Paul Olteanu: Poveștile la care ne expunem ne definesc realitatea. Ce nu ne e familiar e amenințător

Paul Olteanu este master trainer și coach specializat în neuroștiință, psihologie și comunicare și fondatorul podcastului Mind Architect. Dezvoltă și livrează programe de training, coaching și consultanță în neuroștiința comunicării, neuroștiința încrederii, discurs public, branding personal și dinamici de grup, iar în 2019 a fost desemnat cel mai bun trainer și al doilea cel mai bun coach din România, la gala L&D Awards. Misiunea lui personală și profesională este să sprijine oameni și organizații în efortul lor de a comunica mai bine, a se cunoaște autentic și a face zi de zi pași către cea mai bună variantă a lor.

Pe 28 octombrie am stat de vorbă cu Paul despre cum ne antrenăm creierul pentru incertitudine în perioada pandemiei, într-un interviu transmis live pe Facebook. Discuția e parte din campania Poveștile vindecă, prin care vrem să ne dublăm comunitatea de susținători până pe 15 noiembrie.

Textul de mai jos este transcrierea acestui interviu, editată pentru concizie.

Nicoleta Rădăcină: Cine sunt călărețul și elefantul? 
Paul Olteanu: Călărețul și elefantul sunt o analogie făcută de Jonathan Haidt, în Ipoteza Fericirii, ca să numească într-un mod mai simplu structurile celebrale. Toată arhitectura noastră cerebrală conține mai multe structuri care au evoluat diferit în timp. Primele două regiuni din creierul nostru, adică trunchiul cerebral, care se ocupă cu lucrurile de bază (respirație, deglutiție, etc.) și sistemul limbic (implicat în emoțiile și nevoile noastre de bază) alcătuiesc elefantul. El mai e numit și „sistemul decizional numărul 1” sau „mintea inconștientă”. Această minte o avem în comun cu mamiferele și există de peste 250 de milioane de ani.

Structura mai tânără, adică neocortexul, a început să se dezvolte acum vreo 250 de mii de ani și o numim călăreț, „mintea conștientă” sau „sistemul decizional numărul 2”. Se ocupă cu cele mai evoluate funcții: capacitatea de a ne concentra, capacitatea de a identifica și corecta greșeli (precum ce e real și ce e fals în fenomenul fake news) și capacitatea de reglare emoțională, adică empatie, inhibiție, sentimente de care avem nevoie în momente în care trăim stres și anxietate sau în care trebuie să ne stăpânim pornirile fizice și psihice. 

Neocortexul, deci călărețul, e singura parte care are discernământ. El e capabil să opereze cu probleme complexe și e focalizat pe oportunități și informație pozitivă. Și e flexibil, deschis la nou – precum ideile „hai să purtăm mască”, „hai să socializăm altfel”. În plus, asigură capacitatea de a te gândi la viitor – oare să organizez petrecerea de ziua mea anul ăsta, chiar dacă mă supun la un risc? Ce s-ar putea întâmpla rău dacă o fac? Pe de altă parte, elefantul e specializat în supraviețuire. E automat: odată ce a învățat ceva, o repetă ori de câte ori are ocazia, precum mâncatul compulsiv în timpul carantinei. E rigid, caută familiaritate, nu să ne fie bine. Vrea bucurie instantanee („Eu vreau să ies afară acum.”).  

Nicoleta Rădăcină: Am aflat tot de la tine că fericirea de lungă durată poate fi văzută ca o ecuație în care contează 50% geneticul, 40% alegerile și 10% circumstanțele. Cum ai folosit ecuația în perioada restricțiilor?
Paul Olteanu: Partea cu alegerile conștiente e bazată pe a-mi păstra călărețul funcțional. Problema cu el este că el obosește foarte repede, fiind o funcție destul de tânără în dezvoltarea noastră ca specie. De asta nu ne putem concentra într-o conversație mai mult de o oră. Sau de ce seara avem fitilul mult mai scurt. În perioada asta, m-am asigurat că iau mai multe decizii cu călărețul.

De exemplu, în fiecare zi încerc să-mi încarc bateriile: să stau afară, să nu port conversații dificile spre seară, să fac mai multă mișcare. Aici e important de notat că sportul întărește călărețul. Când mamiferele sunt amenințate, eliberează cortizol (care îți dă agitație și anxietate) și își mobilizează corpurile (ori se luptă, ori fug). La noi lucrurile stau puțin diferit: elefantul nostru nu face diferența dintre o amenințare precum izolarea și întâlnirea cu tigrul, creierul are aceeași reacție. A practica sport de 3-5 ori pe săptămână timp de 45 de minute are același efect cu pastilele anti-anxietate.

