[Colectiv] Invizibilă nu pot să devin

Mariana Oprea – sau Tedy – este unul dintre cei mai cunoscuți supraviețuitori din Colectiv. Își folosește rănile ca să ne amintească de ce a fost acolo și să ne învețe despre urmările incendiului.

Toamna trecută aveam 28 de ani, eram cu capul în nori și căutam să-mi duc mai departe visul de a lucra în arhitectură; o lungă perioadă tot ce făcusem era să depun CV-uri peste tot și să merg la interviuri. Familia – mama, fratele și cumnata – m-a susținut mereu. Cu tata am avut tot timpul o relație mai dificilă după divorțul părinților de acum 12 ani. Deși am încercat să păstrez o legătură apropiată, nu s-a întâmplat. De atunci locuiam cu mama într-o garsonieră închiriată din Tei; ne era destul de greu să ne întreținem, mama bugetar, eu fără job stabil.

Cu prietenii mă vedeam destul de des: prietenele cele mai apropiate mi-au rămas cele din clasa a V-a, pe care le-am cunoscut la Liceul de Arte Plastice ,,Nicolae Tonitza”, apoi erau foștii colegi de la Arhitectură și oameni pe care i-am întâlnit cu diverse ocazii și cu care am vibrat pe aceeași lungime de undă. Ne plăcea să ieșim la terase, în cluburi, în parcuri, să ne plimbăm cu bicicleta, să mergem la munte sau la mare, cu bani puțini, dormind prin mașini sau corturi.

Aveam părul lung până la mijlocul spatelui, pe partea stângă mi-l răsesem, îmi plăcea să mă îmbrac în negru și-mi făcusem primul tatuaj în primăvară: un portjartier din dantelă pe coapsa stângă, neterminat încă. Îmi plăcea să pictez pentru că mă detașam de tot ce era în jurul meu; pentru câteva minute sau ore nu mai exista nimic altceva în mintea mea.

Aveam diverse comenzi de tablouri, cărți de vizită sau design de site-uri, îmi căutam un job stabil și o sursă sigură de venit. Acasă făceam diverse lucruri: spălam vase, găteam ciuperci la cuptor, salate de tot felul, paste cu ton, cremă de zahăr ars, bezele și întotdeauna tortul aniversar pentru mama.

Pe 15 octombrie 2015, după un interviu, am semnat un contract de muncă pentru o perioadă de probă de o lună, în grafică, la o firmă de publicitate. Mă gândeam că lucrurile vor deveni din ce în ce mai liniștite pentru noi. Mergeam la job și la un curs de modelare 3D. Încercam să țin pasul cu ritmul de lucru și să mă pun la curent cu advertisingul. După job îmi făceam tema pentru curs și eram cu laptopul în brațe studiind.

Pe 29 octombrie am avut la birou un party de Halloween. Îmi plăcea atmosfera de acolo: dimineața sau seara se făceau brainstorminguri cu temele de lucru, la care luam parte toți, era relaxant și creativ.

Pentru următorul an plănuiam să fac tot ce nu putusem să fac până atunci din cauza situației financiare mai dificile: mici excursii, școala de șoferi, să mă pot duce la concerte, să-mi mai fac ceva tatuaje.

---

Când s-a pornit flacăra în Colectiv, eram în spate lângă bar și, ca să ajung spre ieșire, am ocolit standul cu tricouri de vânzare. Era foarte multă lume, se țipa, eram împinsă, era un haos general. Focul s-a extins tare și toți erau chitiți pe ieșire.

Erau niște perdele destul de voluminoase între container și spațiul de concert. Am simțit textilul acela fierbinte pe scalp. M-am întors ca să mă uit în spate și am văzut o flacără care venea spre mine. Mi-am acoperit ochii cu palmele. Am leșinat după ce a venit flacăra. După ce m-am trezit, mă tot zbăteam, era și cineva căzut pe piciorul meu. Nu știam nici cum să ies, nici cum să mă împing, nici cum să mă ridic.

