[EduDoR] O zi într-o școală finlandeză

Într-o zi obișnuită, un elev de clasa I dintr-o școală finlandeză știe la ce oră să vină la școală, dar nu știe ce orar are, iar în pauze, sala de clasă se încuie și cu toții sunt obligați să iasă în curte și să se joace, chiar dacă plouă sau e frig. Iar asta e perfect normal.

E luni, sfârșit de mai ploios și rece. La 9 fără 10, în cancelaria Școlii Comprehensive Ressu din Helsinki profesorii se pregătesc de ore. Pe cele două mese lungi, metalice, gri și austere, din mijlocul camerei, sunt împrăștiate căni de cafea, tabele și liste și nelipsitele prăjituri cu ciocolată aduse de-acasă. Pe pereți sunt aviziere cu orarul, table care anunță calendarul săptămânii, vizitele și ședințele din ziua respectivă. Pe o singură latură a sălii sunt patru fotolii elegante – două de-un fel și două de-un fel și o măsuță de cafea, parcă dintr-un alt timp și pentru altcineva. Profesorii le mai folosesc dacă au vreo oră de pauză, dar în furnicarul de dimineață trec neobservate.

Cu toții sunt îmbrăcați sport și chiar arată ca și cum ar face mult sport – o caracteristică a finlandezilor. În cancelarie nu există televizor, radio sau spațiu de fumat, există însă o chicinetă cu frigider, cuptor cu microunde, chiuvetă și mașină de spălat vase, iar holul de la intrare e un adevărat vestiar: profesorii își pot schimba și încălțămintea dacă vor, și chiar o fac, în iernile cu zăpadă multă.

Școala are 480 de elevi de mai multe naționalități și o istorie de peste 120 de ani – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de exemplu, a fost spital de campanie. Din 2007 Ressu oferă și programul de Bacalaureat Internațional, atât în finlandeză, cât și în engleză. Acesta nu diferă prin materii sau programă de sistemul național, ci printr-un accent sporit pe dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor și prin foarte multe proiecte individuale și de grup, iar diploma este recunoscută internațional.

Marika Lankinen predă biologie și geografie de 16 ani, iar de 13 e la Ressu. La 9 fix descuie cu un card electronic sala de clasă pentru ora de geografie de la a VII-a B. Clasele „A” studiază în finlandeză, iar seria „B”, în engleză. Elevii nu au o clasă a lor, ci se mută dintr-o sală în alta în funcție de orar, dar au dulăpioare individuale în care își țin lucrurile. Durează fix două minute pentru ca fiecare să se așeze la un pupitru și pentru ca Lankinen să proiecteze pe tablă, din computerul din clasă, prima fotografie pe care și-a pregătit-o de acasă. Absențele se trec într-un catalog electronic, la care au acces și părinții pentru a afla notele, care sunt de la 4 la 10. (Nimeni nu anunță absenții la începutul orei, și nici nu se strigă catalogul, ci profesorul trebuie pur și simplu să își cunoască elevii, explică directoarea școlii.)

Prima e o fotografie cu o barcă plină cu refugiați, iar Lankinen le cere să explice ce văd și să încerce să spună povestea oamenilor. „Barcă”, „fără veste de salvare”, „se numesc refugiați”, se aude pe rând din sală. „Din ce țară?”, întreabă profesoara și continuă seria de fotografii: o barcă ajunsă la mal din care un copil de 3-4 ani încearcă să se cațere pe stânci, un grup de refugiați în spatele unui gard de sârmă ghimpată, doi bărbați care coboară un sicriu în pământ, doi copii singuri cărând o valiză prin noroi și celebra fotografie cu copilul sirian găsit mort pe o plajă din Grecia toamna trecută. Elevii sunt liberi să se miște prin clasă, să vorbească când vor și dacă vor și chiar să apeleze vocal Google translate de pe iPhone 6-le unuia atunci când nu găsesc cuvântul în engleză pentru „sârmă ghimpată”.

Vorbesc despre lucrurile evidente din fotografii, dar Lankinen îi întreabă și despre cele mai puțin evidente:„Unde se duc?”,„De ce pleacă?”,„Unde e mama celor doi copii singuri?”. Într-o lecție anterioară discutaseră despre dezvoltarea economică a anumitor țări din Orient, dar acum e prima dată când vorbesc despre refugiați. Nu există răspunsuri corecte sau greșite, ci doar o discuție vie despre lumea din jurul lor și lucrurile care se întâmplă în timp ce ei sunt la școală.