Apoi, pandemia a facilitat faptul că am grijă să dorm cel puțin opt ore pe zi, asta și pentru că salvez orele pe care le petreceam pe drum. În timpul somnului, creierul nostru se curăță de mizerie. E inhibată secreția de cortizol și adrenalină. E felul gratuit în care organismul se regenerează. E important să facem mișcare măcar o dată la două zile (plimbare, yoga, orice), ca să ni se pară măcar că am scăpat de amenințare, și să socializăm, dar responsabil. În plus, pentru toate mamiferele, sentimentul de singurătate e la fel de toxic precum consumul de alcool zilnic sau 15 țigări pe zi. Deci sport, somn și conexiune emoțională. 

Nicoleta Rădăcină: Suntem deja de opt luni în pandemie. Ne spunem multe povești ca să înțelegem mai bine ce ni se întâmplă. Ce înțelege creierul nostru din toate scenariile astea diferite? Cum îl liniștim pe o perioadă lungă?
Paul Olteanu: Poveștile au un rol important pentru creierul nostru. Elefantul e funcțional de când ne naștem și se maturizează la 15 ani, călărețul se maturizează la 25 de ani. Poveștile ne-au dat capacitatea să ne organizăm experiența emoțională într-un fir narativ conștient și coerent. În psihoterapie se spune că „în viață nu contează ce trăiești, ci ce înțelegi din ce trăiești”.

Poveștile ne permit să ne organizăm experiența de viață într-o manieră logică, lingvistică și liniară și ne ajută să facem ordine în experiențele noastre emoționale. Pentru că elefantul învață doar prin repetiție și asociere, două treimi din creierul nostru învață prin experiență și recompensă sau prin durere, pentru că se eliberează cortizol (așa învățai și la școală atunci când erai pedepsit și apărea, de exemplu, frica vorbitului în public). 

Dacă am mintea populată cu fire narative de la o televiziune de știri sau alta și continui să citesc fake news, îmi voi spune o anumită poveste despre pandemie.

Poveștile la care ne expunem în mod repetat ne definesc realitatea. Dacă sunt înconjurat doar de oameni care cred ca mine și apoi văd pe cineva care nu respectă regulile, atunci poate să apară furia. Butonul la care elefantul reacționează foarte tare e familiaritatea. Tensiunea socială dintre grupuri vine din lipsa de familiaritate. Nu murim dacă avem credințe diferite, dar elefantul are o reacție de stres pentru că ce nu e familiar e amenințător. Cu cât stăm mai mult doar în bula noastră, cu atât avem reacții mai intense când relaționăm cu ceilalți. Cel mai toxic lucru la care social media contribuie este faptul că ne reîntărește credințele: algoritmii ne dau conținut în care credem. 

Exercițiul de a fi curios față de celălalt îmi crește empatia. Dacă mă uit cu călărețul la ce nu înțeleg, ajung să trăiesc mai puțină tensiune și furie. Ăsta e modul prin care ajungem să înțelegem diferențele dintre noi. Și le înțelegem prin poveștile pe care ni le-am spus pe parcursul vieții. 

Nicoleta Rădăcină: Polarizarea a fost accentuată și pentru că am operat cu multe informații lipsă. Autoritățile nu au fost întotdeauna deschise, transparente, complete, iar creierul nostru completează golurile.
Paul Olteanu: Creierul nostru e sensibil la cinci teme mari, așa cum spune David Rock în modelul SCARF: statut, certitudine, autonomie, familiaritate, corectitudine. Când ne sunt apăsate negativ butoanele, se eliberează cortizol și apare reacția „fugi!”, „luptă!” sau „îngheață!”. Când sunt apăsate pozitiv, se eliberează dopamină, oxitocină, etc.

Noi nu putem tolera incertitudinea. Deci când nu avem informație completă de la o sursă de încredere, creierul își ia informație de unde nimerește pentru a-și completa firul narativ. Noi învățăm unii de la celălalți spunându-ne povești precum: „Am un prieten care a fost la spital și nu a fost așa rău”. Dacă stau într-un cerc îngust cu oameni care cred același lucru, rămân acolo și voi crede în continuare același lucru. 

Un bun exemplu e Trump, pentru că nimic din ce spune nu-i fundamentat de realitate, dar îi dă electoratului un fir narativ suficient să umple golurile. Ca team leader sau politician, eu trebuie să le dau oamenilor informație cât mai reală, altfel oamenii vor umple golurile cu ce vor ei. Cea mai mare incertitudine este ce se întâmplă după ce murim și de asta am inventat religii. Și nu suntem în stare să spunem „nu știu”. Incertitudinea e amenințătoare. Ideea ar fi să ne informăm din cât mai multe surse ca să vedem toată imaginea. 

Nicoleta Rădăcină: Ar fi fost mai liniștitor pentru călăreț să avem scenarii de la autorități, chiar dacă nici ei nu știu. 
Paul Olteanu: Când autoritățile arată vulnerabilitate, ne apasă pozitiv butonul de familiaritate. Așa ajungem să trăim conexiune cu aleșii politic, pentru că îi vedem vulnerabili, îi vedem oameni. Dacă îți e frică ca manager, spune asta. E liniștitor. Îmi dai senzația că ești om, pot să mă conectez emoțional cu tine. 

