Domiciliu instabil (Fragment)

Un grup de artiști recuperează amintirile unei comunități de vârstnici evrei din București, pe care le transpune, împreună cu ei, în teatru documentar. „Domiciliu Instabil”, cel mai nou proiect colaborativ, adună mai multe povești personale de locuire din ultimii 80 de ani – de la chirii, la evacuări, la proprietate.

Deschis în 1979, căminul „Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen” din Bucureștii Noi a apărut din dorința comunității evreiești din România pentru un loc în care vârstnicii să fie îngrijiți, după ce au văzut cât de mulți evrei tineri au plecat din țară în anii ’60-’70. Aici, aproximativ 80 de persoane în vârstă care nu mai au familie în țară au nu numai o casă, ci și toate serviciile necesare unei vieți demne: medici, psihiatru, îngrijitori personali, meniuri personalizate, serviciu religios, acces la internet și cursuri, precum.

În 2009, TangaProject (artiștii Monica Marinescu, David Schwartz, Paul Dunca, Mihaela Michailov și Katia Pascariu) a venit la cămin cu gândul de a recupera amintirile oamenilor instituționalizați și de a le transforma în proiecte și piese de teatru documentar. Împreună cu rezidenții, au pornit și proiectul de artă comunitară Vârsta4 și au căutat subiecte și forme artistice prin care să le spună poveștile: piese de teatru cu monoloage despre experiențele lor de viață, „Vârsta obiectelor”, cu povești ale obiectelor care le-au influențat viața și, cel mai recent, „Domiciliu instabil — O istorie subiectivă a locuirii”.

Piesa de teatru documentar se bazează pe mărturii ale rezidenților din cămin despre propriile experiențe de locuire și își propune o recuperare activ-afectivă și critic-politică a istoriei sociale a locuirii. Spectacolul se joacă din nou luni, 10 octombrie, la Macaz, în București. Mai jos e un fragment din „Domiciliu instabil”, cu bucăți din poveștile vârstnicilor:

*

Ioseph Cotnăreanu
De ce se muta lumea? Unii aspirau la mai mult spațiu și confort, alții, din motive economice, trebuiau să se restrângă. Unora proprietarii le cereau să elibereze casa pentru că aveau ei nevoie. Alții erau rău-platnici sau gălăgioși. Tatăl meu, de exemplu, avea boala să nu plătească chiria. Din cauza asta, relațiile cu proprietarii nu erau foarte amicale, foarte armonioase, ca atare ne și mutam foarte des.

Pompiliu Sterian
Eu am identificat în viața mea 15 adrese la care am locuit, dintre care majoritatea înainte de război. Întotdeauna am fost chiriaș. De fiecare dată am stat în două camere. Am locuit la subsol, am locuit la mansardă, am locuit la comun. O singură dată am stat în trei camere, și pe-a treia am subînchiriat-o ca să putem plăti chiria.

Dorotea Weissbuch
Noi, la Focșani, în provincie aveam cinci camere, inclusiv biroul tatălui meu, o terasă de vis, bucătărie, cămară pentru alimente și pivniță pentru lemne. Eram singuri într-o grădină cu pomi fructiferi și multe flori, era ca-n rai. Mai aveam în fundul curții încă o casă, unde locuia bunica, în două camere, și în a treia cameră servitoarea.

Lippa Segall
Prima mutare din viata mea a fost una de 24 de ore, în perioada antonesciană. Casa a fost rechiziționată de poliția antonesciană și ne-au obligat, în termen de câteva ore, să ne mutăm. De supărare am început să ne distrugem grădina, aveam o grădină foarte frumoasă.

Marius Armașu
În copilărie m-am mutat de la Bacău la Suceava, de la Suceava la Capra Foii, de la Capra Foii la Voineșița, de la Voineșița la Ciunget, de la Ciunget la Râmnicu Vâlcea. Mutările astea au fost în gimnaziu și în primul an de liceu. Cu aproximație m-am mutat de la un șantier la altul. Pe șantiere stăteam în colonii muncitorești, în barăci.

Iudith Ardeleanu
După părerea mamei mele, când mi-am cumpărat garsoniera, în 1968,  a fost și prima dată când a apărut o capitalistă în familie.

— Noi suntem o familie de comuniști! Tu o să fii prima capitalistă din familie!

— Dar, mamă, eu știu de la Marx că capitaliștii exploatează. Eu nu exploatez pe nimeni, eu doar îmi iau o garsonieră!

— Nu are importanță, dacă ai proprietate, ești capitalistă!

— Ei, atunci îmi asum, o să aveți o capitalistă în familie! Dar înseamnă că țara asta a lui Ceaușescu se umple de capitaliști, că toți încearcă să își cumpere case!

Mihaela Bîrlegi
Nu găseam casă nicăieri, chiriile mari, copilul avea zece ani. Și am ajuns să stăm într-o baracă, undeva pe lângă râul Colentina. Pe urmă am stat la diverși oameni, numai ca să aibă copilul unde să stea. Apoi am făcut curat la o scară și am stat într-o cameră cu bucătărie – lucram seara la operetă și dimineața la curățenie. Numai că, după trei ani, a fost revendicată vila. Și ne-a dat afară pe toți. Am fost evacuată din nou. Asta era în anul 2000.

Margareta Eschenazy
În 2010 m-a evacuat în strada, în cămașă de noapte. Era martie, era încă frig. O ardeleancă, vecină, pe care nu o cunoșteam, mi-a adus o pătură pe care o am și acum. Am dormit pe o bancă pe strada Rahmaninov și pe scaune la Spitalul de Urgență.

*

Spectacolul face parte din proiectul „Domiciliu instabil” – spectacol de dans locativ realizat de colectivul Vârsta4 sub umbrela asociației ADO, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Colectivul este format din: Iudith Ardeleanu, Marius Armașu, Mihaela Bîrlegi, Ioseph Cotnăreanu, Mișa Dumitriu, Paul Dunca, Margareta Eschenazy, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Jak Neumann, Katia Pascariu, Marius Rădulescu, David Schwartz, Lippa Segall, Pompiliu Sterian, Dorotea Weissbuch.
 
Despre căminul „Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen” am scris și noi în DoR #17, ca parte dintr-un proiect editorial mai mare despre cum îmbătrânim în România. Iar despre Paul Dunca și neliniștile lui creative am scris în DoR #24. Dacă vrei să ai cele două numere în colecția ta și să ne susții să continuăm să facem astfel de materiale, cumpără-le din shopul DoR. Dacă vrei să nu ratezi niciun număr, abonează-te. DoR are nevoie de supereroi cititori ca tine ca să continuăm să scriem astfel de texte.