[Out] Acceptarea lui Ovidiu

Din clasa I până printr-a VI-a lui Ovidiu i-a mai plăcut de câte o colegă. Acum spune că asta se întâmpla pentru că societatea o interpreta ca pe ceva normal și atunci și lui i se părea normal.

Crede că cei din jur au știut dinaintea lui că e gay. Printr-a V-a, când își cumpăra chipsuri de la chioșcul școlii, doi colegi mai mari, cu acadele în mână, s-au oprit în fața lui și l-au întrebat: „Îți fac poftă?”. Mult mai târziu a înțeles despre ce vorbeau.  Printr-a VIII-a a dat întâmplător de primele filmulețe porno pe net. Era pasionat de desenele X-Men: colecționa figurinele, desena personajele, ba chiar a renunțat la orele de pian ca să vadă episoadele difuzate de TVR2. Iar când a avut internet prin dial-up, tot căutând episoade noi, a găsit clipuri video porno și s-a uitat la primele filme porno cu bărbați. A continuat să facă asta vreun an, dar fără să caute direct, ci scotocind după X-Men și „greșind intenționat”.

„Nu știu cum mi-am dat eu seama, dar a durat foarte mult”, spune acum Ovidiu Tiță, 24 de ani. „Era o negare veritabilă, în care eu mă uitam la porn cu băieți, dar nu mă identificam drept gay.”

Singura dată când se vorbise despre homosexualitate la el acasă avusese de-a face cu fondatorul grupurilor vocale Song și Minisong, Ioan Luchian Mihalea: homosexualii sunt periculoși, auzise el atunci în familie. (În 1993, Mihalea a fost ucis violent la el acasă, de către doi bărbați. Ulterior s-a dovedit că avusese o relație cu unul dintre ei.)

Ovidiu se simțea greșit, simțea că face ceva rău, dar asta nu avea nicio legătură cu ideea de păcat, pentru că ai lui nu erau religioși, ci cu faptul că nu vedea pe nimeni în jur. „Nu eram ca ceilalți și dacă nu eram ca ceilalți, probabil era ceva rău, ăsta era raționamentul.”

Au fost trei ani de conflict cu el însuși, în care nu a vorbit cu nimeni pentru că nici nu avea cu cine, nici nu credea că vorbitul l-ar putea ajuta cu ceva. „Ți-e rușine, ți-e frică, ai auzit de a fi gay, dar îți ia foarte mult să te identifici și să înțelegi că nu e ceva chiar așa de rău.”

Liceul (mate-info bilingv italiană la Colegiul Național „Ion Neculce” din București) a fost un chin. Când se apropia de poarta școlii, unde știa că stau la fumat băieții cool, începea să-i bată inima tare. Își punea repede căștile în urechi sau se prefăcea că își verifică telefonul. Ori se strecura pe la intrarea profesorilor. Nu-și amintește exact ce glume făceau, s-a străduit mult timp să blocheze amintirile alea. În schimb își amintește unele remarci ale unor profesoare: „Ovidiu, te iau cu mine la coafor?” sau „Ovidiu tot așa fetiță a rămas?”.

Și mai e un moment pe care nu și-l poate șterge din minte. Era cu un grup de trei-patru colegi, când Coco, care făcuse un hobby din a-și bate joc de el, i-a zis în treacăt: „Nu vrei să vii la baie să-mi faci o muie?” Ovidiu n-a spus nimic, niciodată nu spunea. Acum ar râde sau i-ar răspunde pe măsură, dar atunci nu era în stare. Cu toate astea, nu îi învinovățește nici pe Coco, nici pe ceilalți. „Poate și eu aș fi făcut la fel dacă eram în locul lor. Problema era la mine, nu la ei, eu internalizasem toate stereotipurile posibile, eu mă uram.”

Ajunsese să nu mai vrea să meargă la școală, să nu se mai ridice din pat și chiar să se gândească la sinucidere. „Dacă totuși mă dădeau părinții afară din casă, o luam pe străduțe și mă plimbam de nebun”, spune Ovidiu. N-a vrut să dea BAC-ul pentru că se temea că nu l-ar fi luat. Iar faptul că în liceu avusese note bune era ultimul lucru pe care își baza puținul respect de sine pe care îl mai avea.

În liceu a avut două prietene, cât să fie în rândul lumii. Cu una s-a sărutat, cu alta nici atât. Nu i-a plăcut de niciun băiat din școală, dar făcuse o pasiune pentru unul din blocul lui, pe care îl medita la italiană vara, ca să intre și el tot la Colegiul Neculce. „În liceu sufeream că toată lumea era cu un iubit sau o iubită, cu mesaje pe telefon, și eu nu. Îmi lipsea ceva.”

La 17 ani i-a spus bunicii că nu îi plac fetele, după ce se gândise la asta vreo trei ani și se uitase la multe coming out videos pe YouTube. Pentru prima dată vedea oameni care aveau o față și un nume și păreau împăcați cu a fi gay. Internetul devenise deopotrivă sursă de informații și de sfaturi.

