Patru interviuri și o angajare

În 2004 aveam 22 de ani, terminam anul III la ASE și m-am hotărât să rămân în București peste vară să-mi caut job. Part-time, ca să pot merge și la școală încă un an. Ne mutaseră în Agronomie ca să ne renoveze căminul și stăteam patru fete în cameră, în paturi suprapuse și cu hainele în geantă, că nu aveam loc în dulap. Pe ele le vedeam rar pentru că toate își găsiseră de muncă. La fel și prietenul meu și amicii lui, care stăteau un etaj mai jos.

Când nu mă duceam la interviuri sau să cumpăr de mâncare, stăteam în pijamale toată ziua și așteptam să vină cineva în cameră, oricine, care să-mi întrerupă serialele și plimbatul pe net. Ei erau însă mai mereu obosiți, ca niște oameni mari, și stresați de joburile lor de studenți: IT, call centere, împărțit fluturași și făcut sondaje pe stradă.

Voiam să fiu ca ei și îmi făcusem CV pe site-uri de recrutare, unde umflasem niște internshipuri ca să nu pară că am experiență zero. Aveam o pereche de pantaloni negri, un sacou, două bluze colorate și o cămașă bej cu mânecă lungă. Eram pregătită să devin un adult productiv în economia românească. Cel puțin până deschideam gura.

În ceea ce privește alegerea unui job, nu îmi puneam problema să mă gândesc la ce îmi doresc să fac pe termen lung sau la ce aș fi bună sau, Doamne ferește, ce mi-ar plăcea. Important era să mă angajez undeva și după aia vedeam eu.

Financiar mă susțineau părinții, și deși eram la facultate la fără taxă și stăteam la cămin, pentru ei era un efort destul de mare, pe care însă nu îl verbalizau niciodată de față cu mine. Simțeam că presiunea de a-mi găsi job după ce termin ar fi fost prea mare și cum toți colegii mei începuseră deja să muncească, mi-am zis ca este înțelept să încep să caut de acum. În plus, mi-ar fi plăcut să am și eu mai mulți bani.

Idealul era call center-ul uneia dintre marile companii de telecom. Se știa, era rampa de lansare, stăteai câțiva ani la „căscuță”, salariu bunicel, bonuri de masă, beneficii și apoi urcai. Team leader, poate un post în alt departament. Ca și acum, și atunci uram să vorbesc la telefon, dar asta nu conta cât timp reușeam să sparg granița dintre student și angajat și să câștig cuvântul magic din toate CV-urile: experiență.

Într-o zi m-au sunat de la o astfel de companie să mă duc la un interviu de grup pentru un post la serviciul clienți. M-am îmbrăcat cu o bluză care printr-o absolută coincidență era fix culoarea de brand a companiei și costum negru. Am stat în asemenea disconfort și am transpirat atât de mult încât după aia, la duș, am văzut ca aveam pete negre pe picioare de la pantalonii care aproape se dezintegraseră.

La interviu am fost vreo 20 de aspiranți, împărțiți la mese pe grupulețe, am primit niște teme de rezolvat, iar oameni cu clipboarduri veneau și ne observau. Mă gândeam că cine lua inițiativă primea o bila albă, în timp ce eu abia reușesc să mă prezint. Mi-am spus că este OK, trebuie să fiu eu însămi și, dacă sunt deștepți, vor vedea că sub straturile obeze de timiditate și lipsă de încredere în sine, se află un om muncitor și capabil să învețe super repede.

Apoi a venit momentul roleplay-ului, simularea individuală pe care o făceai așezat pe un scaun în fața tuturor. Ni s-a spus cum trebuie să răspundem la telefon – nume companie, bună ziua, numele meu este prenume nume, cu ce vă pot fi de ajutor? – și apoi ni se dădea o situație ipotetică.

Tremurând și transpirată am zis: „Bună ziua! Numele meu este Buligescu Alexandra”. Și m-am blocat. Am greșit, l-am spus ca la catalog, nu ca la corporație. Știam că s-a dus naibii totul, până să aud și scenariul propriu-zis, care suna așa: un client rămas în pană cu mașina și fără credit pe cartelă a sunat la serviciul clienți și mă ruga să sun pe cineva să vină să îl tracteze. Eu, în loc să-l ajut, cum aș fi făcut de fapt, i-am zis sec să sune la poliție, crezând că asta vor să audă, că nu mă ocup de probleme care nu țin direct de activitatea companiei. Nu m-au mai chemat și la interviul individual.