Lankinen își încheie ora cu câteva date generale despre refugiați: conform UNCHR, în 2016 60 de milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească locuințele, iar jumătate dintre ei sunt copii. „Dar trebuie să înțelegeți că ei nu vin în Finlanda, aproape niciunul dintre ei nu a ajuns aici”, spune ea și încheie o oră de geografie cu 20 de puști de 14 ani în care nimeni n-a fost ascultat la capitalele țărilor africane, n-a fost scos să arate pe hartă vreun lac din Elveția și nici măcar nu a fost întrebat de economia țărilor de origine ale refugiaților.

Profesoara își ia rucsacul și se grăbește spre următoarea oră: predă într-o săptămână 23 de ore, unui număr de peste 200 de copii grupați în clase de 25, până la 32. Spre deosebire de România, unde norma didactică pentru profesori e de 18 ore indiferent de materie, în Finlanda ea diferă, de la 20 de ore la limbi străine și 21 la matematică, până la 24 la educație fizică. Tot 24 de ore pe săptămână au și așa-numiții „class teachers” care sunt profesori „generaliști”, un fel de învățători care predau din clasa I până într-a VI-a, interdisciplinar, toate materiile mai puțin educația fizică, muzica și limbile străine.

În sistemul finlandez, învățământul obligatoriu e de 10 ani și se desfășoară în „școli comprehensive”: elevii încep la 6 ani cu un an pregătitor, apoi până în clasa a VI-a au un profesor „generalist”, pentru ca într-a VII-a, a VIII-a și a IX-a să facă materii de sine stătătoare, cu profesori diferiți. Au însă și proiecte care ating mai multe domenii și pentru care primesc mai multe note: de exemplu, pentru un proiect despre dileme morale, cum ar fi dreptul la eutanasie, fac un eseu în perechi, plus o dezbatere în clasă și sunt evaluați la trei discipline: biologie, religie, educație pentru sănătate. Pentru elevii care sunt membri ai Bisericii Luterane, religia este obligatorie. Ceilalți pot studia etică sau, dacă e cazul, propria lor religie: ortodoxă, catolică sau islamică.

Pentru proiectul despre eutanasie au timp de lucru o lună, în principiu în timpul orelor de clasă, iar acasă continuă numai dacă nu termină în clasă. „Daca sunt eficienți și chiar lucrează în clasă, nu trebuie să lucreze acasă deloc”, spune Emmi Roponen, care predă istorie și educație civică la Ressu.

La fel procedează și Markku Suominen, unul dintre cei trei profesori de matematică și fizică ai școlii. Cu o săptămână în urmă le dăduse celor de-a VIII-a ca recapitulare să facă în clasă 29 de exerciții din trei capitole de geometrie: reflecții, rotații, translații, pe parcursul a șase ore. În acea dimineață de luni elevii lucrau în liniște, iar Suominen se plimba printre ei și îi ajuta unde e cazul. La ora lui, de două ori pe săptămână vine și un profesor de sprijin care lucrează cu cei cu cerințe educaționale speciale (cum ar fi dislexie sau ADHD) sau, pur și simplu, cu oricine are nevoie.

Fiecare capitol din manualul de matematică se termină cu o pagină de „De ce contează acest capitol”, cu aplicații practice ale noțiunilor teoretice. Cartea este un mamut de 660 de pagini în engleză, de la editura Universității Cambridge, pe care profesorii de mate l-au ales împreună și îl folosesc pe parcusul claselor VII – IX, și care rămâne în clasă la terminarea orelor.

Într-a IX-a, elevii de la Ressu au 30-32 de ore pe săptămână (în România – 29), dintre care două-trei sunt ore de opțional pe care le aleg singuri din oferta școlii (de exemplu actorie sau lucru manual). Nu se alocă ore pentru învățarea utilizării calculatorului – asta se dobândește de la sine, prin folosirea mijloacelor digitale de predare. În schimb, încă din clasa a IV-a, fac opțional programare. Și pentru cei mari clasele se încuie în recreație, iar pentru când e prea frig ca să iasă în curte, au pe holuri mese de fusball, biliard și tenis de masă.