În vacanța dintre a XI-a și a XII-a a avut primul prieten, pe David, un spaniol cu vreo opt ani mai mare, stabilit în România. S-au găsit pe un site de dating și s-au întâlnit în Herăstrău. „A fost prima dată când am ieșit cu un băiat, când am ținut de mână un băiat, când am sărutat și când m-am culcat cu un băiat. Toate în aceeași seară, în același parc.”

I-a spus unei prietene despre el, prietena i-a spus surorii lui, iar ea – părinților. Nu l-au certat, nu l-au amenințat, de fapt nici nu au vorbit despre asta și nici acum nu vorbesc. Au încercat doar, fără succes, să îl convingă pe portarul de la blocul lui David să nu-l mai lase pe băiat înăuntru. Cei doi au rămas împreună un an și jumătate.

După liceu Ovidiu a stat acasă trei ani până să se adune și să-și dea BAC-ul în 2014. Dar tocmai ăia trei ani „l-au salvat”, spune el. Atunci s-a acceptat pe sine, după ce lămurise tot ce avea de lămurit cu el însuși. A folosit timpul ăla ca să citească tot ce îi pica în mână, de la modelul standard al fizicii, până la clasificarea limbilor indo-europene. Așa a descoperit științele sociale și și-a dat seama că sunt un instrument prin care poți să-ți explici tot ce te înconjoară.

Științele sociale și David l-au întors înapoi în lume. I-a cunoscut prietenii și a văzut că sunt oameni normali, cu joburi plictisitoare, care în timpul săptămânii muncesc și vinerea ies la o bere și nu sunt complet definiți de faptul că sunt gay.

Ovidiu a trecut prin toate fazele: prin negare, apoi prin cea în care se gândea că „poate, poate”, apoi prin gay pride și acum e în momentul în care „chestia asta se contopește în toată identitatea mea și nu mai sunt doar gay. Ești gay când te culci cu un băiat și atât. Viața mea e perfect normală.”

Ovidiu e acum în anul al II-lea la Antropologie, la Facultatea de Sociologie a Universității din București și la a treia relație serioasă. La cursuri se simte ca într-o bulă: are cel puțin trei profesori pe care i-a văzut la Marșul diversității și poate vorbi despre orice cu ei și cu colegii lui. Până de curând a locuit cu familia – mama medic, tatăl inginer, sora, cu un an mai mică, studentă la medicină și bunica. Acum ei s-au mutat într-un alt apartament și i-au lăsat libertatea pe care nu și-o permitea singur, dar după care tânjea de prea mult timp. Ba chiar acceptă că prietenul lui locuiește cu el. După ani de căutari și de depresie, simte că lucrurile încep în sfârșit să se așeze.

Crede că și contextul social s-a schimbat. De unde acum patru ani, pentru că se temea pentru integritatea sa fizică, a făcut tot posibilul ca să întârzie la Marșul diversității și să nu mai fie lăsat să intre, anul trecut a văzut acolo părinți cu copii în cărucioare, oameni în vârstă și pe nimeni care să arunce cu lucruri de pe margine. Crede că și tinerilor de liceu le e puțin mai simplu. Nu mai e cine știe ce pentru societate să fii gay, nici măcar în România.

Acum câțiva ani era activist și toți prietenii lui erau prin ONG-uri, acum nu mai simte că e neapărat treaba lui să facă asta. Vrea să mai scrie și despre altceva decât despre a fi gay (a publicat mai multe articole în revista VICE) și crede că poate contribui la o lume mai bună și altfel. I-ar plăcea să studieze cum e folosită tehnologia în interacțiunile sociale: de exemplu, cum își construiesc oamenii identitatea pe Instagram și Snapchat. Ideal, ar vrea să lucreze la Google, cochetează și cu ideea de Microsoft, doar e al doilea mare angajator de antropologi din Statele Unite. Până atunci, însă, caută un program de masterat fără taxe de școlarizare, într-o țară prietenoasă cu cuplurile gay.

UPDATE (18 februarie 2017): În ultimele opt luni, Ovidiu n-a schimbat mare lucru la viața lui, mai degrabă a consolidat libertatea câștigată și și-a pus ordine în gânduri. S-a mutat cu prietenul lui într-o garsonieră cu chirie și, chiar dacă acum locuiește în blocul de vizavi, la 25 de ani fără câteva zile, i se pare cel mai mare pas pe care l-a făcut vreodată. Citesc apometrele și împart cheltuielile, economiile și planurile de viitor. Din mai lucrează ca social media manager la Orthodox Calendar, un calendar homo-erotic și scrie în continuare la Vice, deși mult mai rar decât și-ar dori. Se luptă să-și termine facultatea și să-și dea licența la vară, după care se va bucura de liniște. Nu se mai grăbește să plece la un masterat afară. Relația cu ai lui e în continuare bună: vorbesc, știu că s-a mutat de-acasă și îl ajută cu bani, dar nu l-au vizitat și nici nu vorbesc despre partenerul lui. De sărbători au vorbit doar la telefon. „Fiecare cu Crăciunul lui.”

Povestea lui Ovidiu face parte din proiectul început cu articolul Out, publicat în DoR #24: „Feminin/Masculin”. Găsești seria de povești aici.