Cuceriri

– Ce cauți tu acolo? Ce nu îți ajunge aici?, m‑a întrebat tatăl meu pe peronul gării din Chișinău, cu chipul schimonosit de emoție. Acum 17 ani, în așteptarea trenului de București, a fost prima dată când l‑am văzut plângând. Am reușit să mă stăpânesc datorită figurii sale pe care, în învălmășeala acelor clipe, am asemuit‑o neinspirat cu cea a unui buldog descumpănit și la văzul căreia lacrimile ce stăteau să‑mi inunde gâtlejul au bătut în retragere, stăvilite de un val de râs. Mi l‑am înfrânat și pe acesta, rușinată.

Când mi‑am anunțat intenția de a pleca la studii în România, taică‑meu, deși născut pe vremea României Mari, deci potențial românofil, s‑a apucat să scotocească în arborele genealogic al familiei, până a descoperit un unchi îndepărtat care lucra la Ministerul Învățământului, pe care și‑a luat inima în dinți să‑l sune și să‑l roage să blocheze plecarea mea. Noroc cu maică‑mea, care, atunci când a descoperit aranjamentele tatălui meu, a făcut tot posibilul ca să le zădărnicească – iar asta în ciuda educației universitare sovietice, prin care i se inoculaseră numai idei îngrozitoare despre „fasciștii burghezo‑moșieri români care înăbușiseră în sânge răscoala de la Tatarbunar”. Astfel, transferul meu la București s‑a produs fără probleme. Dar, vorba lui taică‑meu, ce căutam?

Nu știu ce căutam și nu am aflat nici mai târziu, după ani buni de ședere în România și peregrinări prin alte părți ale lumii. Un soi de febră a necunoscutului, combinată cu un bovarism structural m‑au făcut să îmi doresc mereu să fiu în altă parte decât acolo unde eram, ca și cum himera după care alergam se destrăma aidoma unui fum de îndată ce cuceream o nouă fortăreață. Nu am reușit niciodată să îmi savurez victoriile – atunci când le repurtam, mintea mea zburda deja în altă parte.

România nu era prima plecare. Cea dintâi a fost la liceu, la vreo 60 de kilometri de casă și, după ce am ajuns printre premianți, am început să sufăr teribil de o neîmplinire existențială. Apoi am făcut un an de facultate la Chișinău, dar după primul semestru la politologie simțeam că mă sufoc. Eram însetată de o mare bătălie, căutam o victorie care să mă satisfacă și, mai ales, care să mă îmblânzească.

Ce îmi lipsea? Multe. Mai întâi, o țară ceva mai mare, unde eu să fiu cea care se simte mică.

Primii ani din copilărie i‑am trăit în Uniunea Sovietică și eram obișnuită cu spațiile imense în interiorul cărora fantezia mea se putea zbengui în voie, prin locuri care mă înduioșau, precum pădurile de mesteacăn și mlaștinile bieloruse, sau care îmi produceau o repulsie vecină cu fascinația, cum ar fi stepele cazace cu iurtele lor duhnind a cumîs și seu de oaie.

„Nesfârșită, țara mea natală” dilatase atât de mult granițele mentale între care îmi umflam mușchii identitari, încât după prăbușirea colosului m‑am trezit înghesuită într‑o țărișoară cât un sat. Şi cum fosta mea patrie sovietică – pentru care în copilărie visam să îmi dau viața, împușcată de dușmanii socialismului – își pierduse din puterea de atracție, mi‑am îndreptat privirile spre România. Nu era Vestul, însă avea ceva mai mult rafinament, mai multă sclifoseală burgheză și o întindere geografică mai vastă și mai colorată.

Îmi mai lipseau prietenii. Aveam un cerc de amici, colegi cu care ieșeam la plimbare în Parcul Central din Chișinău și mâncam înghețată Eskimos, deliciul serilor de după cursurile de la facultate. În vacanțe ne scriam scrisori presărate cu citate din Nietzsche sau Cioran și împreună ne revărsam frustrările și furia de a trăi într‑o țară săracă, aflată la marginea lumii. Dar, una peste alta, eram fundamental singură. Azi știu că izolarea mea era pură automarginalizare: nu ceilalți refuzau să vină lângă mine, ci eu refuzam să mă alătur. Eram cu ei, dar nu le aparțineam, așa cum nu aparțineam nici locului acela strâmt, nici graiului schilodit care îmi zgâria timpanul.

