Bucureșteanul: Dă cu minus des, dar să-i fie copilului bine

Au fost zile în care Nicolae Vintilă, un bucătar tras la față, blond, de 27 ani, a mâncat doar o dată. Uneori, dacă-și permit, el și soția lui Elena mai cumpără și carne, dar dacă ciorba pe care-o gătesc la două zile iese bine, ei sunt mulțumiți. Dacă Andrei, copilul lor de 3 ani fără o lună are ce mânca și stă la cald, sunt fericiți.

De când a devenit tată, drumurile lui Nicolae urmează aceeași linie: acasă – muncă, muncă – acasă. De șase ani e bucătar la un hotel de cinci stele din București și după o tură de opt ore sau mai mult, vine acasă unde gătește cu o mână și cu cealaltă se joacă cu Andrei. Copilul e la vârsta la care n-are răbdare să construiască din Lego și se enervează repede, spune Nicolae. I-au cumpărat recent un pistol cu apă și s-ar juca non-stop cu el la duș, poc-poc. „Mai lasă poc-poc-ul, că cineva plătește și apa aia”, îi spune Nicolae râzând, „dar ce să înțeleagă el la vârsta asta?”

Pe când era de vârsta lui Andrei, Nicolae era unul dintre cei 500 de copii care creșteau într-un centru de plasament din Bușteni. Fusese crescut de mama lui până la doi ani, apoi abandonat într-un spital din Băicoi, după o internare. Ține minte cum, pe când avea 10 ani, mama lui a venit să-l ia acasă, în vacanța de vară, însă Nicolae voia să plece într-o tabără de două săptămâni cu cei de la centru. Tot anul școlar era un concurs de buline roșii și negre între copii. Cu cât primeai mai multe buline roșii, însemna că ai fost cuminte și răsplata venea sub forma unei excursii. A rugat-o pe mama lui să se întoarcă după el la final de tabără, că e meritul lui și vrea să meargă, oricum nu și-ar fi permis o vacanță ei doi. Mama nu s-a întors.

La 14 ani, centrul din Bușteni s-a desființat, iar Nicolae a trecut în grija Organizației Umanitare Concordia, care are ca misiune susținerea familiilor aflate în dificultate și (re)integrarea socială (familială, școlară, profesională) a copiilor, tinerilor și adulților, spre o viață autonomă și responsabilă. Concordia ajută de 25 ani peste 4.500 de copii și tineri, și protejează anual peste 550 de copii și tineri în casele și locuințele sale sociale din București, Ploiești și Ariceștii Rahtivani, Județul Prahova. Nicolae locuia într-una din casele de la Ariceștii Rahtivani și trebuia să-și facă buletin și pașaport, atunci a căutat-o pentru acte pe mama lui, care locuia în Drăgănești-Prahova, la 25 km distanță de Ploiești. Mama l-a recunoscut, nu mai părea supărată pentru că Nicolae n-a vrut să petreacă timp cu ea în urmă cu patru veri și i-a spus că primise oricum citația lui de mutație. De atunci, o vizitează periodic, o ajută cu bani pentru lemne sau cu diverse reparații prin casă.

În familie sunt nouă frați, și mai mici și mai mari decât Nicolae. Mai are două surori în școală, frați în construcții sau în industria panourilor solare și ține legătura cu toți. Acum trei ani i-a scris pe Facebook o fată spunându-i că are și ea un frate cu numele lui, născut tot în septembrie și i-a trimis niște documente de la tribunalul din Prahova, actele ei pentru familia din Franța care o adoptase. Era sora lui. De Paști s-au și întâlnit în România, Nicolae a găzduit-o în apartamentul pe care-l închiriase împreună cu Elena și a plimbat-o peste tot, inclusiv în casa părintească.

