[DoR & Huawei] Bucureștiul, cum ar putea să fie
Cum îți găsești puterea să te implici când nu poți să întorci privirea de la răul altuia. Poveste realizată împreună…
Când nu face sau nu predă arhitectură, Vlad Eftenie bate străzile capitalei și face fotografii cu miile, ca să ne-arate un oraș în care să ne placă să trăim.
Portrete de Cătălin Olteanu
Vlad Eftenie postează în fiecare zi pe Facebook și pe Instagram cel puțin cinci fotografii: o fată în mantou roșu pe peron la Universitate, un cuplu îmbrățișându-se sprijinit de balustradă pe malul Senei, Dâmbovița văzută de pe podul Izvor și multe colțuri de toamnă în Cișmigiu. Multe adună premii, mai toate strâng mii de like-uri. Lumea îi spune că Bucureștiul e mai frumos în pozele lui și îl întreabă de ce. Eftenie, 38 de ani, le răspunde că el e o persoană pozitivă, și atunci și Bucureștiul lui e pozitiv. Oamenii s-au obișnuit ca orașul să fie o experiență negativă, urâtă și plictisitoare, de care se feresc uitându-se în telefon sau în pământ, spune Eftenie, pe când el își dă timp să îl descopere în fiecare zi. „E ca și cum ar trebui să stau cu o persoană toată viața, dar eu nici nu mă uit la acea persoană. Mi-ar fi imposibil.”
Merge zilnic cel puțin o oră pe jos, în drum spre muncă sau spre diferitele întâlniri, iar în weekend are și trasee de câte șase ore, de la stația de metrou Brâncoveanu, până la Piața Presei Libere. Mai mult, își verifică programul și prognoza meteo pentru a doua zi și, pentru situațiile când plouă sau știe că nu va avea timp, face fotografii în avans, astfel încât să poată posta în fiecare zi cadre noi. Iar cinci cadre pe zi, timp de 365 de zile, înseamnă că „trebuie să prepari cel puțin o mie pe an, deci să faci efectiv alte 15.000 de poze”, calculează repede Eftenie. În ultima vreme a fotografiat orașul cu un telefon Huawei P9; doar în ultimele trei-patru luni a strâns peste 8,000 de poze. E o disciplină transformată în rutină, transformată în stil de viață.
Prin „preparat” Eftenie se referă la procesul de editare: nu publică nicio fotografie fără să o editeze, tot pe telefon, folosind o singură aplicație: Snapseed. „[E] mai degrabă enhancement ce fac eu”, explică Eftenie, „pentru că aplic niște funcții care fac poza să devină ceea ce eu cred că ar putea să fie”. Adică mai vie, mai aprinsă, mai luminoasă. E o revoluție care a venit odată cu digitalul și pe care Eftenie o îmbrățișează. Tehnologia îl ajută să se exprime. Una e un instrument cu trei corzi, alta e unul cu șase, iar camerele de azi oferă tot mai multe corzi – totul e să știi cum să le folosești.
Eftenie e lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și ține un atelier de proiectare la anul IV și un curs de fotografie în arhitectură care e obligatoriu pentru studenții de anul I la Urbanism și opțional pentru cei de anul al III-lea la Arhitectură. La opțional, cele 100 de locuri se ocupă într-o oră. Universitatea i-a propus să țină acest curs după ce și-a susținut teza de doctorat, în 2010, care a avut ca subiect fotografia ca instrument de cunoaștere în arhitectură. Era prima teză cu un asemenea subiect în universitatea lui (și crede că și în țară) și primul curs de acest fel, cu un syllabus care îmbină filozofia, cu antropologia, cu istoria și chiar cu psihologia, în care le recomandă studenților cărți, filme, muzică și îi învață să observe lumea din jur și să-și asculte vocea interioară. Și-a creat, practic, contextul pentru a da mai departe ceea ce el a descoperit de unul singur în ultimii 10 ani de când s-a împrietenit cu aparatul de fotografiat și în cei șase de când teza i-a legitimat preocuparea în ochii părinților lui, tot arhitecți, dar și a lumii.
Deși a crescut cu un aparat de fotografiat în casă (pentru că toți arhitecții folosesc unul în munca lor), nu era deloc atras de fotografie. Ba dimpotrivă, când era în vacanță cu părinții și voia să le facă vreo poză, tatăl său era cel care făcea setările aparatului. Următoarea interacțiune cu fotografia a fost la începutul anilor 2000, ca student Erasmus la Montpellier: cu aparatul pe film al colegului aproape că a ratat o temă pe care o aveau amândoi pentru școală. Trebuia să fotografieze un cartier pentru care apoi să propună un proiect de reabilitare. Din tot ce-a făcut, doar vreo trei-patru au fost utilizabile.
Odată întors în România a văzut că firma de arhitectură la care lucra tocmai cumpărase un digital de 3 megapixeli. Când pleca în excursii prin țară îl lăsa acasă, ca să nu aibă grija lui, însă, treptat, a început să iasă cu el prin București și să se joace. Amicii i-au spus că sunt interesante pozele lui, că ce vede transformă. „Ăla a fost momentul în care am simțit un declic imposibil de reprodus”, spune Eftenie. „Îți dai seama că ai în mână un instrument cu care poți să descoperi lumea și eu de asta aveam nevoie.”