Pe lângă toate aceste lucruri care îmi lipseau, era și ceva care îmi prisosea – brutalitatea universului în care mă mișcam, un exces de violență devenit normalitate, care mă făcea să mă chircesc, să îmi doresc să mă evapor. Nici astăzi nu știu dacă brutalitatea aceasta, izbucnită după 1990, se datora sărăciei tranziției, instinctelor naturale ale oamenilor de la țară sau vreunui factor cultural. Poate că era doar sensibilitatea mea exacerbată, dar eu o vedeam peste tot: înscrisă pe chipuri, impregnată în cruzimea cu care erau tratate animalele și schingiuiți oamenii pentru te miri ce.

Trenul cu care am plecat din Chișinău în România ne‑a dus până la Iași, unde a trebuit să așteptăm câteva ore trenul de București. În acest răstimp, tot grupul de basarabeni a întins pe o bancă din gară niște ziare și fiecare și‑a scos salamul, pâinea și vodca, improvizând un ospăț la care nu am participat decât cu zâmbetul – nu aveam nici salam, nici poftă de mâncare. Așteptam, febrilă, Bucureștiul, către care mă îndreptam cu acea energie unică și oarecum tâmpă pe care ți‑o dă puterea de a visa.

Bucureștiul însă era hotărât să îmi pună la încercare entuziasmul. La Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA), unde ajunsesem împreună cu alți basarabeni, debarcarea noastră a fost o surpriză neanunțată și nu tocmai plăcută – am fost priviți cu stupoare când am cerut să fim cazați în cămin. Astfel, a început un du‑te vino între SNSPA și Ambasada Moldovei: fiecare susținea că celălalt e responsabil de cazarea noastră. Așa s-a făcut că prima noapte bucureșteană am petrecut‑o ațipind iepurește pe peronul Gării de Nord, până mi‑am amintit că aveam telefonul unei mătuși refugiate prin ’40 în România. Am sunat‑o și m‑a recuperat târziu, spre dimineață. A doua zi, prin nu știu ce intervenții, am fost repartizați într‑un cămin. Camera era un spațiu, compus din patru pereți, în care se aflau câteva paturi suprapuse,  o fereastră cu geamul spart și o ușă fără yală.

Dar entuziasmul meu nu s‑a lăsat zdrobit de noaptea petrecută pe peronul gării, ori de haosul căminelor; el avea să se facă praf doar mai târziu, la primul curs de politologie. Stăteam destul de bine la capitolul teorie politică, mai ales după un an de facultate la Chișinău. După aportul teoretic însă, profesorul a revenit pe tărâmul faptelor concrete și atunci o constelație de abrevieri și nume proprii m‑au împins într‑o confuzie cu iz de catastrofă. Pentru mine, care știam pe dinafară pasaje din Patul lui Procust de Petrescu și puteam descrie cu lux de amănunte culoarea amurgurilor din Lancrămul lui Blaga, dar care abia cunoșteam numele președintelui României, etichete ca CDR, PSDR sau CVT reprezentau tot atâtea necunoscute câte angoase.

A fost pentru prima dată când neapartenența m‑a lovit din plin în moalele capului. După 10 zile de alergat după instalatori și geamgii pentru reparația camerei din cămin și ore de bombardament cu abrevieri autohtone, am înțeles că neapartenența poate lua și alte forme decât melancolia difuză a unei capricioase autoexilări în țara natală. Îngrozită, am simțit atunci pornirea să îmi fac bagajele și să pun capăt experimentului meu bucureștean.

După care m‑a străfulgerat ideea de a‑mi schimba facultatea și de a mă transfera la Filosofie sau la Istoria Artei – după calculele mele, acolo, nume precum PSDR sau Petre Roman trebuiau să aibă mai puțină importanță. Mi‑am luat orarul cursurilor, am și asistat la câteva dintre ele și m‑am alinat cu prelegeri despre pictura mesopotamiană, folosindu‑le pe post de antidot împotriva unei realități străine și prea invazive. Până când, într‑o zi, dracul nu a mai fost așa de negru și am început să pricep cum stau treburile cu politica locală.