Căzusem cu capul foarte aproape de pragul de la ieșirea din club. Cineva a văzut că mă zbăteam. A vrut să mă apuce de mâini să mă tragă afară și a văzut că nu poate și m-a luat pur și simplu de subraț. Dar aveam piciorul foarte prins; nu putea să mă elibereze și a tras până a reușit.

M-am ridicat în picioare, eram chiar pe tocuri. Mulți erau negri din cap până în picioare, dar păreau OK. În prima ambulanță pe care am văzut-o erau deja mai multe persoane și mi-au zis că nu mă mai pot lua. În a doua era cineva pe targă și i-am rugat să mă ia și pe mine pe un scăunel pe care-l zărisem. Și mi-a zis: „Bine, te pot lăsa aici. Dar dacă poți să stai”. „Da, stau, e OK”. Când ambulanța a început să ia viraje, mă tot loveam dintr-o parte în alta. Pe picioare și pe spate simțeam doar o senzație de disconfort.

La Spitalul Colțea ne-au tăiat hainele. Cred că eram în stare de șoc pentru că mi se umflaseră mâinile și fața, mi se închideau ochii și tremuram necontrolat. Îmi atârna pielea de unghii și nu vedeam mare parte din degete. Îmi tăiau ceva dimprejurul unghiilor și mă uitam așa, printre gene, să văd ce se întâmplă.

Medicii se uitau total șocați la noi. Ne tot întrebau: „Ce s-a întâmplat? Ce  s-a întâmplat?”. Eu am zis că a luat foc un club.

„Câți sunteți?”

„Nu știu câți suntem.”

Am vorbit cu fratele meu la telefon și i-am zis: „Stai liniștit că m-am ars puțin. Am venit să mă panseze. Vorbim mâine dimineață”. Și mi-a zis: „Mama știe?” „Nu”. „Ce bine, să nu-i spui.”

În acea noapte, după câteva ore, ne-au transferat la Spitalul Militar pentru că și-au dat seama că nu sunt un spital specializat pentru arsuri, n-aveau unde să ne cazeze, cum să ne trateze. Când am ajuns acolo, primul lucru pe care l-au făcut a fost să pună o folie pe mine și am început să mă încălzesc. M-am simțit relaxată, nu-mi mai era frig.

În cele șapte zile cât am stat aici mă sedau, mă curățau, îmi schimbau pansamentele. Îmi aduc aminte că nu puteam să respir și eram intubată. Încercam cu greu să mă calmez, simțeam că nu trag suficient aer. Când vedeau că intru în panică și nu mai respir cum trebuie și îmi crește pulsul, mă sedau. Roiau și câte zece asistente non-stop pe lângă noi. Tot timpul era cineva să ne dea apă, să ne vorbească. În momentul ăla am realizat că nu e chiar de joacă.

Mi-au zis la un moment dat că mă pregătesc de transfer și tot auzeam fâșâind, forfotind, nu înțelegeam ce se întâmplă. „Măi, câte fundițe îmi pun să plec din țară?”. Nu știam că sunt cablată la tot felul de aparate.

---

În Viena am ajuns dimineața, am intrat în operație la prânz, iar seara, când a ajuns fratele meu, aveam deja degetele amputate și o reîncercare de grefare, pentru că primele grefe nu ținuseră din cauza infecției. Mi le-au dat jos și au refăcut procedura. Am stat sedată o lună și jumătate. M-am trezit treptat. Am stat așa câteva ore pe zi, și mă trezeam și mă uitam în încăpere. Și iar mai visam, și iar mă mai trezeau puțin.

Îmi făceau zilnic teste de sânge să vadă cum stau cu infecția pentru că nu reacționam la antibiotice. La sfârșitul lui noiembrie eram într-o decădere continuă: organismul nu era stabil, refuzam grefele, îmi cedaseră plămânii, urmau rinichii. Deja se pregăteau să-mi implementeze un rinichi artificial. Eram tot mai rău, și eu, și Alexandru Hogea. Medicii se chinuiau să-mi administreze cocktailuri de antibiotice care să mă facă bine. Mie îmi dăduseră 20%-30% șanse de supraviețuire și lui Alexandru Hogea, mai mult, aproape de 50%, pentru că era mai puțin afectat la nivelul exterior, dar inhalase mai mult. A fost un cocktail care a funcționat și am început să evoluez, ceea ce, din păcate, n-a fost la fel de benefic și pentru Alex. Nu pot să-i zic noroc sau ceva. Oamenii ăia au muncit constant, dar da, eu am avut norocul să reacționez.

