Taraf de Haidouks? Da.

Alexandra Bădescu: Ați făcut parte din formula inițială a tarafului?
Manole Marin: Da. Prin ‘89, Stéphane Karo, care e impresarul nostru, a căutat-o pe Speranța Rădulescu (n.r. muzicoloagă, profesoară universitară, specialistă în muzici tradiționale), care i-a spus să vină la Clejani. Asta era prin decembrie. Eu ieșisem afară, începuse o zăpadă și mă duceam spre bufet, cum se spune la noi la țară la bodegă. Și m-am întâlnit cu o mașină. Erau patru persoane, dintre care o fată, Marta, translatoare, era prietenă cu doi impresari, Michel Winter și Stéphane Karo. Mi-a spus: „Vreau și eu muzicanți”. Am întrerupt drumul la jumătate și i-am dus la mine acasă. Și m-au întrebat Stéphane și Michel dacă vrem să facem turnee cu ei. Am început să fac o orchestră, din 12 inși, dintre care patru-cinci voci și restul instrumentiști. Stéphane a plecat în Belgia la două-trei zile și la o săptămână a venit să ne facă pașapoarte. La două săptămâni am plecat. Am văzut și noi în Belgia pentru prima dată lumini, frumos. Că acum 27 de ani la noi se opreau luminile la ora șapte. Și acolo am început cu publicitate la club, la restaurante, la terase, la televiziune…

Și pentru belgieni era ceva nou?
Da, nu mai auziseră muzica asta și erau impresionați, se țineau după noi, ne luau interviuri. Noi nu știam să vorbim, trebuia să mă țin după impresar sau după cineva care vorbea românește. Până la urmă am învățat și eu franceză, că eram obligat. Am spus că dacă tot stau în cameră când sunt liber trei-patru zile, iau și eu un dicționar și învăț. Qu’est-ce que tu fais? Ça va? Oui. On va aller, oui. On va manger. On fait après. Am făcut foarte multe turnee. Acum nu prea mai e la fel, au murit și bătrânii [din trupă]. Acuma facem un concert la două luni, la trei luni.

Și câți au mai rămas de la început?
Mai suntem eu, Caliu, Robert, Fălcaru, Ionică, Gigi, Contrabas și cam atât. Și Roger, fratele lui Ioniță [din Clejani]. Și Ioniță a fost cu noi, după care s-a separat cu Viorica.

Acum câți sunteți în total?
Suntem nouă, opt și o fată, Viorica. Eram înainte și 13, și 14.

Cum vă alegeți repertoriul?
Avem un repertoriu de muzică populară, dar și muzică de Bela Bartok, Asturias. Avem și melodii vechi de la străbunii noștri, de la bunicii noștri, pe care le-am auzit. „Spune, spune, Moș Bătrân”. „Bulgăraș de gheață rece, vara vine, vara trece și n-am cu cine petrece. Că cu cine-am petrecut, s-a dus și n-a mai venit.” Și așa e, toate sunt adevărate. Orice cântare la noi a fost adevărată. „Iese lumea la șosea, și-are numai vorba mea. Zice că m-am pricopsit, dar nu știe că am muncit”.

Prin ce țări ați cântat?
În Japonia am fost în Tokyo, Otynawa, Osaka, Kyoto, în Singapore am fost, în Noua Zeelandă, în Australia, Sidney, Melbourne. Am fost de trei ori în Australia. În America, în Boston, în New York, Dallas, Las Vegas, Los Angeles.

Ce credeți că le place atât de mult la muzica dumneavoastră celor din afară?
Sunt și melodii comice, mai glumim pe scenă, mai facem nebunii. Le place, aplaudă. Suntem muzicanți bine puși la punct, după 27 de ani eu știu ce cânți tu, tu știi ce cânt eu, și doar mă uit la tine și știu ce vrei.

Anul ăsta sunteți singurii muzicieni români din Balkanik Festival. Credeți că e din cauză că în România nu se mai face muzică balcanică?
Pentru că toți s-au lansat pe manele. Și asta are numai două tipuri de măsură, pac-pac, ca să danseze tineretul. Și eu am văzut oameni care nu pot să reziste. Și am cântat chiar la o nuntă unde a fost mai puțin tineret și au spus „La mine nu se cântă manele”.

Vi se pare că în România mai există muzică lăutărească autentică?
Cam a dispărut și asta. Dar aș vrea și cred că se va întoarce, pentru că acum, în momentul de față, nu mai sunt din bătrânii mulți care cântau înainte. Au fost oameni care au muncit și care au trudit pentru copiii lor. Și au fost oameni care au trăit prin asta. Noi cu meseria asta am trăit, toți, din moși strămoși. Ne-am crescut copiii și i-am educat așa cum ne-au educat și pe noi părinții și părinții la părinții noștri.

Copiii dumneavoastră cântă?
Copiii… Mă moștenește unul dintre ei. Cel mai mic, Carlos. Carlos Daniel îl cheamă. El moștenește, de el mi-e drag acum. Cântă la acordeon, ca mine.

Cu Kočani Orkestar de când cântați?
Din 2003. Agentul i-a găsit. A fost la Kočani, acolo, în Macedonia și a căutat orchestră. Și până la urmă, noi cântam separați, ei separați. Până la urmă, a gândit-o el că trebuie să facă un cuplu Kocani Orkestra – Taraf de haidouks. Cum se numește?

Band of gypsies.
Uite, tu știi și eu nu știu. Gypsy caravana am făcut acum în America. Aproape o lună de zile, era indieni, erau unguri, erau macedoneni, erau bulgari, și toți intrau într-un autobuz. În America și tot timpul se făceau concerte acolo și veneau americanii – 2000, 3000, 4000 de persoane. Seară de seară.

(…)

Cam asta a fost viața noastră peste tot: te duci la hotel, trebuie să te speli, să te bărbierești, să te odihnești. Te duci, faci probă, te întorci înapoi. La ce oră e concertul? La 10. Altul e la 11, altul e la 12. Depinde cum pun agenții, organizatorii, din străinătate. Stai în pat, te uiți la televizor, singur, mai iei din frigider o apă plată, o sticlă de whisky când ai. Trebuie să te duci afară să fumezi, că n-ai voie să fumezi în cameră. Mai găsești pe cineva care te întreabă: „A, Taraf de Haidouks?”. „Da”.

Alexandra Bădescu e ucenică la DoR și studentă la Medicină. În timpul liber, îi place să meargă la teatru și să asculte poveștile oamenilor.