M‑au salvat lecturile mele extracurriculare din liceu, când mă închideam în biblioteca orășenească, care beneficiase de o donație de carte din partea primăriei din Piatra Neamț. Cu ani în urmă, aceste lecturi au trasat punțile dintre imaginația mea adolescentină și o țară pe care nu o cunoșteam decât prin intermediul acestor texte, populând spațiul gol al unei hărți geografice cu personaje, răscoale, clădiri, iubiri și locuri. În primele luni de sejur bucureștean, personajele acelea (doamna T, Vitoria Lipan sau prințul exilului, Radu Negru) au năvălit, sărindu‑mi în ajutor, recunoscătoare parcă pentru importanța pe care le‑o arătasem atunci când, solitară și sălbatică cum eram, mă lăsam înconjurată doar de ele.

Discuțiile pe marginea lor au pus fundamentele noilor prietenii, care m‑au ajutat să descifrez misterul prescurtărilor politice și al raporturilor dintre ele. M‑au ajutat să decodez regulile și normele sociale. Lângă noii mei prieteni am descoperit tradiții vechi, dar și mici deprinderi cotidiene, cum ar fi să frec nessul cu zahăr pentru a obține o cafea cu multă spumă, am deprins vocabularul lor și expresiile pe care le foloseau: „beton”, „gagică”, „mișto”.

Tot ei m‑au pus la adăpost, cu un succes moderat însă, de avalanșa de prejudecăți și stereotipuri românești legate de basarabeni, conform cărora „toate fetele sunt curve, iar băieții, bătăuși și bețivi”. Ei bine, dacă îi repeți unui copil că este prost, sfârșește prin a fi prost.

La scurt timp, încrederea în mine mi‑a fost zdruncinată și tot restul șederii mele în România, până azi, reprezintă un proces lent de lingere a rănilor care uneori mai sângerează.

„Toate veniți cu basma pe cap și plecați parfumate și aranjate”, mi‑a trântit‑o în față un funcționar de la facultate, deloc singular însă, în felul în care punea problema. Să fii femeie și, totodată, basarabeancă este combinația perfectă pentru atragerea stigmatului social – toate basarabencele vin în România ca să parvină și nu au niciun fel de scrupule în a‑și urmări scopul. Iar dacă arată bine, nu pot fi decât proaste. Și, evident, curve.

Chiar dacă în acei primi ani nu a venit nimeni să îmi spună așa ceva verde în față și nici azi nu aș fi în stare să acuz pe vreunul dintre foștii mei colegi că ar fi gândit astfel de lucruri, prejudecățile pluteau în aer. Rezultatul a fost un soi de muțenie, care a durat ani: nu îndrăzneam să deschid gura la cursuri, să combat sau să argumentez atunci când se dezbătea vreun subiect pentru că, nu‑i așa?, o proastă trebuie să își știe locul.

Acest gen de prejudecăți sporeau misterul pe care nu știu câți dintre basarabenii veniți în România l‑au descifrat. Deși se cred frați de sânge cu basarabenii și visează la unirea Basarabiei cu „patria mamă”, locul din imaginarul colectiv pe care unii români îl rezervă basarabenilor „în carne și oase” e degradant și ingrat.

Refractară față de naționalism sub aproape toate formele lui, am înțeles curând un lucru: oricât de toxic mi s‑ar părea, el este principala forță motrică a interesului pe care îl au românii și statul român față de basarabeni. Emoțional, nu mă pot regăsi nicicum în acest naționalism – nu înțeleg cum poate cineva care nu a călcat în viața lui în Basarabia să nutrească atâta dragoste față de acest pământ și să viseze aproape fanatic la unire.

Pentru mine, dragostea de țară este tandrețea mută, care nu poate fi redată în cuvinte, față de câteva locuri și senzații, precum lipăitul sandalelor vechi pe pământul cald sau aroma lipicioasă a unei caramele pe care o striveai între dinți într‑o după-amiază obișnuită. De aceea, nu înțeleg frazele pompoase și sentimentele de dimensiuni monumentale. Evident, pricep că visul naționalist și unionist al românilor este produsul unui mecanism de compensare care are legătură cu poziția marginală și periferică a României în plan european sau chiar regional. Mai știu și că în cele mai multe cazuri, exact acest tip de naționalism grandilocvent este cel care alimentează preocupările politice și culturale pentru soarta cetățenilor din Republica Moldova. Fără această mitologie naționalistă, basarabenii ar fi pe același cântar în ordinea importanței cu vecinii sârbi sau bulgari. Probabil nu ar fi existat bursele pentru basarabeni și nici posibilitatea redobândirii cetățeniei.

