariu și cum lucrează cu actorii. Interviul dinaintea mea se apropia de final, iar eu așteptam la rând. În ultimele minute, discuția dintre Cristi Puiu și jurnalista care m-a precedat a ajuns la interviul din Scena9 și la răspunsul lui la o întrebare despre femei care sunt mame și regizoare în același timp. 

Am urmat eu. În 20 de minute devenite 40, Cristi Puiu a vorbit despre munca lui, despre adevăr, ficțiune și documentare, despre nuanțe și specificitate și – deși nu era direcția pe care o anticipam pentru interviu – a deconstruit povestea acelui răspuns controversat, a reacțiilor care au urmat și a unor episoade din Sieranevada – care, dacă așteptați premiera din cinematografe din 9 septembrie, s-ar putea să acționeze drept spoilere, sper, neînsemnate.

Pot să pornesc ăsta, nu? (nota reporterului: reportofonul)
Bineînțeles.

Eu m-am gândit să vorbim despre cum construiești tu poveștile tale și despre procesul de construcție a poveștii și a personajelor. Ce e cel mai important la o poveste pe care o construiești?
Onestitatea. Față de tine și față de ceilalți. Vezi, personajele nu sunt paravane. Noi avem tendința să credem că lucrurile stau așa și tu te folosești de ele ca de niște paravane, ori e un pretext. În realitate personajele sunt construite din fel de fel de informații pe care tu le deții, le-ai adunat din relațiile cu ceilalți. Cu oamenii din viața reală și cu alte personaje pe care le-ai găsit în alte cărți, alte ficțiuni și tot așa, la infinit. Și toate-și au originea în viața reală, în viața în care oamenii vii se mișcă și într-o relație unii cu alții. Nu te poți folosi de personaje așa, ca de un paravan. Onestitatea față de tine însuți și față de toți ceilalți. Față de tine însuți deja pentru că e un mare păcat, socotesc, să-ți vinzi, să ajungi să-ți vinzi gogoși ție însuți, să spui că lucrurile stau așa și așa, să nu te pui sub semnul întrebării, tu autorul. Adică deja cine ești tu ca să spui povestea asta și ce anume este ceea ce spui tu aici? Adică povestea asta pe care o spui tu – cât este adevărat și cât este fals din ceea ce spui? Și aici chiar dacă vorbesc despre ficțiune, vorbesc în termeni de adevăr și minciună, pentru că… există un motor care este, care te împinge să așezi pe hârtie lucrurile cu cât mai mare precizie și există un motor care te împinge să fasonezi lucrurile alea și să le faci să fie mai digeste, mai deștepte, mai filosofic înalte sau mai pestrițe, mai… Nu există doar două motoare, probabil că există foarte multe, dar zic așa, de o manieră grosieră, că există aceste două tendințe.

Și ulterior, în timp, timpul trece și te uiți înapoi la ce ai făcut, la ce ai scris, la povestea pe care ai scris-o sau ai filmat-o și, dacă nu te-ai păcălit pe tine însuți până la coadă, vei regreta foarte multe din lucrurile pe care le-ai trecut pe hârtie. Vei recunoaște ticuri, vei recunoaște dorința asta nemărturisită de a îți proteja imaginea în fața celorlalți prin intermediul poveștii pe care o spui celorlalți. Și astea sunt lucruri care fac rău. Asta cred că este cel mai greu, să reușești să-ți înfrângi această, această dorință de a, de a te vinde pe tine, de a construi o imagine despre tine însuți, prin intermediul poveștii pe care o scrii și de a te livra celorlalți frumos ambalat, împachetat în hârtie roz, hârtie creponată, habar n-am. Pentru ca ceilalți să zică: „Dom’le, ce mișto e omul ăsta. Ia uite ce frumos a scris.”

Povestea e tragică, e o dramă, o nenorocire, dar noi îl apreciem și el n-are nicio problemă cu chestia asta și merge la un parastas dansant din asta, o lansare de carte sau de film și bea o șampanie și mănâncă un pișcot și primește premiu și mulțumește. Dar în filmul pe care l-a făcut e o nenorocire, o dramă.

E o chestie despre care am vorbit la Moartea domnului Lăzărescu și am zis într-un interviu… într-un interviu am zis: Dom’le mi se pare chiar straniu, adică e foarte ciudat, nu știu cum să iau chestia asta, am luat premiu la Cannes, ce să zic, să mulțumesc, să cum? A fost un film despre o tragedie care s-a întâmplat și care se întâmplă în fiecare zi. Culmea e că la originea filmului s-a aflat o poveste care chiar s-a întâmplat, în București. Și era o situație foarte tâmpită și mi se pare că uităm de foarte multe ori lucrurile astea.