***

Când m-au chemat la agenția de research pentru interviu mi s-a părut ireal de frumos. Deja mă pregătisem să le spun cum mi-ar plăcea să știu de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, de ce iau detergentul X și margarina Y. Era un job de data entry și făcut rapoarte simple pentru studii cantitative, dar măcar nu era teren și nu ar fi trebuit să vorbesc cu nimeni. Nu aș fi aflat nimic despre motivații și comportamente, dar măcar aș fi descoperit statistici mișto.

Am plecat din timp din cămin, în cămașa bej cu mânecă lungă suflecată și pantalonii negri, stresată să găsesc clădirea, care de fapt era un etaj de birouri dintr-un bloc.

Și am căzut.

Bolovan.

Jos.

Mi-am julit palmele, una dintre ele până la sânge, mi-am tocit pantalonii în genunchi și m-am murdărit de praf. Dar, cel mai și cel mai mult, m-am înecat în rușine. M-am ridicat umilită, uitându-mă dacă m-a văzut cineva și gândindu-mă obsesiv că e un semn și sigur îmi va merge rău. M-am șters cât am putut cu un șervețel și, când am ajuns la interviu, am întrebat de o baie unde am reușit parțial să-mi curăț pantalonii. Dar era prea târziu, toată energia pe care reușisem să o strâng s-a risipit ca argintul viu pe asfalt. Nu mai țin minte ce am discutat la interviu, dar nici ei nu au mai sunat.

Am început să aplic și la internshipuri neplătite. Ai mei mă mai puteau ține câteva luni până adunam experiență și îmi creșteam șansele să găsesc un loc de muncă adevărat. Cu mama vorbeam în fiecare zi la telefon si mă mai plângeam din când în când, iar ea mă încuraja spunând-mi că important era să termin școala, să fac și un master și abia apoi să-mi găsesc un serviciu bun. Cred că e destul de greu pentru un părinte să-și vadă copilul eșuând, așa că subiectul muncă nu era prioritar în discuțiile noastre.

Colegii de cămin îmi spuneau ușor condescendent că ce mișto de mine că nu muncesc și am atâta timp liber. Iar prietenul meu mă încuraja învățându-mă trucuri de interviu și scoțându-mă la film în fiecare săptămână.

Într-o zi l-am apucat pe Dumnezeu de picior când m-au sunat de la o mare agenție de publicitate care căuta interni. Nici nu visam la publicitate. Eu care fusesem nu la una, ci la două ediții a Nopții Devoratorilor de Publicitate, eram pasionată de reclame și aveam o mulțime de idei. Eram dispusă să le spăl cănile de cafea dacă trebuia, doar să pot spune colegilor de facultate unde lucrez. Deși cochetam cu marketingul și deja mă hotărâsem să-mi fac lucrarea de licența pe un subiect cool precum politici antimonopol și cazul Microsoft (definiția mea pentru cool din păcate nu s-a schimbat foarte mult de atunci), nu știam cum funcționează o agenție.

M-am dus îmbrăcată în blugi și în teniși (converși fake din IDM) și am povestit despre cât de mult îmi plac reclamele. Tipa m-a întrebat ce îmi doresc să ajung, iar eu, în entuziasmul meu nețărmurit, am zis cu mândrie copywriter. Sau brand manager.

La momentul respectiv nu am realizat ce gafă ireversibilă am comis: am zis un job de agenție și unul de client. Ea s-a uitat peste ochelarii ei hipsterești de dinainte să se inventeze hipsterii, și m-a întrebat dacă știu că sunt două chestii total diferite. Am râs cel mai inconfortabil râs din lume și am zis că da. Cred că v-ați prins deja ce a urmat.

Mi-am zis că ar fi bine să gândesc și mai neconvențional. Așa am văzut că singurul cinema multiplex din București angaja om la ghișeu care să facă carduri de fidelitate. Completat formulare, luat semnături de la clienți și văzut filme gratis? Da, da, da, de trei ori da.

Interviul a avut loc într-o cămăruță tapetată cu postere în ceea ce pot doar să-mi imaginez că era subsolul mall-ului. Eram drăguță, știam engleză și să scriu la calculator, iar pasiunea mea pentru filme era evidentă. Programul era de joi până duminică de la ora șase seara până la miezul nopții. Perfect, am zis, mă pot duce și la școală și am și trei zile libere. Tipa, cronic obosită și probabil regăsind o versiune mai tânără a sa în mine, m-a întrebat aproape compătimindu-mă dacă chiar vreau să-mi sacrific toate weekendurile, să nu pot pleca la mare, să nu pot ieși în oraș. Am înghițit în sec și, cu ochii goi, am zis da. Nici ei nu m-au mai sunat.