În decembrie, la o săptămână după ce m-am trezit, am aflat că nu mai am degete. Fratele meu a venit și mi-a zis „Lasă, soră, că o să fie bine. O să ai proteze chiar dacă mai ai doar patru degete”. S-a speriat când am început să plâng. Când l-am văzut că s-a speriat, am zis: „Gata, gata, am înțeles, e OK. Liniștește-te. Dacă zici că o să fie bine, o să fie”.

La un moment dat, medicii m-au întrebat dacă aș vrea să văd și să mă anestezieze doar local, în timpul operațiunii de pansare, ca să fiu conștientă. Eram curioasă și am zis „da”. În momentul în care mi-am văzut mâinile, nu am putut să mă uit și le-am cerut să mă adoarmă. Pe măsură ce mi se vindecau, mai dezveleau câte un deget și îl lăsau liber și așa mi-a fost mai ușor să mă obișnuiesc cu ideea.

La stânga nu mai aveam nici un deget, aveam o falangă de la degetul mare și mai aveam două începuturi de falangă de la arătător și mijlociu și la mâna dreaptă degetul arătător amputat și degetul mic erau în proces de vindecare. Primul deget pe care l-am putut folosi a fost cel mare de la mâna dreaptă. Găsisem un joculeț pe telefon în care mă puteam juca cu un deget și asta făceam în salon la Viena, pentru că mă trezeam foarte devreme și, până ajungeau ai mei, încercam să mă țin ocupată, să nu mă gândesc la toate prostiile. În schimb nu puteam să mănânc, pentru că nu puteam strânge pumnul să apuc o lingură sau o furculiță. Și aveam o manșetă, în care aveam înfiptă o lingură. În urma grefelor de piele, pielea tatuată de pe coapsa stângă mi-a fost pusă pe încheietura mâinii drepte.

La Viena am început o viață nouă, din toate punctele de vedere. După ce am deschis ochii și am realizat prin ce trecusem, totul mi-a fost mult mai clar, de la importanța cu care tratam lucrurile nesemnificative, la toate certurile pe care le avusesem cu ai mei pe subiecte diferite din cauza diferențelor de percepție. Spre exemplu, mă tot certaseră ca îmi răsesem o parte din scalp, iar pentru ei a fost un șoc. Le era teamă de percepțiile celor din jur, că voi fi judecată pentru gradul ăsta de libertate pe care mi-l asumasem și nu voi fi luată în serios și nu voi avea un job decent. Acolo, majoritatea persoanelor erau tatuate sau tunse atipic, cu pierce-uri sau îmbrăcate nonconformist. Până și medicii din spital veneau și-mi arătau tatuajele lor, spunându-mi că peste câțiva ani voi putea să le continui și eu.

Așa mi-am dat seama cât de mult am nevoie în procesul de recuperare să învăț să fiu răbdătoare, fiindcă vor urma perioade grele în care trebuie să învăț să vorbesc, să merg, să îmi folosesc mâinile, să fac multe ore dureroase de kinetoterapie, să accept ceea ce se întâmplase și să mă împac cu ceea ce sunt acum.

Mă speria gândul că voi fi nevoită tot timpul să apelez la cineva care să mă ajute cu cele mai simple lucruri, așa că, încet-încet, am refuzat să mai fiu ajutată. Îi rugam să mă lase să încerc să mă învelesc singură, să mănânc, să mă îmbrac. Eram terifiată că nu mai pot lucra, că nu mă voi putea întreține singură pe viitor. Cum mă voi descurca, ce am să fac? Aveam nevoie de o proteză bionică pentru mâna stângă, de unde vom face rost de banii necesari pentru ea?

