[Out] B. și etichetele

B. a avut doi ani ocupați: s-a ținut de liceu până la final pentru că-i place să învețe bine, a devenit voluntar în asociațiile ACCEPT și MozaiQ și, după perioade lungi de căutări și singurătate, și-a dat seama că e pansexual: poate iubi pe oricine, indiferent de identitate de gen și orientare sexuală.

În episodul patru din Gaycation, o serie documentară din patru părți care explorează culturi LGBT din toată lumea, o femeie din Statele Unite povestește despre descoperirea propriei identități de gen. Credea că e heterosexuală pentru că așa au educat-o ai ei, apoi a început să experimenteze și a trecut de la bisexuală la lesbiană la poliamoroasă, iar în prezent și-a găsit echilibrul și are o iubită.

Partea asta îi place mult lui B., pentru că vorbește despre călătoria în care se află și el, despre cum a trecut de la certitudinea unei etichete la libertatea de a nu avea una și de a iubi pe oricine și pe el în primul rând.

B., acum în vârstă de 19 ani, a știut mai dintotdeauna că îi plac bărbații. Nu poate să identifice clar momentul în care și-a dat seama, dar ține minte că se uita la un serial și se regăsea foarte mult în povestea a două personaje gay. Simțea că bărbatul ăla care se săruta cu iubitul lui putea fi el. Pe atunci, în copilărie și la începutul adolescenței, credea că există doar alb și negru, doar hetero și homosexual și că nimic la mijloc sau dincolo de ele nu putea fi posibil. Asta însemna, pentru el, că și el era homosexual.

Când a intrat în clasa a IX-a, la cel mai bun liceu din oraș, lui B. i-a fost foarte greu să se adapteze. Nu cunoștea pe nimeni și frica de un mediu nou îl împiedica să-și facă prieteni. În plus, simțea nevoia să fie sincer, să spună despre el că e gay, dar îi era teamă să facă asta în orașul mic în care a crescut. Stătea la el în cameră, pe care și-o decorase ca să nu mai simtă că e sufrageria pe care ai lui i-au transformat-o în dormitor, și se gândea la ce i se putea întâmpla dacă se afla că e homosexual: poate lua bătaie, poate ai lui n-ar fi fost de acord și sigur i-ar fi fost mult mai greu să intre într-un grup de care să simtă și el că aparține.

„Eram aerian, nu știam ce se întâmplă”, spune el. „Aveam o jenă să vorbesc cu oamenii în general și cred că faptul că nu eram out era cauza. Eram foarte complexat că sunt diferit de ceilalți și că nu mă puteam identifica cu cei din jurul meu.”

La școală încerca să pară fericit și zâmbitor; acasă, noaptea, plângea, pentru că își spunea că e un om fals. Cu părinții lui nu vorbea deloc. Nu simțea nevoia s-o facă sau voia să-și intensifice starea și să se izoleze. Nici ai lui nu-l întrebau nimic.

Când și-a făcut curaj să vorbească cu mama lui, B. i-a spus că era bisexual. I se părea că ar înțelege mai ușor că era posibil să-i placă și altceva, să experimenteze. Reacția mamei a fost că speră să revină pe drumul cel bun și că ea vrea să-l vadă căsătorit și cu copii. Tatăl lui încă nu știe și nu crede că-i va spune prea curând, pentru că nu au o relație apropiată și nu crede că ar înțelege. Colegilor le-a spus în timpul unor ședințe de terapie cognitiv-comportamentală la care i-a dus psihologul școlii. B. vorbea cu psihoterapeutul despre anxietatea pe care o simțea și atunci le-a spus că era bisexual. Acum i se pare un moment „neimportant și micuț, foarte intim”, dar știe că atunci era important pentru că depindea de părerile celorlați și simțea nevoia de validare. Mai târziu, primul sărut, prima relație sexuală cu un băiat și mai apoi cu o fată i-au adus certitudinea că se putea simți atras și de genul masculin, și de cel feminin. A căutat să discute cu oameni care sunt ca el, care nu găseau atracție față de genul opus – sau nu doar pentru acesta. A cunoscut persoane LGBT pe Facebook, intra în vorbă cu ele și se simțea oarecum ușurat și dezinhibat când vedea că putea aborda oameni și că putea creea niște legături sociale. („Sexualitatea mea nu mai era mare scofală”.)

În liceu nu a primit reacții negative după ce și-a făcut coming out-ul: gesticula mult, vorbea despre probleme sociale și despre comunitatea LGBT cu toată lumea. Un singur grup de elevi s-a luat de el și îl striga „Poponarule”. Odată l-au împins pe holul liceului. A încercat să nu arate, dar l-a afectat mult. Mergea la școală, avea o stare generală din ce în ce mai proastă și se gândea cum ar fi dacă ar dispărea cu totul, dacă s-ar sinucide.