Și atunci când vorbim despre ceilalți oameni, ca regizor sau ca jurnalist, de exemplu, că a fost recent tot iureșul ăla de pe Facebook… Eu n-am Facebook, dar în fine, m-au ajutat prietenii să iau cunoștință de toate alea, e incredibil cum ajung oamenii atât de repede să se spele pe mâini. E incredibil. Și e incredibil cât de ușor atacă oamenii în necunoștință de cauză. E foarte grav, foarte grav. Nu sunt… previziunile sunt foarte sumbre. Vorbesc din poziția unui om păcătos, dar nu ăsta e păcatul meu. Și mi s-a părut așa, foarte … M-a și amuzat că a publicat Cristi Lupșa fragmentul ăla de interviu, mi l-a trimis frate-miu, nu mai știu cine mi l-a trimis. M-a și amuzat, am zis „Uite…”

Cum ți s-a părut?
Mi s-a părut că a fost un gest cât se poate de mișto din partea lui și-i mulțumesc, dar lucrurile alea nu vor fi rezolvate niciodată. Adică este foarte grav că dintre oamenii care au fost foarte vocali pe Facebook erau oameni care scriu. Cum? Adică tu știi foarte bine care este raportul dintre discuție… toate ticurile care sunt prezente în discursul oral și ton, intonație, privire… Nu poți să spui că scrisul ăla, textul ăla se suprapune peste ce e omul ăla și peste ce zice și crede. În plus, nu erau întrebări care să ceară, știu eu, precizări. „Cum adică? Ce vrei să spui cu asta?” Și spuneam.

E interesant că există acolo o afirmație – și există multe din alea în interviul ăla pe care le fac, pe care le-am făcut, și care sigur că nu sunau așa în realitate, sigur că era mult, foarte decontractată întâlnirea. S-a întâmplat la începutul lui martie, l-am invitat acasă la mine, la mine unde lucrez, puteam, am fi putut să ne întâlnim undeva, într-un local. Dar asta s-a întâmplat și pentru că fusese cu o săptămână înainte la o chestie, Librar pentru o zi, un eveniment ținut de Librăria Bizantină unde m-au invitat, și a fost și el acolo. Mi-a zis că i-a plăcut, a plecat, „Ne vedem”, nu știu ce. Și o săptămână mai târziu când ne-am văzut – sau cât a durat până ne-am văzut – memoria mea îl lega de întâlnirea de la Librăria Bizantină și de faptul că i-a plăcut și am luat lucrurile cumva din punctul ăla.

Adică l-am socotit un om care se află pe aceeași lungime de undă cu mine și atunci când se întâmplă asta te relaxezi și vorbești ca cu un prieten vechi. Și spui lucrurile pentru că oricum știi că ești la adăpost, că el înțelege bine ce spui. Cred că așa s-a întâmplat, doar că a ținut să redacteze ăla așa cum l-a redactat, culorile alea mai degrabă servind o imagine deja alimentată a propriei mele persoane, vorbind acolo despre faptul că l-am amânat – l-am amânat foarte politicos, i-am zis: „Îți dau interviu, dar crede-mă, sunt foarte ocupat, lucrez la sunetul filmului, avem probleme, nu pot, sunt foarte obosit” – și în introducerea aia pare foarte… vorbește despre…

Mi-a părut rău că n-a intervenit în chestia asta să spună: „Dom’le, stai puțin. Da, ar fi trebuit să-i cer o precizare” sau nu știu ce. E un interviu pe care mi l-a trimis, pe care eu nu l-am citit, pe care nu l-am corectat, l-am trimis înapoi din rațiuni care au legătură cu Sieranevada, cu filmul și cu propriile mele, propria mea evaluare a fenomenului ăstuia, care este relația dintre doi oameni… adică felul în care circulă o poveste de la unul la celălalt și ce anume alege celălalt din povestea pe care tu i-o spui, în ce fel va construi povestea și-n ce fel se va poziționa el în interiorul istoriei ăsteia.

E o lungă discuție, oamenii sunt foarte sensibili și se urzică foarte tare, am observat. Jurnaliștii în speță, atunci când le ataci poziția. Chiar dacă ai argumente, așa ceva nu trebuie făcut. Se comportă presa de foarte multe ori ca prima putere în stat, nu ca a patra sau a câta e socotită. Dar interesant că n-a avut nicio problemă cu afirmația aia, n-a avut nicio problemă cu afirmația aia de mai devreme unde eu spun că cinemaul este o ciumă.

Ce a înțeles el din asta? Adică a pus-o așa că a înțeles, nu? Eu am zis că cinemaul e o ciumă, oare chiar a înțeles? Nu cred că a înțeles. Dar asta, în fine… Nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez de ceea ce s-a întâmplat, pentru că mă și bucur, trebuie s-o spun.

De ce?
Pentru că n-am știut că sunt atâția oameni care-mi poartă sâmbetele pe Facebook și în viața reală. Am fost dezamăgit să văd oameni din mediul în care mă învârtesc eu, adică m-au dezamăgit, nu pentru prima dată, se întâmplă pentru a nu știu câta oară, dar eu tot îmi încarc bateriile și îmi pun speranța în faptul că se vor trezi la un moment dat și vor lăsa la o parte toate săbiile și baroasele și bâtele și se vor uita la omul din fața lor fără niciun fel de filtru reglat de propriile lor complexe, spaime, frici. Aici sunt multe toxine din astea care sunt adăugate, nu ne facem că plouă acum.