Dintr-a VIII-a, Nicolae a crescut în familia Concordia și, sprijinit de ei, a făcut mecanică la o școală profesională pentru că asta-l pasiona atunci, apoi a terminat liceul la zi, la științele naturii, altă curiozitate. În ultimul an de liceu, s-a angajat în paralel în service-ul de la Dacia și muncea șase ore pe zi, după școală. Era primul job, din care punea câte un ban deoparte lunar, în timp ce Concordia îi asigura mâncare, haine, casă și excursii. Pe atunci nu dădea încă bani părinților. În căsuța cu două nivele în care locuia cu alte 11 persoane care i-au devenit familie a prins Nicolae prima oară gustul gătitului. La început, educatorii făceau ciorbă și Nicolae se mai strecura, mai ciugulea, mai degusta. Ei i-au spus să lase gustatul și să pună mâna să învețe, că nu mai e copil. Nicolae i-a luat în serios și curând se oferea el să fac ciorba, să gătească pentru prânz și pentru cină.

După ce a stat un an în service-ul Dacia, s-a mutat la Magic Auto, firmă de auto dealing cu 200 mașini în parc, unde Nicolae pregătea mașini pentru vânzare sau cumpăra altele. Era primul job oferit de Concordia și pentru el era copleșitor. Avea 500 de euro salariu de start și era condus la muncă cu o mașină în fiecare zi. După un an au falimentat pe piața românească și Nicolae s-a angajat la o fabrică de pâine din Vitan, una dintre periferiile bucureștene, la recomandarea unuia dintre managerii de la Magic Auto. Era fascinat că o să vadă în sfârșit cum se face, cum se împachetează și trimite o pâine. Prima jumătate de an a fost muncitor necalificat, adică lua sacii de făină și-i punea pe bandă, manipula mărfuri, ambala, separa marfa proaspătă și o încărca în tiruri cu alți colegi. Apoi a avansat la moară, la camera cu multe butoane „ca la avioane”, de unde manevra benzile. Era singur acolo și dacă își lua el pauză, toată fabrica se oprea.

După un an, n-a vrut să mai rămână, i s-a părut că muncește non-stop și că pentru 1300 de lei pe lună și doar o zi liberă pe săptămână, efortul nu rentează. Se hotărâse c-o va lua pe calea bucătăriei, începuse să se intereseze de cursuri specializate și să aplice la joburi la hotelul la care lucrează și acum, care nu avea pe-atunci niciun post disponibil. Aveau însă un post la măcelărie/ legume/ omul bun la toate. După un an, șeful lui i-a spus „hai sus, la bucătărie”, salariul a crescut pentru noul ajutor de bucătar, cursul era absolvit. De-acolo a învățat rețete peste rețete. Ca ajutor, Nicolae dădea la mână bucătarului dacă avea de tocat ceva, stătea lângă sosuri. „Acum gătesc normal”, spune el, „duc o ciorbă la bun sfârșit.” A lucrat la început pe bucătărie americană, pe gustări pentru meciuri de fotbal. La început era lejer, ca acasă, niște ochiuri, burgeri, cartofi, „și de atunci au trecut șase ani.”

A fost mai greu, deși îmbucurător deopotrivă pentru încrederea pe care i-au acordat-o, când Nicolae a început turele de noapte. Nu mai reușea să adoarmă a doua zi după tură, intra în panică spre șase dimineața, când se deschideau ușile la micul dejun și el nu avea totul gata. „Chiar dacă acolo e fluxul mare, e ca o roată care nu se oprește, trebuie să funcționeze non-stop”, spune Nicolae serios. „Clienții vor tot timpul ceva și trebuie să-i întâmpini ca lumea.” Pe lângă jobul de la restaurantul hotelului, Nicolae mai prinde nunți și botezuri la care lucrează ca bucătar pentru 500 lei „lucrarea” și mai coordonează o echipă care încarcă și descarcă marfă. Câteodată stă și 24 ore fără să doarmă, mai bagă o cafea, un energizant „ca să prindă aripi.” Totul ca să mai facă un ban suplimentar celor 3000 de lei care se adună din salariul lui și al Elenei, care acum e vânzătoare la un magazin mic de haine și electrocasnice.