Respectarea normelor sociale apare din două mari resorturi interioare: motivația intrinsecă (presupune că elefantul a cumpărat emoțional povestea pe care tu mi-o livrezi și atunci port masca pentru că rezonez cu ceea ce îmi spui) și extrinsecă (amenzi, recompense). 

Problema cu motivația extrinsecă e că dispare comportamentul dacă dispar predeapsa sau recompensa. Dacă nu există motivație intrinsecă, e legitim să punem pedepse.

Nicoleta Rădăcină: Care este explicația neuroștiințifică pentru schimbări totale (oameni care se mută cu părinții, se mută la țară)? 
Paul Olteanu: Motivația e procesată de elefant pentru că el operează cu probleme simple. Dacă vede ceva bun pentru supraviețuire, comandă eliberarea neurotransmițătorilor fericirii, deci se duce înainte. Exemplu: mă duc în Brașov pentru aer curat și pentru că am asociat Brașovul cu experiența pozitivă, deci creierul meu trage în direcția aia. Dacă lucrez remote, îmi permit să mă duc către orașul care îmi provoacă emoție pozitivă pentru că nu mă mai ține nimic în cel în care stau. Unii oameni se mișcă către lucruri pe care și le doresc pe filiera fericirii (oxitocină, etc.) sau fug de ceva pe care îl asociază cu ceva negativ, asta pe bază de cortizol și adrenalină. E firesc să caut ceea ce nu am, iar pandemia ne-a reorganizat ierarhia valorilor. Pentru mine contează mai mult natura, pentru altcineva contează mai mult o cameră în plus. 

În terapie se mai spune și că „People change when their hearts get broken or their minds get opened”. Adică se schimbă atunci când elefantul fuge de rău și când călărețul învață. Dar negativul cântărește de trei ori mai mult, așa că mai degrabă fug de ceea ce îmi face rău, mai ales în perioada asta. Nu totul a fost nasol, poate mulți oameni descoperă că presupunerile lor nu mai au sens pentru ei. Eu de abia acum am început să realizez că apreciez copacii din fața blocului meu. 

Nu există răspunsuri bune sau proaste, dar e un moment bun pentru reflecție. Nu e grozav că oamenii sunt siliți să meargă la terapie, dar e super că începem să ne gândim mai mult. Ce e cu adevărat important pentru mine? De ce vreau să fug? Către ce vreau să mă îndrept? 

Nicoleta Rădăcină: Cum trecem de blocajele mici, precum trimiterea unui email sau rezolvarea unui task simplu? 
Paul Olteanu: Elefantul vede în sarcinile alea o amenințare. Dar cu cât le amânăm mai mult, cu atât se strânge mai mult cortizol. Deci mai mult stres. E ca o rană. Ca să nu ajungem la atacuri de panică, putem să ne plimbăm ca să eliminăm hormonii de stres sau, după task, putem să ne premiem. Pentru că anticipăm plăcerea de după și devine mai ușor. Dacă te ții în șah perioade lungi și se acumulează stres ,ajungi în burnout. Scade sistemul imunitar, pică memoria și capacitatea de învățare. 

Nicoleta Rădăcină: Cum să reacționăm OK și să nu izbucnim în interacțiunile de zi cu zi? 
Paul Olteanu: Pe lângă ce am zis, ce funcționează pentru mine e să-mi antrenez mintea din ce consum, ca să-mi fac un mindset. Din filme, din podcasturi, din cărți, ca să ne reconectăm la o realitate biologică. Atât la nivelul corpului, cât și al societății, cele mai performante organisme sunt cele care cooperează foarte bine. Când intru într-o discuție, intru cu mindsetul că nu mă interesează să am dreptate, ci să ajungem la un deznodământ care să ne ajute pe amândoi. Dacă mă uit la celălalt ca la un coechipier și trăiesc din spațiul lui „împreună” decât al lui „fiecare pentru el”, realitatea noastră s-ar schimba. Totul e despre colaborare și cooperare. 

Pandemia ne apasă butoanele de incertitudine și autonomie negativ, deci pot să încerc să supraviețuiesc zilei de azi. Poate nu o să-mi iasă excelent, dar să iasă good enough. Dacă aleg să-mi focalizez atenția pe ce e bine, sigur continui să găsesc lucruri pozitive. Pain is mandatory, suffering is optional. Pe ce alegi să-ți focalizezi atenția? 

Pentru aprofundarea subiectelor discutate cu Paul Olteanu, poți citi Despre somn, de Matthew Walker, The Mind Illuminated, de John Yates, The Neuroscience of Change, de Kelly McGonigal și Mindsight. Noua știință a transformării personale, de Daniel J. Siegel. Urmărește contul de Instagram Mind Architect pentru mai multe cărți despre neuroștiință.