Stai puțin că avem… ce? Discursul obiectiv? Hmm. Ar trebui să se gândească toți oamenii ăștia că, sigur, Facebook e un instrument neutru, dar el poate fi folosit în ambele sensuri. Ca-n Three Uses of the Knife a lui Mamet. (NR: E o carte despre dramaturgie în care David Mamet, scenarist, eseist, dramaturg și regizor american, discută despre procesele de dezvoltare a unei opere de artă) Cu cuțitul ăsta tai pâinea, cu cuțitul ăsta mă bărbieresc ca să mă fac frumos pentru tine și cu cuțitul ăsta te omor dacă mă trădezi. Și Facebook-ul poate fi folosit așa.

Acuma, dimensiunea asta minusculă pe care a luat-o scandalul ăsta… sau nu știu dacă să-l numesc scandal, este impropriu spus. Adică ciorovăiala asta legată de o afirmație care la limită este ambiguă – ăsta este singurul lucru pe care îl conced, și anume că e o afirmație care poate fi interpretată într-o parte și-ntr-alta. Am crezut eu – și asta e greșeala mea – că oamenii, atunci când evaluează un interviu al meu, iau în calcul tot ceea ce eu sunt. Și nu trebuie toate interviurile anterioare sau lucrurile pe care le-am spus eu într-un context sau altul; dar măcar filmele. C-ar fi trebuit, nu? Atitudinea asta, dacă ar fi însemnat nu știu ce lucru rău la adresa femeii, că n-am înțeles exact care e. Ar fi trebuit să spun „Auzi, știi ce? Tu mă lași cu asta cu regia, femeile regizor…femeile la cratiță!” Atunci aș fi zis „Da dom’le, omul e cu creierii prăjiți”. Da, asta nu există.

Apoi, de bine de rău, oamenii care au scris, oamenii din interiorul branșei știu foarte bine că am trei fete, nu? Știu foarte bine că am o companie care e condusă de Anca, care nu e bărbat, este femeie. Și că jumate din Mandragora, poate nu știu, dar este… sunt femei care lucrează la noi. Hai să zicem că nici asta nu știu, dar știu, poate, fiind în interiorul branșei, că există filme care sunt semnate Mandragora și sunt făcute de femei regizor. Apoi, poate nu știu asta, dar mi s-a întâmplat să fiu în jurii internaționale și să dau premii unor femei regizor. Care era șansa ca eu să zic „Femeile regizor nu se poate”? Nu. Ce s-a întâmplat acolo a fost altceva. Am pus degetul pe rană, asta e. E greu să ai copil și să ai și carieră. Și nu e greu pentru că femeia nu poate. Dar cum ar fi fost să spun: „Femeile cu copii și carieră? Bineînțeles că pot, dom’le. Nu vă uitați la ele că se plâng. Pot! Și paznic de noapte în weekend. Și să țină și copilul și tot.” Nu există așa ceva. Știi, e foarte interesant că nimeni nu s-a sesizat să zică: Bă, dar stai puțin. Ăsta care vorbește e totuși tată. Dar poate că asta aude în casă de la Anca. Aud de foarte multe ori. Și o înțeleg perfect. Și încearcă fiecare să facă așa cum poate, cât se poate mai bine, astfel încât să împingă căruța asta, barca asta la mal. Da-i greu.

Dar, din schema asta… mi-a trimis un prieten o chestie nu știu, o fată care a zis „Cristi Puiu ne vrea iepuroaice”. Mi s-a părut foarte vulgar, dincolo de toate. Adică un nivel de rigolă incredibil de la niște oameni de la care aveam așteptări ceva mai mari. Nu poți să împingi acolo, poți să zici „Băi dar ce a vrut să spună? N-am înțeles-o”. Și chestii din astea… E siderant. De asta spun, mă și bucur, că n-aș fi știut că lucrurile stau așa. Că oamenii pot să zică „Am fost fană Cristi Puiu, dar de când a zis asta nu mai vreau să…” Foarte rău că ai fost fană. „Fan” vine de la „fanatic”. E mai bine să fii cu creierii în cap, autonom, autonomă și să nu intri în jocurile astea, că nu-i OK.

Dar de ce crezi că oamenii… că n-a luat lumea inițiativa, să te sune ca să încerce să afle adevărul? (NR: Au fost oameni care l-au sunat pe Cristi Puiu pentru o explicație după interviu, dar de-a lungul discuției el se referă cu precădere la oamenii la care el se aștepta să îl caute și nu au făcut-o; întrebarea asta se referă la ei.)

Nu știu, chiar nu știu.

…tot vorbind de realitate și de…
Nu știu, asta nu știu. Eu nu știu de ce el nu a făcut-o. Așa cum m-a căutat ca să-i dau interviu, de ce nu a făcut-o măcar să-și ceară scuze, pe telefon sau pe mail? Sigur că nu era problema lui și nu era vina lui, dar să zică „Bă, îmi pare rău că s-a întâmplat așa.” Și atunci am înțeles că de fapt a fost totul o capcană. Chiar a fost o capcană. Nu pentru că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, ci pentru că el se poziționa așa, de maniera asta. Ca la vânătoare.