Jumătate din sumă se duce pe chiria din Berceni, găsită cu greu acum trei ani. S-au mutat din cuib în cuib din cauza proprietarilor care n-au vrut să-i primească atunci când auzeau că au copil. Alți 500 de lei merg pe creșa la care-l lasă zilnic pe Andrei până la 19:00, alți 500 pe lumină, întreținere, telefoane. Când vine vorba de mâncare, pe Nicolae deja îl pufnește râsul. „Păi intri în piață, iei niște morcovi, castraveți, ceapă și roșii, s-au dus 50 de lei, toate sunt scumpe.” În prima iarnă plăteau 200 de lei curentul, pentru că garsoniera în care stau nu avea termopane și foloseau aeroterme. Când s-au mutat acolo, aveau doar o măsuță, un aragaz și o bibliotecă și Nicolae a făcut un credit ca să poată lua frigider, mașină de spălat și mobilă.

Cu programul Prima Casă se luptă de patru ani. Prima oară le-au spus că dosarul este aprobat și că pot fi eligibili pentru o garsonieră, apoi cei de la bancă au văzut că Elena era în postnatal și indemnizația de mamă nu putea fi considerată  salariu. După ce Elena s-a angajat și au depus dosarul din nou în aprilie, tot n-au fost eligibili, pentru că nu avea încă vechime și oricum sunt probleme cu fondurile pentru Prima Casă. Din când în când, Nicolae mai intră la bancă să întrebe dacă s-a modificat ceva. Acum așteaptă să facă Elena un an vechime, să-și poată reînscrie dosarul. Berceni e acasă, dar n-au cum să nu se gândească cum ar fi fost dacă toți banii de chirie pe care-i rup lunar de ani buni să fie câte o cărămidă pentru casa lor.

Nicolae și Elena nu știu pentru ce să pună bani deoparte mai întâi. Pentru cuptorul cu microunde, pentru viitoarele lecții de înot ale lui Andrei sau pentru niște fețe de perne? Să-i mai ajute pe părinții care sunt bătrâni și n-au bani de lemne pentru sobă? Să-i mai scrie surorii din Franța care câștigă într-o oră cât el într-o zi, ca să-i ceară pentru chiria de luna asta, pentru că deja au depășit bugetul? Să pună un leu și pentru fondul de 2000 de euro, cât ar trebui să aibă pentru avansul Primei Case? Sunt multe întrebări care i-ar putea ține noaptea treji pe amândoi, însă în loc să se mai îngrijoreze, preferă să facă în miez de noapte clătite din aluat bătut cu telul de Andrei, care e curios să descopere cum funcționează orice, oricând.

La început, Nicolae nu a crezut că va rezista în București. Prima oară când a intrat la metrou la Victoriei dimineața și a așteptat 10 minute ca să poată băga cartela din cauza aglomerației, nu înțelegea unde se duc toți oamenii. „E bine că se muncește în țara asta”, s-a gândit el. I se pare că e un oraș ca argintul viu, cum e și el, și în 10 ani s-a obișnuit cu el. La restaurant e poreclit Săgeată pentru că e eficient și nu o lălăie, dar are planuri, la un moment dat, să plece o perioadă și în Franța cu familia, la sora ei, ca să poată munci și pune un ban deoparte pentru viitorul lui Andrei, să nu-l prindă 18 ani cu buzunarul gol; dacă Nicolae n-a avut, pentru Andrei să fie mai ușor. „Sunt tânăr, trebuie să muncesc cu puterile mele și să urc treptat, că nu am fost sus brusc și am căzut și iar sus”, spune Nicolae. „Am făcut ce știu, acum le fac pe toate, instalator, tâmplărie, mai pun în casă o faianță, gresie, pentru că viața m-a lovit și ca să nu mai dau un ban meseriașului, m-am pus eu să învăț cum se face. Ce e greu pentru mine?”