A urmat un masterat la Lyon, unde a împins lucrul cu digitalul la maximum și a făcut în weekenduri, timp de două luni, peste 2,000 de poze (acum i se par puține). Și-a dat seama că poate și că vrea mai mult și că, tehnic vorbind, are nevoie să fie mai flexibil. Era momentul în care toată lumea își vindea aparatele pe film, așa că a cumpărat unul, a început să citească istorie și tehnică și s-a aruncat. Între 2005 și 2011, cât a experimentat cu aparatul pe film, s-a simțit ca un copil într-o cofetărie. Simțea că aparatul îi dă putere, îl face invizibil și în același timp îi arată noi lumi, interioare și exterioare, la care el, un introvertit, n-ar fi avut acces. „Cu toții avem nevoie de un pretext ca sa scoatem la iveală lucruri dinlăuntrul nostru”, spune Eftenie.
A început să expună și să devină tot mai cunoscut; a avut și expoziții internaționale organizate de Institutul Cultural Român. Iar în ultimul an de doctorat și-a făcut curaj să canalizeze tema lucrării spre fotografie ca instrument de cunoaștere în arhitectură (tema mare era despre cum realizăm spații publice adecvate, în care să ne placă să locuim, să fim). A fost un moment critic și în relația cu părinții lui, care, în toți anii de dinainte, și l-ar fi dorit dedicat exclusiv arhitecturii. „Noroc că au venit doctoratul și inovația mea și s-a dovedit că tot ce făcusem eu în plimbările mele de ani de zile contează, că era bine și că era calea mea.”
E conștient că fotografie de arhitectură s-a făcut și se va mai face, dar cu reguli de compoziție pe care el le consideră plictisitoare. De exemplu, în facultate fusese învățat să aștepte ca oamenii să iasă din cadru înainte de a fotografia o clădire, dar și-a dat seama că arhitectura se face tocmai prin oameni și pentru oameni. Așa că s-a dezis de regula asta. Mai mult, îi place să surprindă gesturile intime din spațiul public – pe Facebook are chiar un album numit „The kiss collection”.
Nu-și premeditează cadrele, dar știe unde orașul arată mai bine. Locurile lui preferate de fotografiat Bucureștiul sunt la Ateneu, parcurile Grădina Icoanei, Ioanid și Cișmigiu, acel colț din Herăstrău de unde prinzi cel mai frumos apus (ecluza din dreptul ambasadei Chinei), cartierul evreiesc, zona Bisericii Armenești, podul Izvor sau străzile cu nume de capitală din spatele Guvernului. De fapt, ăsta e și unul dintre subiectele pe care le dă studenților la examen: vine un prieten din străinătate și vă roagă să-i prezentați Bucureștiul. Care sunt cele cinci locuri în care v-ați duce și ce, când, cum și de ce ați poza acolo?
Nu poate spune dacă e mai mult fotograf sau mai mult arhitect (lucrează în continuare pentru o firmă de arhitectură), dar știe că una o influențează pe cealaltă. „Nu înseamnă că am făcut o nouă formă de stâlp, ci e vorba de calitatea umană pe care o invoci în lucrurile pe care le faci”, spune el. De exemplu, când proiectează curtea unei case, se gândește de unde vine lumina și ce vezi dacă stai seara la un grătar, cu prietenii. Dacă orientează curtea spre vest, te-ai putea bucura și de apus. „Clădirea e o chestie tehnică. Ce ne interesează e poetica spațiului.”
Pentru moment Eftenie e foarte căutat pentru prezentări despre fotografie și București. Are și o rubrică săptămânală la Radio România Cultural pe această temă, vrea să reediteze o carte și să mai scrie două și, mai nou, e invitat să le vorbească liceenilor. Plus cursurile de la facultate, plus munca de arhitect, plus fotografia. Nu știe care e următoarea etapă în cariera lui, nu și-a propus nimic. Ca și în cazul fotografiei, va ști când va ajunge acolo.
Poveste realizată împreună cu Huawei România în campania Make It Possible, o serie de povești ale unor oameni de succes, din domenii diferite, care reușesc să facă loc în viața lor pentru preocupări cât mai diverse. Toate fotografiile din acest material au fost realizate cu un telefon Huawei P9.
S-ar putea să-ți mai placă:
[Corespondenţă One World Romania] Misiune posibilă
Andreea Kuhn are 41 de ani, e directorul Nuremberg Human Rights Film Festival și e la prima vizită în România.…
Generația ’98
Cum joacă finala campionatului național de juniori generația care ne-ar putea califica la următorul mondial.
[Interviu] Despre oameni și trenuri
Adi Bulboacă iubește trenurile. Pe 30 decembrie 2015 s-a suit într-unul cu gândul să se dea jos peste o lună.…