Editorial DoR #30: Alege‑ți ficțiunea

Anul 2017 a început pentru mulți dintre noi în stradă. La fel de brusc precum PSD a încercat să treacă o ordonanță („noaptea ca hoții”), așa au ieșit și oamenii, de ziceai că valul #rezist va lua pe sus întreaga guvernare. Părea că ambele tabere fac ceva nemaivăzut, un salt uriaș pentru cauza lor. De fapt, atât poziționarea PSD‑ului de azi – împotriva UE, multinaționalelor și ONG‑urilor –, cât și apetența noastră pentru ieșit în stradă se tot construiesc de la protestele din iarna lui 2012 încoace.

În Sapiens, Yuval Noah Harari schițează istoria rasei umane, de la apariția ei acum 200.000 de ani, până în prezent. Primii 170.000 de ani i‑am petrecut eliminând numeroase specii de mamifere mari (chiar dacă majoritatea nu ne mâncau). Apoi, în încă vreo 20.000 de ani, am eliminat și celelalte specii de oameni. Câteva revoluții mai târziu – agricolă, științifică, industrială – și iată‑ne azi, suferind de FOMO și așteptând totul acum, de la comanda de mâncare, la o schimbare politică.

Harari spune că homo sapiens au avut succes asupra celorlalte specii pentru că se pot organiza, flexibil, în grupuri mari: cum altfel aprinzi atâtea luminițe în fața guvernului? Al doilea motiv al supremației speciei umane e capacitatea noastră de a (ne) spune povești despre lume. De a dubla observațiile din realitate – uite doi bărbați sau două femei care se țin de mână – cu o ficțiune despre ce înseamnă asta: sfârșitul familiei creștine tradiționale.

Și PSD, și Coaliția pentru Familie, dar și băncile, Soros și DNA sunt ficțiuni colective pe care le înzestrăm cu puteri și valori imense, în funcție de care ne alegem tabăra.

Am fost recent la Să se ridice țara, un spectacol cu actorul devenit profet naționalist Dan Puric și Nicolae Furdui Iancu, un interpret într‑o misiune solitară de propagare a mitului Ardealului românesc. Sala Palatului era înțesată de tineri, de familii cu copii, și mai ales de persoane în vârstă. În deschidere, un cor de bărbați în port popular a cântat o suită de cântece despre nevoia de a lăsa pământ, părinți, copii pentru armele cu care să nimicești dușmanul. „Pentru țară voi să mor, voi să mor, să mor”, suna refrenul unei balade mortuare, cu ritm de colind.

Puric s‑a folosit de această deschidere ca să adauge cărămizi la ficțiunea colectivă pe care o țese de câțiva ani. Șansa României de a supraviețui, spune el, stă tocmai în disponibilitatea de a ne jertfi pentru un pământ (care ne aparține de la începuturile timpurilor). Bombardându‑ne cu referințe de la Confucius, la Mihai Viteazu, la Arsenie Boca, Puric ne‑a lăsat într‑o Românie sub asediu. Apoi, alternând momente de smerenie (în care călugării îl sfătuiesc și crucea îl ghidează), cu bucăți de comedie grobiană (în care romii fură și străinii sunt maimuțe), a clarificat și dușmanul: forțele globalizatoare și promiscue. În fața lor, tot ce poate face „poporul minunat” e să se întoarcă înapoi (la rădăcini) și apoi s‑o pornească în sus (către Dumnezeu).

Sună desuet, dar nu e. Nu când 3.000 de oameni aplaudă în picioare, flutură stegulețe și cântă „Noi suntem români”. Naționalismul de stare de asediu nu s‑a inventat azi, însă se re‑intensifică cu pași mici de ani de zile și – probabil – va avea și‑un moment de izbucnire publică (și politică).

Ce face ficțiunea lui Puric atractivă e că nu cere mult efort de la oamenii speriați. Nu trebuie să căutăm cărarea către o societate mai justă și mai echitabilă. Din contră, e indicat să ne întoarcem pe unde am venit. Schimbarea e înfricoșătoare. Nostalgia e liniștitoare. În hol, pe lângă cărțile lui Puric și memoriile unor călugări, se vindea și ziarul care să însoțească această nostalgie. Se numește Certitudinea.

Certitudinea e exact ce resping cei care încearcă să avanseze, pentru că un drum pe care n‑ai umblat e plin de potențiale pericole.

În DoR #30 sunt multe povești despre pașii mici pe care i‑am putea face să devenim mai buni ca indivizi și mai echitabili ca societate. (Da, sunt ficțiunile în care noi credem.) În umbra #metoo, Cecilia Laslo scrie împotriva României în care le permitem bărbaților să jignească femeile, reducându‑le la cetățeni de rangul II. În Piatra Neamț, dramaturgul Gianina Cărbunariu are o viziune pentru un teatru care să le dea tinerilor o imagine mai complexă asupra lumii, chiar dacă asta le va destabiliza ficțiunile cu care au crescut. Simona Halep, care ne face mândri când câștigă și ne supără când pierde, își înfruntă cel mai tare adversar de până acum: propria minte.

La prima vedere, poveștile sunt despre neputință. Dar aproape patru ani petrecuți de Simona în top 10 mondial înainte să urce pe 1 nu sunt despre neputință. Din contră. Sunt despre perseverență și răbdare, pentru că progresul nu se vede de azi pe mâine.

S‑ar putea să dureze. Să ia ani de stat în piață, ani de petiții și de scris proiecte, ani de strâns fonduri pentru a construi state paralele (dar funcționale), ani să ne scuturăm de frica pe care mizează retorica lui Puric. E tot o ficțiune, dar una în care merită să credem.