---

Am avut multe perioade de frustrare până am început să-mi coordonez mișcarea degetelor și să pot apuca lucruri. Acum, cu trei degete funcționale la mâna dreaptă, tastez, mă închei la șireturi, mă îmbrac, îmi pun mănușile compresive, trag fermoare, închid nasturi.

Nu mă simt incompletă, e starea mea normală de acum și nu este lucru pe care nu-l pot face dacă îmi propun. Îmi ia ceva mai mult timp, e drept, dar nu e imposibil. Când nu puteam să-mi deschid nasturele de la pantaloni am găsit o metodă de a-mi înnoda de încheietura mâinii stângi un șnur pe care să-l trag prin gaura pantalonului legat de nasture și apoi să trag cu putere. Încep să găsesc soluții; de exemplu, nu pot să deschid dozele de sucuri și folosesc o lingură și împing cu putere. Am reușit cu mâna stângă să-mi rulez chiar o țigară. Perioadele de fericire, în care reușeam să fac câte un lucru în plus în fiecare zi, mi-au dat un elan incredibil de a merge mai departe.

Ai mei încercau tot timpul să mă binedispună. Fratele meu făcea glume pe seama mea, că din cauza arsurilor pe față pielea va fi mereu întinsă și nu voi avea riduri nici la bătrânețe. În loc de high 5!, cum obișnuiam să spunem când băteam palma, mie îmi zicea high 4!, pentru că mai am doar patru degete la mâna dreaptă. Deseori mă striga „anti-punk”, fiindcă singura zonă în care nu mai am păr pe scalp e fix centrul capului.

Ai mei au trecut prin momente urâte, au dormit prin spitale, în gazde, pentru câteva luni au uitat de ei și de nevoile lor. Au început să revină la viață odată cu mine, stau tot timpul în preajmă și sunt bucuroși că mă pot ajuta, că exist. Au în continuare temerile lor, dar am învățat să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Mama a ieșit la pensie ca să aibă grijă de mine, am devenit un job cu normă întreagă, nu-mi pot spăla, găti, face curat.

---

Abia în februarie, când am fost externată și am ajuns prima dată acasă, am început să mă bucur cu adevărat de tot ce mă înconjoară. Îmi plăcea să mă plimb afară, fără o țintă anume, să stau în ploaie, să simt vântul pe piele, să dansez singură prin casă, să cânt peste melodii fără să mă mai intereseze că sunt complet afonă. Lucruri din astea mărunte care fac deliciul oricărei experiențe. Ai mei erau tot timpul stresați, îmi tot trimiteau mesaje, mă sunau, nu se linișteau până ce nu ajungeam acasă, îmi trăiam a doua adolescență.

La început, privirile insistente ale oamenilor necunoscuți mă jenau, îmi aminteau adesea că nu mai arăt la fel și nu pot trece neobservată, toate discuțiile cu persoanele pe care le cunoșteam pentru prima dată se rezumau la accident, nu mai eram privită ca până atunci, eram o victimă. A trebuit să mă împac și cu asta, m-a ajutat destul de mult să povestesc și să aflu diverse opinii, dar uneori devenea foarte obositor. Voiam doar să fiu o oricare altă persoană și să fiu tratată normal, nu privită cu milă și regret.

Atacurile de panică au fost destul de dese. Mi-am cultivat și noi fobii: cea de ace și de durere. Depresie nu am avut, doar momente de maximă frustrare pentru că nu mă puteam descurca cu mâinile. M-a ajutat foarte mult terapia psihologică, am stat de vorbă până acum cu șapte specialiști, fiecare cu o abordare diferită. Încerc să trec peste aceste momente cu calm, gândindu-mă că nu am de ce să mă tem și învingându-mi teama de fiecare dată când sunt pusă în fața unui obstacol.

Am văzut că mulți dintre cei cu care am intrat în contact după perioada de spitalizare erau șocați. Mi se adresa multă lume cu „Vai, nu știam cât de grav e. Nu știam că se poate și în felul ăsta. Nu știam că mai sunteți din cei care ați supraviețuit și aveți răni”.

