[Out] Robert „nu pare gay”

Robert Kara spune că nu a avut probleme în a accepta că e gay. Nu a negat, nu și-a pus prea multe întrebări și nici nu a ascuns-o, pentru că o viață dublă ar fi fost mai greu de suportat decât orice reacții ar fi putut primi. Dacă așa stau lucrurile, așa stau lucrurile și trebuie să le ia ca atare, și-a spus în clasa a XII-a. În schimb, a avut dificultăți în a fi crezut de cei din jur. Era, pur și simplu, „prea normal”.

Numele lui de familie e Caracaleanu, dar nimeni nu îl știe așa. Încă din facultate își spunea Kara, pentru că era mai simplu. Iar până la sfârșitul anului vrea să-l schimbe și oficial, pentru că în Belgia, unde trăiește din 2013, nimeni nu-l poate pronunța. Robert, 26 de ani, e din București, a terminat Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, iar după doi ani de Limbi Străine a renunțat, pentru că nu-i plăcea facultatea. Imediat după liceu s-a angajat ca operator pe calculator într-o firmă mică, s-a mutat de acasă, iar în timpul liber își completa cunoștințele de programare.

În liceu Robert era îndrăgostit de o colegă de clasă, dar nu i-a mărturisit-o niciodată. Până la ea mai avusese o singură relație, de vreo trei luni. În clasa a XII-a a cunoscut un bărbat alături de care și-a dat seama că atracția sexuală era mai mare decât pentru fete. „Atunci am avut revelația”, spune Robert. Au urmat câteva săptămâni în care se simțea blocat și se întreba ce vor spune cei din jur. Le-a zis întâi prietenilor, care au fost „super în regulă”. O colegă i-a spus chiar că ea bănuia, pentru că felul lui de-a fi nu i se părea foarte hetero și că, dacă ar fi fost, s-ar fi cuplat cu tipa aceea de mult (ulterior a avut relații sexuale și cu femei, dar preferința pentru bărbați a rămas certă).

Au urmat părinții – religioși și în vârstă (mama avea 59, iar tatăl 64 de ani). „A fost genul ăla de conversație în care eu am zis că sunt homo, ei au început să râdă și au plecat. Știau că sunt îndrăgostit de tipa aia și că fusesem cu alta înainte, nici n-au procesat informația.” Au urmat discuții despre nepoți și Dumnezeu, apoi i-au spus că e o fază și că o să treacă. Între timp tatăl lui Robert a murit, iar cu mama nu vorbește nici acum despre asta.

În primul an de facultate a avut prima relație serioasă. L-a cunoscut într-un bar gay în București, lucra la o ambasadă și avea dublul vârstei lui, dar arăta mult mai tânăr pentru că făcea sport. „Mi-am zis: «Doamne, nu știu cine e tipul ăsta, dar vreau să mă căsătoresc cu el». L-am agățat, am plecat cu el acasă și am fost împreună un an.” Spune că s-au despărțit pentru că partenerul punea relația pe primul loc, pe când Robert nu îi putea dedica la fel de mult timp. Era în facultate, lucra, urma să fie promovat.

În următorii doi ani nu a mai căutat relații serioase, iar în 2013 a și plecat din țară, deși nu făcuse din asta un scop neapărat. După patru ani în care nu mai avea cum să crească profesonial în firmă, și-a depus CV-ul pe un site de recrutare și a fost contactat de o companie din Bruxelles. A început ca programator și, până de curând, a mai lucrat ca administrator de rețea sau team leader în proiecte cu produse Microsoft.

Între timp și-a lansat propriul site cu cronici de escape room-uri din București (un joc în care ești închis într-o cameră cu un grup de prieteni și, ca să ieși, trebuie să descifrezi coduri și puzzle-uri) și a luat o pauză de la job pentru că are mult de lucru ca voluntar în două organizații: MozaiQ și ExAequo. Pentru MozaiQ, din București, face parte din echipa de organizare a marșului diversității (pentru prima dată nu mai e organizat doar de ACCEPT, ci de un comitet format din mai multe ONG-uri, după un model internațional), iar pentru ExAequo, din Bruxelles, e implicat într-o campanie de informare privind introducerea unui medicament de prevenție a HIV/SIDA.

În România a văzut cum lucrurile se îmbunătățesc încet-încet, cel puțin în privința marșului, la care a fost din 2009 până în 2013: în primii ani i se părea că sunt mai mulți oameni pe margine care huiduiau și chiar mai mulți jandarmi decât participanți. În 2009, pentru că era îmbrăcat „normal”, în pantaloni și cămașă, aproape că n-a fost lăsat de un agent de securitate să intre în coloană. „Tu nu te duci aici, că nu e pentru tine. Aici e pentru homosexuali.” Iar un an mai târziu o echipă de televiziune (nu știe care) i-a luat interviu și, când a întrebat unde se va difuza, i-au spus că nu se va difuza, pentru că „a dat răspunsuri prea normale”. În 2013, însă, a văzut oameni relaxați și în marș, și pe margine, familii cu copii și mulți susținători hetero. Și tot în 2013, pentru că arăta, din nou, „normal”, cei dintr-un marș antigay organizat în paralel au încercat să-l racoleze.

Deși nu a avut niciodată probleme în România când s-a ținut de mână pe stradă și s-a sărutat cu bărbați în baruri, știe oameni care au avut. După un prieten gay care era „foarte efeminat” striga lumea pe stradă „poponarule” sau „uite-o și pe fetița asta”, iar doi amici care s-au sărutat pe stradă, la despărțire, au fost bătuți.

Pe el, faptul că nu se încadrează în stereotipuri l-a scutit de la a fi hărțuit. Tocmai de aceea crede că singura soluție e să se vorbească tot mai mult despre a fi LGBT – în spațiul public, în presă, cu familia și prietenii, cu atât mai mult acum, în contextul în care trei milioane de români au semnat o petiție pentru modificarea Constituției astfel încât să nu permită căsătoria între persoane de același sex. „Încă un lucru prin care România ne trimite afară și ne îndeamnă să nu mai venim înapoi.”

Povestea lui Robert face parte din proiectul început cu articolul Out, publicat în DoR #24: „Feminin/Masculin”. Găsești seria de povești aici.