La sfârșitul clasei a IX-a toți dau un examen de absolvire, pentru ca apoi să continue cu trei ani de liceu sau de învățământ profesional. Aceasta e mai mult o testare, nu un examen național standard. Doar criteriile de evaluare sunt aceleași pentru toți, stabilite de Consiliul Național de Educație (Finnish National Board of Education), instituție subordonată Ministerului Educației, care implementează politicile naționale în sistemul preuniversitar, pe când subiectele sunt făcute de fiecare școală în parte.

În general în școala finlandeză nu se dau teme, iar când se dau, ele constau în a citi un text scurt (pentru copiii din clasele mici), în a te documenta despre vreo personalitate istorică sau în a lectura o carte în cele 11 săptămâni de vacanță de vară. Elevii au foarte multă libertate și depinde de ei cum o folosesc, spune Roponen. „De exemplu, daca le dau o temă, nu îi verific pe toți și ei știu asta. E responsabilitatea lor să o facă, iar responsabilitatea o educăm în clasele primare.”

În clasa I, elevii au 20 de ore pe săptămână. Orarul lor cuprinde engleză, finlandeză, matematică, științe, lucru manual, arte, muzică, religie și sport. „Dar ei nu văd orarul așa”, spune Ropponen. „Ei știu doar la ce oră trebuie să vină la școală și dacă au sport – ca să-și aducă echipamentul –, sau o limbă străină – și atunci trebuie să meargă în altă sală. Conținutul zilei e organizat de învățător.”

Pauza de prânz e de 45 de minute și toate școlile oferă – încă din anii ’70 – masă gratuită din clasa I până la terminarea liceului și manuale gratuite în primele nouă clase. În ultimii doi ani, elevii trebuie să și le cumpere.

La noi, elevii primesc zilnic, gratuit, corn și lapte, iar o masă caldă ar trebui să fie oferită de către minister în premieră toamna aceasta în 50 de școli, în cadrul unui proiect pilot, dar detaliile nu sunt încă puse la punct. Manuale gratuite elevii români au primit până acum doar în primele zece clase, deși Legea Educației din 2011 prevedea până la sfârșitului liceului. Situația a fost corectată toamna asta, ca urmare a demersurilor asociațiilor de elevi.

După ore, în majoritatea școlilor finlandeze, elevii de clasa I rămân până la ora 16 la un club de după-amiază, unde pictează, se uită la filme și, în principal, se joacă afară sub supravegherea unor profesori. Pentru asta, părinții plătesc 80 de euro pe lună (pentru comparație, un abonament lunar de autobuz în Helsinki costă 52 de euro).

Astfel că la ora 13, când cei mari fie au intrat la ultima oră, fie au plecat acasă, în curtea Școlii Comprehensive Ressu mai rămân doar picii de clasa I, toți cu veste reflectorizante pe ei, semn că sunt cei care stau la afterschool. Unele fetițe aruncă la perete cu mingea de baschet, iar altele – doar în tricou și cu vesta –, stau întinse la soare pe jos, pe covorul din cauciuc din jurul căsuței lui Snoopy, personajul de desene animate. Afară sunt doar 15 grade și un vânt deloc blând, dar cauciucul e cald, iar copiii finlandezi sunt căliți. Snoopy în finlandeză se spune „Ressu”, și de aici numele școlii.

Alți copii joacă șah împrăștiați pe băncuțe, iar câțiva caută gândăcei și inspectează răsadurile cu căpșuni pe care le-au plantat la orele de biologie cu o săptămână în urmă, în cutii mari de lemn, pline cu pământ. De sferele albastre și portocalii, ca niște jumătăți de molecule care îți fură imediat privirea când intri în curte, s-au plictisit deja. Că doar ei le dăduseră ideea celor care au amenajat spațiul de joacă cu patru ani în urmă (directoarea îi consultase atunci pe elevi, iar rezultatul acesta fusese). Iar când și ei pleacă acasă, la 16, curtea școlii devine spațiu public și rămâne deschisă oricui vrea să o folosească. Pentru că libertatea și responsabilitatea nu sunt principiile care guvernează doar școala finlandeză, ci întreaga societate.

Articol realizat cu sprijinul Ministerului finlandez al Afacerilor Externe. Dacă vrei să afli mai multe despre învățământul din Finlanda, poți citi:
– cum se adaptează un liceu pentru a ține pasul cu lumea, cu tehnologia și cu elevii săi;
– cum funcționează sistemul de pregătire a profesorilor;
– cum a avut loc procesul de reformă curriculară.

Acest articol a fost publicat în EduDoR, o serie de texte pe tema educației, un proiect finanțat de Romanian-American Foundation și DoR.