Când mă pregăteam să-mi pun ortezele la mâini, am întrebat-o pe prietena mea cea mai bună dacă vrea să ia primul contact cu mâinile mele. În momentul în care mi-am desfăcut mănușa, n-a avut nicio reacție vizibilă, dar a ieșit instant din cameră. Am înțeles-o, pentru că așa – sau probabil mai rău – reacționam și eu.

---

Foștii mei colegi de la firma de publicitate mi-au spus că mă așteaptă când mă voi putea întoarce. Dar acum nu mai pot lucra în programele de grafică pentru că nu mai pot să folosesc cu rapiditate tastele. În primăvară, primarul interimar al sectorului 4 a venit la o comemorare și ne-a întrebat pe fiecare ce nevoi avem, dacă avem nevoie de ajutor. Majoritatea am zis că nu avem joburi. Și primăria a vrut să ne ofere sprijin. Mi s-a oferit un post de arhitect la Administrația Domeniului Public sector 4. Mi-e simplu să lucrez fiindcă nu trebuie să folosesc concomitent și tastele și mouse-ul, și mă descurc să fac separat cele două operațiuni cu dreapta.

Am fost membru fondator al asociației GTG Colectiv 3010. Când m-am întors din Viena, mi s-a părut că eram toți o singură voce, eram mai mulți oameni care am pătimit în același moment. Ne înțelegeam unul pe celălalt chiar dacă nu trebuia să povestim experiențele noastre. Cred că cel mai relaxată am fost mai ales la început, când stăteam în preajma celor care au fost în Colectiv. Era o senzație de acceptare, nu trebuia să mă mai feresc, să nu mi se vadă rănile, să nu comenteze, să nu mă întrebe.

La început ne vedeam mai des, o dată, de două ori pe săptămână. Vorbeam, aveam diverse chaturi în care comunicam, de genul „m-am întâlnit cu nu știu cine”, „am folosit crema asta”, „am avut costum compresiv de la nu știu ce firmă, poate vă ajută și pe voi”. Apoi au început neînțelegerile în interior și ușor-ușor am început să o luăm în direcții diferite. Chiar dacă suntem mulți oameni și era posibil să ne împărțim atribuțiile și să mergem în aceeași direcție, fiecare și-a ales o altă portiță.

Urmează să înființez propriul ONG, ca să finanțez achiziția de proteze pentru oamenii cu amputații parțiale sau totale ale mâinilor. Proteza pentru mâna mea stângă, pe care mi-am pus-o în Scoția, a fost acoperită financiar de Crucea Roșie. Sunt niște studenți la Cibernetică care fac drone și roboți, dar s-au gândit să facă și un prototip de proteză. M-au contactat pe Facebook să facă o proteză pentru mâna mea ca să le dau feedback. Le-am zis OK, dar nu vreți să facem o colaborare pe termen lung în care eu să strâng niște fonduri și voi să faceți proteze low-cost? Ei promit să facă proteze care să coste câteva mii de euro și să fie la fel de performante ca cele din afară, care costă 90.000.

Am crezut că voi face orice cu noua proteză și-mi va fi de mega folos, numai că am descoperit că e destul de greu de utilizat fiindcă este grea (are 724 de grame, am făcut febră musculară de la purtare în primele zile), nu am o lejeritate a degetelor și a mișcării astfel încât să fac orice. Mi-e mai ușor să închid șireturi fără proteză. Mă ajută însă să apuc o cratiță. O să o port temporar, când îmi e necesară, spre exemplu să mă duc la școala de șoferi, să gătesc, să pictez mai ușor.

---

Lumea mă abordează cel mai des la metrou. O doamnă mi-a oferit o revistă despre un speaker motivațional născut fără mâini și picioare și mi-a spus să nu îmi pierd speranța. O altă persoană a țipat după mine că am fost victimă într-un genocid programat, a atras atenția tuturor celor din vagon și a trebuit să cobor la prima. La cumpărături, pe stradă, în taxi, când îmi plătesc facturile, oamenii care mă văd plâng sau sunt indignați de eveniment adresând cuvinte grele așa-zișilor vinovați. Mi s-a întâmplat chiar să fiu înjurată de două ori, dar în cazurile respective pun la îndoială sănătatea psihică a interlocutorilor. La ultimul concert la care am fost, a venit un tânăr să îmi spună că pentru el sunt un erou și a fugit. M-a luat prin surprindere, îmi pare rău că nu am apucat să-l îmbrățișez.