L-am vânat, îl am, a ieșit iureșul ăsta… Și după aceea am aflat că atunci l-au lansat. E adevărat că el a insistat să mă uit pe el, să i-l trimit, că trebuiau să-l lanseze. Dar după aceea cum de l-au lansat, l-au lansat cât am fost eu la Cannes. Sigur că nu a fost o chestie pregătită de ei, nu. Așa s-a întâmplat, asta a fost reacția. A pornit dintr-un loc și a fost alimentată de unul și de altul și cu asta basta. Dar ar fi fost extraordinar din partea lui să-mi trimită un mail și să-mi zică „Băi, îmi pare rău că a ieșit așa”. Chiar dacă el crede că eu sunt un misogin. Chiar dacă-i așa, tot e un gest. „Băi îmi pare rău”. Dar de fapt nu, asta nu s-a întâmplat și n-o să se întâmple probabil.

În fine, acum este a bit too late, lucrurile au luat așa o cu totul altă dimensiune. Am păcatele mele. Adică atenție, nu vorbește un sfânt, n-am crezut asta nicio secundă, niciodată în viața mea, dar nu e ăla. Nu-mi face… cum să spun, nu sunt un bun negustor. Mi-a spus cineva „Băi, dar tu ar fi trebuit s-o speculezi, frate, pentru un film pentru asta…” Aș fi făcut scandalul și mai mare. Băi nene, stai puțin (râde). Nu sunt ăla, n-am cum. M-am bucurat, da, m-am bucurat. În parte trebuie să recunosc, m-am bucurat, m-am bucurat. Amar, amar, dar m-am bucurat. Adică fața luminoasă a acestei povești este că chiar n-am știut că sunt atâția oameni care-mi poartă sâmbetele. Este o chestie pe care ți-o dă Facebook-ul.

Pe vremuri, când nu exista Facebook-ul, știi, îți mai spunea unul: Bă, vezi că ăla nu știu ce zice de tine, ăla te vorbește de rău, ăla nu te place, ăla – îi ești antipatic, ăla arogant, nu știu care mai de care. Și ajung la tine niște ecouri. Ecourile astea sunt așa, câteva, le numeri pe degetele de la o mână, două mâine, în fine, nu foarte multe. Și acum descoperi că de fapt este mult mai mult. Adică și între oamenii care n-au scris, și printre ăia erau unii care mă antipatizează, pe care-i știu, dar care n-au scris, cărora le mulțumesc din suflet că n-au… au păstrat distanța. Dar nu ai dimensiunea… nu… nu aș fi avut-o dacă n-ar fi existat chestia asta. Și e foarte interesant, ulterior mi-a zis cineva „Păi stai puțin, că acum se leagă toată…” Pe Facebook îl înjură pe Mungiu, nu mai știu de ce. După aceea îi înjură pe ăia trei milioane care au semnat nu știu ce petiție. Și probabil că așa funcționează Facebook-ul.

E foarte interesant că este… exact cum spun… el este neutru ca instrument. Culoarea o dau oamenii care îl folosesc, care se folosesc de el. Și cu siguranță nu toți, nu la toți oamenii ajunge informația legată de Cristi Puiu-misoginul. Ajung și alte informații și unii, dacă dau de asta, nu-i acordă importanță pentru că oricum ei știau că ăsta nu e tocmai cușer. Omul ăsta, chiar dacă zice că e misogin, chiar dacă zice că e altceva, că mănâncă de pe jos de prin gunoaie sau mai știu eu ce.

Continuând cumva ideea asta că oamenii dau culoare, cât de greu ți-a fost să alegi actorii pentru personajele din Sieranevada?
A fost greu. A fost greu, pentru că am început castingul când nu aveam toți banii, dar am zis „Băi fac un casting așa, măcar să nu mă prindă… dacă iau banii să nu mă prindă descoperit. Și am început castingul undeva prin două mii… cred că era în 2012, după ce am terminat scenariul, și apoi l-am preluat în 2014 în primăvară și după aceea în 2014 în toamnă. A fost greu pentru că aș fi vrut să am o familie. Aș fi vrut ca oamenii să semene unii cu alții. Am și schimbat un actor, de asta a zis Boogie pe scenă „A fost o întâmplare”. Nu știu cum a zis: „Pentru mine a fost o întâmplare” sau nu știu cum a formulat-o Bogdan Dumitrache. (NR: După proiecția filmului, Cristi Puiu și actorii din Sieranevada au urcat pe scena Casei de cultură, iar Mihai Chirilov, directorul artistic TIFF, i-a rugat să spună ce a însemnat filmul pentru fiecare).