În clasa a X-a petrecea mai mult timp ca de obicei pe Tumblr, unde tot citea poveștile oamenilor care, ca el, simțeau că sunt deprimați și care, ca să se confrunte cu asta, se tăiau pe mâini cu lama. A început și el s-o facă. „Era foarte mult zgomot în mintea mea. Erau sute de gânduri pe care parcă le simțeam pe toate în același timp. Trebuia să fac ceva să opresc haosul ăla.”

Seara, când făcea baie și stătea în cadă o oră-două, lua lama cu mâna dreaptă și își brăzda antebrațul stâng. Timp de câteva secunde, haosul de gânduri se oprea. Cât simțea tăietura, auzea un sunet alb, un țiuit și atât, fără zgomot, fără prea mult gândit. Liniștea dura o zi-două, iar apoi o lua de la capăt. S-a întâmplat cam timp de un an, dar n-o făcea constant. La un moment dat și-a dat seama că n-o să vrea să rămână toată viața cu niște „răni de război”, să fie urmărit de trecut și să-i rănească pe cei apropiați. „Ca orice mecanism auto-distructiv, nu ține mult și te vezi obligat să o faci din nou. E mult mai bine dacă găsești în tine puterea și curajul de a te înțelege, de a te accepta și de a depăși în moduri mai sănătoase probleme pe care le întâmpini”.

A căutat sprijin în prietenie și în relații, dar simțea că prietenii lui de atunci nu înțelegeau prin ce trecea – nu neapărat legat de orientarea lui sexuală, ci de singurătate. A cunoscut o persoană nouă, o colegă cu care s-a împrietenit pentru că putea să îi împărtășească lucruri. Şi-a dat seama atunci cât de mult conta să poată vorbi cu cineva despre ce simte și în același timp voia să facă ceva important și voia ca existența lui să conteze.

În clasa a XI-a a devenit voluntar în asociația ACCEPT și, mai târziu, la MozaiQ, pentru că voia să ajute alte persoane LGBT care se simt singure și care poate, la fel ca el, vor să vorbească cu cineva despre ce simt. A cunoscut oameni noi, le-a aflat poveștile și s-a educat mai mult în legătură cu sexualitatea umană, cu comunitatea și subcomunitățile LGBT+. Și-a dat seama că identitatea de gen a cuiva e irelevantă pentru el și că se poate simți atașat de orice om, prin personalitatea și sufletul lui și mai puțin prin trup. „Mi-am dat seama că nu există doar un cod binar nici când vine vorba de orientarea sexuală, nici de identitatea de gen, ci un întreg spectru al sexualităților și orientărilor sexuale, iar femeie-bărbat, homosexual-heterosexual sunt doar extremele.”

B. simțea nevoia de a se încadra într-o categorie, de a da un termen identității lui. S-a îndreptat spre Tumblr, a căutat „LGBT community” și a citit explicațiile pentru diferite categorii. Dintre toate, cea pentru „pansexual” i s-a părut că se potrivește cu ce simțea: o persoană care are abilitatea spirituală și sexuală de a se simți atras de alte persoane indiferent de identitatea lor de gen și orientarea sexuală. Asta înseamnă că pe B. îl poate atrage și un bărbat, și o femeie, și o persoană transgender sau de orice altă identitate de gen.

Dacă în anii din liceu a căutat etichete și denumiri pentru identitatea lui, acum, la 19 ani, B. crede că nu e obligatoriu să știi cine ești. „În timpul vieții experimentăm lucruri noi, ni se schimbă anturajele, contextele, ideile și trecem prin mai multe faze până să ne descoperim cum suntem de fapt. Uneori călătoria asta ține o viață. Și este în regulă dacă cineva nu știe ce etichetă să-și pună sau nu vrea una, pentru că suntem cu toții foarte diferiți și avem propriul ritm în care ne dezvoltăm. (…) Oamenii trebuie să fie așa cum își doresc.” ●

NOTĂ: Părinții lui B. nu știu că fiul lor e pansexual, iar el vrea să le spună atunci când va fi independent financiar și se va susține singur. De aceea îi protejăm identitatea; B. e inițiala unui prenume fictiv pe care a ales să-l folosească pentru acest articol.

Povestea lui B. face parte din proiectul început cu articolul Out, publicat în DoR #24: „Feminin/Masculin”. Găsești seria de povești aici.