Voiam să fiu doar un om normal, neobservat pe stradă. Apoi am văzut că oricum invizibilă nu pot să devin. Și atunci am zis hai să devin vizibilă într-un mod pozitiv, pentru o cauză. Să aduc în atenția oamenilor ceea ce mi s-a întâmplat.

Fotograful Alex Csiki mi-a propus pe Facebook să mă fotografieze. A contat pictorialul și expoziția foto de mai apoi în tot procesul meu de acceptare. Vreau să mă duc în lume și să arăt că sunt o persoană normală care face lucruri, nu să mă vait că sunt o victimă, vreau să atrag atenția pentru Colectiv dar mai mult pentru repercusiuni, pentru a lua aminte, pentru a se face ceva pe viitor, nu pur și simplu „uite ce am pățit”.

Cei care lucrează în media țin cu dinții de data de 30, de comemorarea de lună, de un an. E mai puțin important evenimentul decât evoluția. Aș vrea să ieșim când avem ceva de spus, nu să saturăm subiectul la date din calendar. Cu fiecare discuție în presă retrăiesc niște senzații, sentimente destul de intense, care mă epuizează. Ajung să mă simt rău și obosită după o simplă discuție. O fac pentru că sunt conștientă că mă va ajuta și pe mine, și pe viitor voi avea un acces mai rapid la cei care pot ajuta asociația, un fel de schimb pe schimb, ca să pot să câștig mai departe încrederea oamenilor în ceea ce fac. Spre exemplu, m-am întâlnit cu creatoarea de modă Rita Mureșan într-un magazin și m-a luat în brațe și mi-a dat cadou o bentiță. Nu mi s-ar întâmpla să fiu luată în brațe sau salutată pe stradă dacă lumea nu m-ar vedea la televizor. Sunt niște conexiuni aparte și sunt foarte recunoscătoare pentru ele.

---

Când ai niște restricții fizice nu mai poți funcționa 100% ca până atunci, dar lucrurile pot merge mai departe, important este să-ți și dorești. Am mers la International Tattoo Convention la mijlocul lui octombrie pentru că de câteva luni voiam să-mi tatuez versuri din The Day We Die sub claviculă, acolo unde am avut multe catetere înfipte în piele pentru tratament.

Am vorbit cu artiștii, le-am zis ce vreau să-mi fac și unde. Majoritatea nu au vrut să intre în pielea arsă, a trebuit să-i conving, am stat de capul lor până au zis „da”. Îmi tot ziceau că dacă iese prost, că dacă se întinde, și am zis „OK, dacă, dacă, este alegerea mea și-mi asum acest lucru”, pentru că îmi cunoșteam pielea unde voiam să mi-l fac.

După Colectiv înseamnă o nouă viață, mult mai rațională, organizată, concentrată pe ceea ce îmi doresc să fac, mult mai fericită și energică. Acum nu mai pot fi la fel de precisă în desen, nu mă mai descurc la fel de repede în programele în care lucrez, dar sunt convinsă că voi căpăta o precizie mai bună pe măsură ce exersez. Îmi e frică de spații aglomerate, de foc, artificii, tresar la fiecare sirenă de ambulanță sau pompieri, îmi e frică să nu se mai întâmple și altora ceea ce am trăit eu. Ce temeri mi-am înfrânt? De ridicol, de absurd, de eșec, de moarte.

---

NOTĂ: Pe tot parcursul anului 2016 am spus povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv. Dacă vrei să citești ce am scris până acum, le găsești aici:
– în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară.
– în DoR #23 am publicat portretul lui Nelu Tilie, cea mai în vârstă victimă a incendiului.
– în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.
– în iunie am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.