Artă pentru dreptate
Cum și-a găsit Mădălina Brândușe spațiul perfect pentru a-și manifesta instinctele de nesupunere.
Pe 17 aprilie, după avanpremiera spectacolului La Institutul Schimbării de la Centrul Național al Dansului București, Mădălina Brândușe și-a întrebat prietenii dacă au observat cât de tare tremura pe scenă. Ei i-au spus că din public nu s-a văzut nimic, au felicitat-o și i-au dat un buchet cu flori. Mădălina s-a bucurat, fiindcă după trei luni de repetiții, multă muncă și concentrare și-a învins emoțiile.
Spectacolul, coordonat de coregraful și activistul Paul Dunca, aduce în fața lumii poveștile a șase persoane transgender din România. Mădălina a interpretat rolul unui băiat în tranziție. Și-ar fi dorit să joace o fată, crezând că-i va fi mai ușor, mai ales că spectacolul include elemente de dans, mișcare și cântat, nicidecum regăsite printre atuurile pe care Mădălina crede că le are.
Dar, încă de la prima repetiție, când a îmbrăcat pantalonii și hanoracul negru, larg, Mădălina a simțit că s-a schimbat ceva în raportul ei cu personajul. Și-a amintit cum era în copilărie: tunsă scurt, slabă, băiețoasă și mereu julită. Lumea o întreba dacă era băiat sau fată. Mădălina s-a gândit că dacă atunci putea fi percepută ca băiat, acum de ce n-ar mai reuși? A lucrat mult pe voce, despre care i s-a tot spus că nu e prea feminină, și a încercat să redea cât mai autentic povestea personajului, asimilând chiar și unele gesturi. N-ar fi vrut să-l dezamăgească, mai ales că îl știa dinainte; el lucra la Care Cafe (actual Share Cafe), un local de tip cooperativă din București, înființat sub egida Centrului pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație. Cafeneaua angajează persoane din comunități vulnerabile și donează profitul către proiecte educaționale și sociale.
Rolul s-a desfășurat pe baza unui interviu stufos făcut de Paul împreună cu Mădălina și cu Monica Marinescu, o altă actriță din spectacol. Cu toții au transcris cele câteva ore de discuție, după care au ales și editat fragmentele pe care le-au considerat relevante pentru piesă. Mădălina mai are două surori, ea fiind cea mijlocie. Înainte să înceapă tranziția, personajul ei se afla în aceeași postură. Mădălina spune că asta i-a apropiat foarte mult, iar ea și-a dorit să-l cunoască cât mai bine. Sinceritatea cu care el își exprima emoțiile și vulnerabilitățile au ajutat-o să-l înțeleagă și au contribuit la relația care s-a creat între ei. Deși nu au petrecut foarte mult timp împreună, Mădălina simte acum că-l știe de-o viață, lucru care nu i se întâmplă cu oricine.
Mădălina e din Brașov și are 29 de ani. Mama ei a fost timp de 30 de ani asistentă la stomatologie, iar tatăl, inginer proiectant, cu un talent deosebit la desen. Le făcea fiicelor lui toate planșele pentru școală și primeau numai nota 10. Mădălina spune că niciuna dintre ele nu l-a moștenit. Când povestește despre copilărie, totul este legat de surorile ei. Sora cea mare a avut întotdeauna camera ei, fiind mai cuminte și mai responsabilă. Mezinele stăteau în aceeași cameră și se băteau aproape în fiecare seară. Mădălina își amintește acum cu drag de un moment mai puțin plăcut, în care sora mai mare cu patru ani i-a rupt urechea, în timpul unei sesiuni de gimnastică în casă. După vreo jumătate de oră de țipete, mama a preluat controlul și i-a cusut Mădălinei rana. Nu a durut-o deloc, dar scandalul făcut a fost de proporții.
Dintre toate cele trei surori, avea notele cele mai mari și nu le crea probleme părinților. Pe Mădălina de mică a preocupat-o, însă, lipsa de acceptare și de dreptate a oamenilor. „Eram întotdeauna aia care: băi, nu-i drept, haideți să facem, să ne cerem drepturile.” La un moment dat, în școala generală s-a organizat o excursie cu clase diferite. Fiidcă știa că la muzee trebuie să intre doi câte doi, Mădălina voia să stea împreună cu cea mai bună prietenă, care era cu un an mai mare. Profesoara de chimie i-a spus că trebuie să stea cu un coleg din clasa ei. Mădălina a zis că altfel nu intră la muzeu, iar drept răspuns „profa mi-a lipit o palmă peste obraz de față cu toți colegii”. Recunoaște că nu-i plăcea să se conformeze. Își amintește că odată, mama ei a venit nervoasă de la școală. Diriginta îi spusese că nu a mai avut vreun elev cu o fire așa revoluționară ca a Mădălinei.
În clasa a XII-a, avea o profesoară de istorie care le preda mult și într-un ritm alert. Deși urma să dea bacalaureatul la istorie, nu avea cum să învețe pagini întregi de pe o zi pe alta. Așa că Mădălina s-a hotărât să ia atitudine. Într-o zi, i-a spus profesoarei că nu e drept ce face și că este sigură că atunci când va termina materia va pleca și va lăsa clasa de izbeliște. Profesoara nu a ținut cont de revolta elevilor, iar la începutul semestrului doi s-a comportat exact așa cum intuise Mădălina.
Mădălina spune că a avut un activism neasumat, dar conținut dintotdeauna. Asumarea a venit pe parcurs. A început, cel mai probabil, odată cu plecarea de acasă și a continuat cu momentele în care a decis să facă lucruri pe cont propriu.