Da, da, da, a zis numai asta. Deci el era cel care…
Da, era un alt actor. Aveam un coregraf pe care-l luasem pe rolul ăla și nu funcționa. N-a funcționat din păcate. Mi-ar fi plăcut să funcționeze și atunci am ținut de… De la repetiții n-a funcționat, dar m-am încăpățânat eu să cred că ceva o să se întâmple, o să se deblocheze și nu s-a deblocat nimic. L-am sunat pe Boogie și i-am zis „Băi, ești ocupat? Mă ajuți? Vii? Am nevoie. Aia e distribuția”, i-am trimis scenariul și a zis „Da”. Dar cu rezerve pentru că urma să intre, să facă filmul…(aici se gândește) urma să facă…

Lucra el la altceva?
Un film…da…nu mai știu cum se cheamă. Nu mai știu.

Nu-i nimic.
În fine, și da, el a fost întâmplarea din film, din filmul ăsta. La fiecare film am schimbat actori.

Luând-o invers, felul în care alegi actorii influențează scenariul? Îl schimbi?
Da.

Și la Sieranevada a fost la fel?
La Sieranevada chiar am făcut multe schimbări. Pentru că ăștia din Croația au zis, deși am avut o discuție cu ei la Sarajevo cu un an în urmă și le-am zis: „Băi nu, scoateți-vă din cap chestia asta cu actor croat, nu există așa ceva, n-am de unde. Că nu e o poveste… ce treabă au croații?” Am zis „nu pot”. E, când a început chestia aia au zis că nu ne dă banii CNC-ul dacă nu luăm un actor croat. Și au zis „Băi, iei unul, îl plimbi pe stradă, îl pui să treacă”. M-a enervat foarte tare chestia asta, dar mi-am zis „Haide să privesc fața luminoasă a lucrurilor”. Dacă ar fi să, unde l-aș pune? Și m-am gândit: vine fratele Relu și vine cu un coleg de armată, de la trupe, ONU, îl fac nu știu ce. (NR: În film se tot adună membri ai familiei la parastas. La un moment dat ajunge și o verișoară a personajului principal, care își aduce o prietenă croată.) Sunt fel de fel burse din astea, studenții circulă destul de mult în Europa. Și Sma (NR: „Sma” vine de la „Smaranda”, prenumele uneia dintre fiicele lui) trebuia să meargă în Franța un an de zile cu o din asta Erasmus și nu știu ce.

Și ea a ajuns și în finalul filmului, practic. Că toți se duc, se reped s-o vadă…
Da, da, da. Și a ajuns să aibă un rol destul de important. Nu știu dacă ea s-a bucurat foarte tare pe toată chestia asta, că ea mai mult a stat pe acolo prin pat, dar mi s-a părut mișto. Și mi s-a părut mișto cum să zic, adică fața luminoasă a lucrurilor este mult mai luminoasă decât pare la prima vedere. Chiar când a venit, când am ales-o după casting am zis Bă aleg o fată frumoasă, să fie așa o…, să apară ceva…care să nu semene cu… De asta am și ales blana aia, să intre, adică să fie cumva o apariție. Și i-am zis Mariei, care se ocupă de costume, s-o îmbrace așa gotic, nu știu ce, emo. Și a îmbrăcat-o foarte urât. Și am zis „Băi, nu mai ai alte haine pe acolo?”/ „Ba da” nu știu ce, că am asta asta asta. Și am îmbrăcat-o așa, pe culorile bleu și nu știu ce și … pe bleuuri, mai luminos așa. A fost mișto că am găsit, i-am pus iegării ăia, are niște iegări cu trandafiri. Și-n mod foarte bizar, după ce am văzut, după ziua aia, după filmarea cu ea, când o ia Mimi și o duce în cameră, stăteam acasă și mă uitam la asta și am zis „Băi, e incredibil cum s-au așezat lucrurile. Că ăsta a luat el decizia, când a fost la Geneva, că de acolo venea, de la Geneva, a luat el decizia să cumpere rochița lui Sleeping Beauty (NR: E la un moment dat în film o discuție despre o rochiță pe care personajul principal, Lary, trebuia să o cumpere pentru fata lui. E și în unul din teaserele filmului.), acuma chiar o poartă pe Sleeping Beauty, ca un fel de palmă dată de Dumnezeu, de Big Bang, de destin, de cine vrem noi să credem, ca și cum: Uite, că nimic nu rămâne neplătit, există niște consecințe. Chiar arăta așa ca o Sleeping Beauty, mai ales că avea iegării ăia cu trandafiri, exact cum este în film. Nu știu dacă știți așa bine filmul cum îl știu eu, că îl știu foarte bine, cum crește pădurea aia de spini și apar trandafirii ăia acolo, foarte frumos. Mă rog, și toată semnificația rozei și așa mai departe…