Dar mi se pare că, la fel ca orice dragoste prea schematică, hrănită din fraze prefabricate, acest naționalism își arată curând limitele. Un exemplu în acest sens este un profesor de la facultate, care m‑a combătut vehement atunci când am avansat, la un examen, teza conform căreia România duce o politică de imperialism cultural față de Republica Moldova. Mi‑a servit argumente despre legăturile de sânge și spiritualitatea indestructibilă a neamului și zău că era emoționant. Numai că același profesor ne‑a trimis pe noi, studenții basarabeni, într‑un cămin muncitoresc sordid, o clădire fără apă și cu ferestre fără geam. Când am protestat, ne‑a răsplătit cu epitetul de „maimuțe înapoiate” și ne‑a închis gura.

Prietenii mei români au fost de obicei străini de acest sentiment gregar al iubirii de neam. Ei mi‑au făcut un loc în existența lor fără cântece de fanfară și afecte trâmbițate. Pentru că s‑au fundamentat inițial pe afinități literare, noile mele amiciții și‑au păstrat pe parcursul anilor un aer ușor livresc, estompat raționalist, plonjând într‑o sferă a ideilor și conceptelor mai curând decât într‑una a emoțiilor și afectelor.

Nu am plâns pe umărul prietenilor mei români niciodată, în schimb mi‑am trăit, succesiv, toate efervescențele ideologice alături de ei, contaminându‑ne reciproc sau contrazicându‑ne pătimaș în periplul nostru doctrinar care a parcurs succesiv etapa naționalist‑ortodoxă, Freudo‑marxistă, conservatoare, libertariană și socialistă.

În acest timp, colegii mei basarabeni se retrăgeau din ce în ce mai mult în lumea lor, într‑un cerc închis, impenetrabil pentru „români”. Acolo, au încercat să reproducă cu îndârjită disperare universul lor basarabean de care se înstrăinaseră: au reconstituit cu ostentație, până la denaturare, obiceiurile de acasă, au început să vorbească în rusă, deși știu că unii dintre ei refuzau să folosească această limbă când se aflau la Chișinău. Cred că înțeleg ce îi făcea să se cuibărească unii lângă alții – era dorința de a țese o plasă de siguranță, încercând să se protejeze astfel împotriva șfichiuirilor necunoscutului. Cu toate astea, am refuzat în mod conștient să mă alătur lor. Instinctul îmi dicta un adevăr inconfortabil pe care azi îl pot articula cu claritate: orice integrare presupune o depersonalizare, o dizolvare a propriului eu în identitatea colectivă a grupului din care vrei să faci parte. De aceea, într‑o primă etapă, orice integrare înseamnă asimilare. Dacă nu aș fi reușit să mă integrez, în cel mai rău caz luam în considerare opțiunea unei auto excluderi solitare, similare celei pe care o trăisem în Moldova. Un individ singuratic are o aură vag romantică; un grup marginal miroase subtil a eșec.

Ce nu știam atunci este că după ce te‑ai descotorosit de tine însăți ca de o haină veche, abia atunci începe adevărata aventură identitară. Ea e declanșată de nostalgia acelei haine ponosite pe care o purtai, de amintirea confortului conferit de croiala ei demodată, dar familiară, de o durere diluată, provocată de golul lăsat în tine de tot ceea ce a trebuit să suprimi. Şi atunci, de undeva, nu îmi amintesc când și cum, a apărut Vanea.

Vanea era mic de statură, timid ca o fată mare, dar plin de umor cinic. Când vorbea din inimă, o făcea cu accent moldovenesc și folosind expresii rusești, însă pricepea imediat când trebuia să își camufleze graiul moldovenesc și să treacă la româna literară. Chiar și așa, el a fost cel care i‑a învățat pe prietenii noștri bucureșteni proverbe rusești: „gorbatogo moghila ispravit” („Pe cocoșat, doar mormântul îl mai îndreaptă”) sau „na șaru i uksus sladkii” („Atunci când e pe gratis, și oțetul este dulce”). Nu citise nici Noica, nici Eliade, de care eu eram fascinată, și oricum era tare la matematică și nu la litere. Avea o inteligență nativă și, mai presus de toate, o intuiție aproape magică.