Căile convenționale nu mergeau, așa că am apelat, târziu ce-i drept, la cunoștințe. Aveam un coleg de grupă la facultate care lucra la o bancă și l-am rugat să-mi depună și mie CV-ul acolo, doar doar s-o ivi ceva.

Când m-au sunat pentru interviu, am fost hotărâtă. Știam ce am de făcut: să mint. Când mă vor întreba ce îmi place să fac în timpul liber o să zic că îmi place să ies în oraș și trag de toți prietenii mei care deja au joburi – săraca de mine – să iasă. Nu o să menționez nimic despre seriale, despre faptul că uram să vorbesc cu oamenii și că munca repetitivă mă face să vomit (nu metaforic; mi se face greață, cred că din cauza unei sensibilități autodiagnosticate a ochilor). Deși nu a fost clar la telefon pentru ce mă chemau, mă convinsesem că era un job de transcris date în calculator, ceea ce înseamnă muzică în căști și tastat patru ore seara și apoi acasă la timp să mai beau o bere cu băieții.

Jobul era în front office. Nu făceam vânzare, dar trebuia să explic produsele, să răspund la întrebări, să ajut oamenii la tranzacții, să îi invit să ia loc și să le aduc apă când consultanții erau ocupați, eventual să dau telefoane când era o problemă și să-i invit să plece pe oamenii străzii care intrau în lobby atrași de mirajul aerului condiționat. Nu aveam birou; stăteam în picioare în antreu. Nu aveam costum, ci tricou cu sigla băncii și ecuson cu numele meu. Salariul era destul de bun pentru cinci ore pe zi de luni pană sâmbătă și împărțeam tura cu un alt student cu care puteam face schimb la nevoie.

Când m-au sunat să-mi dea răspunsul pozitiv eram la film cu iubitul meu. Am ieșit repede din sală și am răspuns emoționată. Mă chemau să semnez un contract și să-mi spună câți bani îmi dau. Am intrat în sală bâjbâind, i-am spus și lui și ne-am pupat și am fost fericită.

***

Nu știu dacă atunci am început să urăsc munca. Nu ideea de muncă în general, ci munca în accepțiunea ei de lucru care trebuie să fie greu de îndurat, nu neapărat pentru că ar fi complicat sau solicitant, ci pentru că nu e compatibil cu cine ești tu.

Părinții mei nu au prea avut de ales în ceea ce privește cariera, așa că vrând nevrând, sau mai degrabă vrând să mă pregătească, mi-au transmis mereu că în viață nu faci numai ce-ți place. Ceea ce au uitat să-mi spună e continuarea, că nici ceva care să nu-ți placă deloc nu e tocmai o alegere sănătoasă. Or fi crezut săracii că e de la sine înțeles.

De câte ori mergem împreună la supermarket în preajma sărbătorilor și o tăiem pe culoarul cu produse pentru animale, pentru că e cel mai liber, mama îmi zice că n-ar putea vinde niciodată mâncare pentru câini pentru că mirosul o îngrețoșează. Mai am o prietenă care e înfricoșată de gheretele de un metru pătrat în care lucrează vânzătoarele de bilete RATB. Și alta care mai bine moare de foame decât să trebuiască să-i convingă pe oameni să cumpere ceva de la ea. Lumea din jurul meu știe mai degrabă ce nu ar vrea să facă niciodată decât ce ar vrea. În fața întrebării „într-o lume ideală, ce serviciu ți-ar plăcea să ai?” observ că cei mai mulți iau întrebarea drept „ce talent ți-ar plăcea să ai?”. Cântăreață de muzică populară mi-a zis cineva, designer vestimentar, să inventez o aplicație pe care să o vând pe câteva milioane de dolari sau cel mai sincerul „aș vrea să am bani și să nu muncesc deloc”. Aduși înapoi în realitate însă, toți și-ar dori doar să aibă un job care să-i facă mai puțin nefericiți decât sunt acum.

Ideea că primul job „e doar un job ca să începi și tu undeva” este una destul de periculoasă. Primul job e bulgarele de zăpadă când e mic, contează pe unde începi să te rostogolești. Mie cred că mi-ar fi plăcut sa îmi povestească cineva și despre vocație, dar și despre descoperirea plăcerii într-un job obișnuit; și mi-ar fi plăcut să știu mai de tânără care e „mâncarea mea de câini”.

Acum, uitându-mă înapoi, nu spun ca a fost bine sau rău, sau că dacă aș fi luat unul dintre celelalte interviuri viața mea ar fi fost minunată.  Spun doar că cine a zis „ai grijă ce-ți dorești”, sigur a fost un om care a fost sunat după un interviu pentru un job la care visa.