Mi s-a părut că, adică impunerea asta care a venit din partea CNC-ului croat a generat, în final, un moment cumva care, un moment care s-a adăugat la sensul filmului, dar fără ca eu să-l pun acolo. Adică am realizat ulterior. Și am realizat ulterior că există o, un dialog între trandafirii de pe iegării Petrei, croatei, Sleeping Beauty, un fel de virgină în interiorul filmului, și trandafirii de pe rochia lui Tanti Ofelia, care este, e… cumva…ca personaj reprezintă un soi de cădere, un soi de ratare a întâlnirii cu iubirea, cu prințul șarmant, nu? Că putem spune orice, doar că Tony ar fi prințul șarmant nu. M-am jucat când am scris scenariul și am zis cum s-o cheme? Hai mă, Ofelia. S-ar putea să fie prea mult, de ce Ofelia? Și când a venit Ana Ciontea și am văzut-o la casting și i-a pus, ulterior, la filmare, rochia aia cu trandafiri, îmi părea că arată ca Ofelia – este un tablou prerafaelit englez cu Ofelia înecată în apă, așa plutește, e foarte celebru, și ea e cu fața afară și cu părul roșcat. Seamănă și cu Mia Farrow și cu Ofelia a lui Millais ăsta sau cum se pronunță. (NR: Sir John Everett Millais) Adică s-au întâmplat… e, asta este o intervenție, o schimbare destul de serioasă, pentru că textele le făceam în fiecare zi acolo, pentru situațiile astea, împreună cu ei, cu actorii. Hai să facem așa… Nu, tu zici așa, hai s-o zici așa. Dar..na.

Asta și cu costumul. (NR: În film verișorul lui Lary, personajul principal, trebuie să îmbrace un costum cumpărat special pentru parastas, e o tradiție la care ține mama lui Lary.) Costumul iarăși nu era în scenariu și l-am introdus după ce mi-a povestit Simona despre el și odată cu costumul a intrat în film și Simona, care era chiar personajul Simona. (NR: tot o verișoară) Care și aici a fost o discuție. Simona zicea „Dar de ce să mă cheme Simona, ca-n viața reală?” Zic „Băi, n-am timp să-ți explic acuma, uite, o spun așa foarte simplu: Pentru că mă interesează raportul dintre ficțiune și documentare”.

Pornind de la Sieranevada, dar și de la celelalte filme, ți-e teamă, atunci când faci un scenariu, că nu e suficient de real? Că ce vrei tu să fie în filmul tău nu e suficient de real? Ai teama asta?
Nu. Nu, pentru că am niște frâne, am și filtre, am de toate. Am tot ce-mi trebuie pentru asta. Pot rata altfel, dar nu așa.

Și-n ce fel poți rata?
De exemplu, există niște zone care mă interesează legat și de imagine, legat și de jocul actorului, sunt… care mă interesează foarte tare și care sunt foarte greu de obținut. Pentru că intră direct, în contact direct, ca tot ce se întâmplă într-un film, cu așteptările și cu informațiile pe care le deține despre viață și cinema spectatorul. Există din partea spectatorului un soi de grabă, precipitare, de a pune lucrurile pe raft și de a spune „Asta-i aia, aia-i ailaltă. Aia e nu știu cum, aia e nu știu ce.” E un lucru care e… cât de…e un lucru cât se poate de… de… de puțin toxic. Adică poți trăi cu chestia asta. Bine, unii dintre spectatori, și mai ales acum, la ora Facebook-ului, se și exprimă și își spun părerea. Bine că n-am Facebook. Mai spune cineva „Bă, a zis unul pe Facebook că nu știu ce”. Mie mi se face așa…Mă ia tristețea foarte tare pentru că oamenii se grăbesc să judece. De frică se grăbesc să judece. Nu filmul meu. În general.

De ce crezi că le e frică?
Frică de sens. Frică de lipsă de sens. Ți-e frică de lipsă de sens. Tu nu știi foarte bine de ce, dar ăsta este drive-ul. De ce te-ai grăbi să trâmbițezi la toată lumea pe Facebook ce crezi tu despre obiectul ăla sau lucrul ăla? Sau dacă o faci de ce nu ești mai atent la ce pui tu acolo? Deja nu mai vorbim despre un interviu, despre redactare ulterioară, care îi aparține altuia. Chiar tu redactezi propriile texte. Din perspectiva asta ar fi interesant de văzut toate textele care s-au scris despre interviul pe care l-am dat, cumva înregistrate, luate, extrase puse așa, repertoriate și văzut exact care text în parte cam cât sens conține. Nu în raport cu mine sau cu interviul, dar așa: cam cât s-a reglat sau s-a cenzurat, în ce măsură cel care l-a compus l-a redactat cu atenție. Adică dacă reprezintă exact ceea ce a vrut el să spună. Pentru că așa ceva, o situație ca asta, nu există. Să spui asta despre…să spui așa ceva înseamnă să te reduci pe tine la o sumă de cuvinte. Da, bine organizate, cum vrei tu, dar sunt niște cuvinte. Ele nu acoperă toate realitățile, toate emoțiile, toate… Și… asta și ceea ce mă interesează e o zonă de… acolo devine destul de tare. Lucrurile sunt clare, clar exprimate, adică ușor de circumscris chiar dacă, aproximativ, te afli pe un teritoriu relativ stabil. Când spune, de exemplu, când începe tanti Ofelia tirada aia cu femeile care erau amantele lui Toni și la un moment spune de lucrurile pe care le spune acolo, nu știu ce, se uită în telefon, să vezi, poate-ți amintești, aia care ți-a scris că dragonul și maimuța sunt perechea ideală.