A venit în București ca studentă la Facultatea de Psihologie. Ea ar fi vrut să dea la actorie, dar sora mai mare i-a luat-o înainte, iar tatăl considera că o actriță în familie era deja suficient. A locuit cu sora ei în căminul facultății de teatru. S-a integrat rapid în acest mediu și, după doi ani, a renunțat la psihologie și s-a înscris la teatru. Mama a sfătuit-o să termine și prima facultate, însă Mădălina și-a canalizat întreaga energie înspre actorie.
Apoi, Mădălina s-a îndrăgostit de unul dintre colegii surorii ei. Au avut împreună o relație de șapte ani. În 2012, după ce a terminat actoria, Mădălina a jucat rolul unei tipe „crazy” în piesa Big Baby, pusă în scenă de către prietenul ei, actorul Andrei Şerban. A făcut figurație în mai multe filme, printre care și Poziția copilului, dar și la operă, în spectacole precum Aida sau Albă ca Zăpada. În 2011 s-a angajat, part-time, la Adservio, catalogul electronic școlar.
În octombrie 2015, a avut loc premiera piesei Ce-am fi dac-am ști, un proiect teatral care prezintă istoria protestelor din perioada 1918-2000. Acesta face parte dintr-o serie de spectacole a Stagiunii de Teatru Politic, înființate de o echipă condusă de regizorul David Schwartz. Prietenul Mădălinei se număra printre membri, iar ea i-a ajutat mult pe partea de logistică (întocmirea actelor pentru obținerea fondurilor, rezervări, fotografii etc.). Participa la toate întâlnirile organizate de ei, mai ales dezbateri politice, și devenea din ce mai atrasă de această zonă de teatru documentar. Până când David Schwartz a invitat-o să facă parte din distribuție. Mădălina spune că a fost că un vis devenit realitate, iar prin implicarea și prin munca depusă (a avut de interpretat 12 roluri printre care: ucigașul sindicalistului ieșean Virgil Săhleanu, ilegalista comunistă Haia Lifșiț sau muncitorul Ion Marin) și-a demonstrat cât de multe poate face.
Mădălina nu a putut să zică la finalul reprezentației de la CNDB dacă a ieșit bine sau nu. Reacția băiatului a cărui poveste a jucat-o a fost edificatoare. Imediat după spectacol, a venit la ea și i-a spus: „Am retrăit tot parcursul și-ți mulțumesc. Nu știu de unde ai reușit să ai atâta empatie cu mine.” I-a întors mulțumirile fiindcă se simte, la rândul ei, datoare. Fiecare personaj o îmbogățește spiritual pe Mădălina și îi aduce gesturi de confirmare venite de la prieteni sau de la oameni necunoscuți.
Mădălina consideră că toate își au rădăcinile într-o zonă personală care te urmărește peste tot. Nu poți scăpa de anumite lucruri, dar le poți face măcar mai bune. Nu se vedea niciodată în stare să cânte, mai ales că nici acasă nu a fost încurajată. „Taică-miu râdea mereu de mine când cântam și-mi zicea să tac, că nu mi-a greșit cu nimic.” Zâmbește când își amintește, iar ochii verzi, mari și blânzi transmit o undă de căldură și nostalgie.
A reușit să treacă peste această barieră doar cântând. Și-a învins fricile, neputințele și emoțiile negative atunci când a avut curajul să se confrunte cu ele. A motivat-o manifestul lui Paul de la finalul spectacolului („Expunerea este cheia spre autodescoperire. Autodescoperirea este complicată, antrenantă și nu fără durere.”), care i-a devenit un fel de motto.
La începutul lui septembrie, Mădălina a mers la Galați, unde a jucat Ce-am fi dac-am ști în cadrul Festivalului de teatru independent – Butterfly Effect ITF. Piesa va fi reluată în București toamna asta. Pe 28 septembrie se întoarce la CNDB, cu o nouă reprezentație La Institutul Schimbării. Spectacolul poate fi văzut de mai multe ori în următoarea perioadă.
În paralel, lucrează la Adservio cu normă întreagă. Are nevoie și de ceva stabil. I-ar plăcea să facă numai teatru, dar nu știe care sunt șansele ca dorința ei să se împlinească. Deocamdată, se bucură de cei doi ani minunați pe care i-a avut.
Mădălina și-ar dori să trăiască într-o lume în care și o minoritate de un singur om, vorba lui Orwell, să fie acceptată. Sau într-una în care să nu mai existe niciun fel de minoritate. Dar până când așa ceva va fi posibil, teatrul activist este modul prin care Mădălina luptă pentru drepturile lor. Crede în egalitate, acceptare și, mai presus de toate, în iubire, atât pentru ea, cât și pentru toți ceilalți. „Eu dacă militez pentru ceva pe lumea asta care cuprinde toate astea, militez pentru iubire. Cel mai important lucru.”
Ruxandra Cosma începe în această toamnă anul II la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Acest text a fost scris în programul DoR Lab, o serie de workshopuri organizate în redacția DoR pentru o echipă de studenți la jurnalism. A doua ediție a programului începe în noiembrie.
S-ar putea să-ți mai placă:
Bucureșteanul: Bucurie cu gust de socata
Un arhitect își caută libertatea în florile de soc.
Călător
Peter Rațiu are 55 de ani, respiră greu când vorbește, este cercetător în anatomie computerizată, medic pe ambulanță…
Editorial DoR #35: Dragă Selly
O scrisoare deschisă către un vlogger cu 2 milioane de abonați, despre viața la 18 ani, poveștile României de azi și cele ale României de mâine.