Iar acolo sigur că există o ironie, sigur că, când am scris lucrurile, eram cu mintea în altă parte. Ironia asta funcționează și în raport cu ceea ce am spus în interviul ăla. Asta e foarte interesant. Nu lucrul legat de femei. Cam toate lucrurile. Ce înseamnă de fapt că dragonul și maimuța sunt perechea ideală? Pentru cineva care nu are niciun fel de noțiune de astrologie chineză o să fie o limbă străină. Ce înseamnă asta? Cum, dar dragonii nu există. N-am ales întâmplător dragonul și maimuța. Iau un animal care este cât se poate de concret, adică maimuța, și un animal imaginar, care e dragonul. În astrologia chineză aș fi putut alege bivolul și cocoșul, care, conform astrologiei chineze, sunt într-un raport armonios. Dar erau două animale concrete. Există o parte de ficțiune care .. foarte importantă, nu este o întâmplare, este o parte foarte importantă de ficțiune care fasonează viața noastră, propria noastră viață, propria noastră imagine despre noi înșine.

Creierul nostru o să ne protejeze întotdeauna și o să aleagă gândurile noastre, ideile, imaginile care ne pun în valoare și care ne arată pe noi mai frumoși, nu în raport cu canonul existent, un canon mutual acceptat, un canon invizibil, și o să ne vindem această imagine despre noi înșine tuturor celorlalți, dar nu pentru că lucrurile stau așa și noi putem spune ceva cu oarece sens despre noi înșine, ci pentru că lucrurile sunt, ne sunt așa dictate de propriul nostru sistem de apărare. O să vindem, o să le… propunerea care vine dinspre noi… și eu acum, când vorbesc, sunt prins și funcționează acest sistem de autoapărare și spui lucrurile așa. O să vii în întâmpinarea așteptărilor celorlalți dacă vrei să nu-i pierzi pe ceilalți.

Cum s-ar întâmpla acuma, despre oamenii ăia care au scris despre mine nu știu ce, să zic despre unii dintre ei, de exemplu, în loc să răspund la mizeriile alea cu alte mizerii, să zic „Dom’le, am citit un text de X sau Y, mi s-a părut extraordinar, n-am mai citit în viața mea așa ceva, nemaipomenit, un mare condei, un nu știu ce.” Să încep cu asta așa într-un interviu public.

Ce ar zice omul ăla despre mine apoi? Ar fi mai atent. Eu cred că este o problemă care are legătură, care vine și din faptul că oamenii nu sunt mângâiați pe creștet, nu sunt… trăiesc așa un sentiment de… știu eu, de frustrare venit din faptul că nu sunt băgați în seamă, nu sunt apreciați la justa lor valoare și apoi să ajung să… – de unul sau altul, nu de mine – și apoi ajung să tragă în toate direcțiile, din toate pozițiile, ca semn de răspuns și pentru a-și marca prezența. Cum să-ți marchezi prezența altfel decât printr-un scandal, o chestie…?

Mai ales că scandalul cu pricina te pune sub un stindard destul de glorios. Adică ce-i mai urât decât un bărbat care își bate nevasta? Cam așa ar fi dacă împingem lucrurile la extrem. Misoginul misoginilor. Zicea profa mea de engleză: cel mai urât lucru e bărbatul prost și femeia beată. Și am zis Băi ce vrea să zică asta? Eram în liceu. Dar după aia am văzut, e cam urât, o femeie beată e cam urâtă. Acuma, bine, o să iasă feministele și o să zică „Ce vrei să spui despre asta? Adică bărbatul beat nu e urât?”. Ba da, și el e urât, toți suntem urâți, în fine. Și intrăm iar într-un tourbillon (n.r. vârtej) de justificări și de explicații inutile.

Premisa contează, iar ceea ce zice Ionescu e just. Îți place un roman dacă vrei să-ți placă și nu-ți place dacă vrei să nu-ți placă. Dacă nu vrei să-ți placă omul ăla poate să facă și podul de sus și tot ce… n-o să-ți placă, n-o să se întâmple nimic ca să te aducă pe tine în relație cu el. De ce nu-ți place, de ce nu… din foarte multe povești pe care le-ai auzit. Când o să ajungi să te folosești de instrumentul ăsta al comunicării care este Facebook-ul, să te folosești de el ca de o armă, de el se vor folosi ca de o armă și alții, împotriva ta de data asta. Și efectul ăsta de bumerang chiar există. În momentul în care tu-l arunci o să se întoarcă la tine. Într-un fel sau altul se va întoarce, nu se poate. Povestea asta cu cine seamănă vânt culege furtună… furtuna e foarte adevărată. Și da, ți s-ar putea aplica și ție, s-ar putea spune.

Tu scrii? Știu că ai scris la un moment dat pentru Dilema Veche…
Nu scriu, nu. A fost un articol la un moment dat în Dilema și într-o revistă culturală a lu Cațavencu, care se numea Deci sau nu mai știu, care a apărut și a dispărut câteva numere mai târziu. Nu, nu scriu.

Te întrebam pentru că cred că la TIFF Lounge ai zis că e greu să te apuci de regie înainte să treci prin viață. Și dai ca exemplu și jurnalismul…
Nu e greu. Este foarte ușor să le faci pe toate, numai că o să fie incomplete. Adică mi se pare că e nevoie de un soi de maturizare care poate fi dată și de studiu, dar eu sunt mai sceptic în ceea ce privește studiul, cred că e mai importantă viață. Adică contactul cu oamenii și cu situațiile dificile. Acuma, cu câte situații dificile s-au confruntat femeile astea care au sărit la beregata mea înainte de a avea un copil… Măi e foarte serioasă povestea cu copiii. Și puțin nedrept mi s-a părut, puțin nedrept față de propriile lor mame. Eu vorbesc din propria mea experiență acuma. După ce s-a născut sor-mea, maică-mea era studentă la Iași la Litere, anul II, și a oprit studiul când s-a născut sor-mea. Nu aveau bani, era foarte greu, în 65. Era foarte greu și a zis „Băi, mă angajez și o să fac asta la seral”. După aia a abandonat-o cu totul. După sor-mea la 1 an jumate am venit eu și după mine la un an jumate a venit frate-miu. Și s-a terminat lucrarea. Ei, din perspectiva asta, dacă ar fi să mă gândesc eu la maică-mea, ea și-a dorit să fie mamă? Și-a dorit să fie și mamă, dar și-a dorit să aibă și o carieră. Și a visat la asta. Problema nu este asta. Copilul nu vine pe lume ca o pacoste. Copilul, când vine pe lume, te organizează. Îți dă nordul dintr-o dată. Ai înțeles enorm de multe.

Așa a fost și la tine?
Da. Da. La mine a fost chiar foarte nasol, pentru că na, sunt mai greșit configurat și… când m-am întors din Elveția, m-am întors cu trenul – că eu am terminat școala în 96, Sma s-a născut în 94. M-am întors cu trenul că mi-a fost frică că o să cad cu avionul și n-o s-o mai prind pe Sma. N-o să mai… Nu, la mine e mai așa, dar e un caz particular faptul că eu sunt ipohondru și așa… Dar nu-mi place să iau avionul și mă gândesc la… sunt fatalist sau… Dar… Despre asta, atenție, nu vorbesc eu. Vorbesc mamele. Asta nu e o informație pe care am inventat-o eu. E o informație pe care o dețin de la mame. Și dacă vezi o mamă care-și pierde copilul și o întrebi atuncea pe loc: Dacă ți se dă posibilitatea: cariera sau copilul? Pe bune… Nu e că eu zic că lucrurile stau așa sau că trebuie să stea așa. E că ele zic asta. Că atunci când ești mamă înțelegi că se întâmplă ceva și aia devine extraordinar de important. Nu pentru că copilul te împiedică să te duci să-ți faci cariera, ci pentru că tu te împiedici pe tine, că stai cu gândul la copil, cumva. Adică relația asta e o relație foarte, foarte… ultra-spectaculoasă. Iar asta a făcut posibilă existența noastră pe planeta asta, acum, azi. Mie asta mi se pare foarte bizar, știi? Băi, da, încercăm, reconfigurăm, dar nu cred că problema este acolo, nu cred că problema este dată de bărbatul care o pune pe femeie și o biciuiește și o abuzează. Există chestia asta, ar fi stupid să zic că nu există. Nu e vorba despre faptul că femeia e mai prost plătită. Asta se rezolvă. Ar fi trebuit să se rezolve până acuma, e clar. E foarte nasol că-i așa. Dar odată rezolvată, problema aia o să rămână permanentă. Și nu este că problema e dată de bărbat sau de societate, e că femeia se transformă atunci. Se întâmplă o chestie pe care o înțelege numai ea. Și bărbatul n-are… ce, ce e de spus aicea? Stai că… bonă. Bonă, bonă. Dar există și plus și minus, că pleci de acasă și lași copilul cu o străină. Și dacă faci greșeala să te duci pe net să vezi filmulețe de-astea de-au filmat părinții, au filmat bonele bătându-le copiii, ți se întunecă mintea. Cum?
***
Ce a urmat nu a rămas înregistrat pe reportofon, pentru că la rând aștepta un alt reporter ca să-i ia interviu lui Cristi Puiu, după ce discuția de mai sus depășise oricum cu mai bine de 10 minute durata stabilită. În timp ce își strângea lucrurile, Călin Ilea, fotograf colaborator DoR care a asistat la conversație, l-a întrebat pe Puiu ce înseamnă medalioanele pe care le are la gât: o capră mică, aurie, și un fluier mic, argintiu, fiecare agățat de gât cu un șnur negru.

Capra e semnul zodiacal din astrologia chineză, iar pe celălalt și l-a luat după ce a găsit un fluier la soția lui, Anca, și a întrebat-o pentru ce e. Dacă are loc un cutremur, i-a spus ea, și tu sufli în fluier, câinii vor auzi sunetele înaintea oamenilor și îți vor lua urma.