A fost singurul din grupul nostru care a ghicit din gesturile‑mi încordate faptul că eram năucă de îndrăgostită de un coleg, ceea ce i‑a conferit acces exclusiv și privilegiat la marea taină care mi‑a marcat toți anii de studenție. El a fost cel care mi‑a sprijinit cu înțelegere fruntea atunci când am vomitat spasmodic după o beție – singura adevărată din viața mea, prilejuită de întâia dezamăgire amoroasă. El a enunțat, într‑o rusă care a răscolit în mine toate amintirile trecutului pe care îl lăsasem în urma mea, acel adevăr memorabil, conform căruia singurele mari iubiri sunt cele care nu se consumă niciodată. Şi tot împreună am trecut printr‑o experiență cumplită, când mama lui a fost găsită moartă, înjunghiată și torturată în propria casă. Cine au fost criminalii nu s‑a aflat nici până în prezent, deși se știe că jefuitorii au stat la masă cu victima, au băut și au mâncat împreună, după care au tras draperiile, au încuiat ușile și au început interogatoriul macabru pentru a afla unde sunt ascunși banii. Nu există drum de întoarcere, ne‑am spus atunci.

Au fost și urme de discuții doctrinare și politice între noi doi, dar au fost neesențiale, pentru că temelia prieteniei noastre era o afecțiune covârșitor de fraternă, cum nu am avut nici cu propriul frate biologic. Relația aceasta era o enigmă pentru toți. Îmi amintesc cum a venit într‑o vacanță de vară la mine acasă, în Basarabia, și părinții mei erau tot atât de convinși că el e logodnicul meu pe cât era familia lui că eu sunt viitoarea lor noră. Si totuși, nu a fost nici urmă de erotism între noi doi, ci doar o atotdizolvantă tandrețe. În lumea noastră bucureșteană, prietenia cu Vanea a constituit acel spațiu artificial despre care vorbea Kundera, în care celălalt este pus la adăpost de loviturile vârstei adulte și tratat ca un copil.

Cum spuneam, nici măcar nu îmi aduc aminte când și cum a început prietenia noastră, care s‑a rarefiat abia când Vanea a plecat în Franța pentru studiile post‑universitare în relații internaționale. Care au fost primele cuvinte pe care le‑am schimbat? Dar prima cafea băută împreună? Îmi amintesc doar primul ceai pe care a acceptat să i‑l plătesc când rămăsese fără nici un sfanț: și‑a notat într‑un carnețel data și anul la care orgoliul său masculin fusese înfrânt, conformându‑se, după propriile‑i spuse, legităților locului, unde se plătea, „fără pic de cavalerism, nemțește”. Nu știu nici care a fost prima călătorie făcută împreună acasă, nici prima strângere de mână – e ca și cum Vanea ar fi fost dintotdeauna acolo, o umbră care m‑a însoțit intermitent, un soi de extensie organică a propriei identități. Nu m‑a surprins, nu m‑a stingherit și nici nu m‑a marcat în vreun fel atunci când într‑o bună zi i‑am descoperit prezența, pentru că făcuse parte din mine. Şi chiar făcuse: după câteva luni de prietenie bucureșteană, am descoperit că la Chișinău studiaserăm la aceeași facultate; chiar am fost colegi de an. Numai că, prizonieră a autoexilului meu impus, nu l‑am cunoscut, nu i‑am vorbit, nu l‑am observat. A trebuit să facem tot acest drum, să părăsim o țară, să trecem o graniță, să plângem peste cadavrul unei iubiri neîmplinite și al unei mame asasinate ca să ne descoperim.

Acum ceva timp, cineva m‑a întrebat câți prieteni am și cine sunt ei. Prieteniile sunt, desigur, de multe feluri: prietenii intelectuale, prietenii conjuncturale, de serviciu, de beție, de distracție, de bârfă. Dar există un soi de prietenie căreia mulți îi spun, oarecum banal, „de suflet”. E acel gen de prietenie în care o propoziție de câteva cuvinte echivalează cu o conversație de două ore, pentru că sensul se află dincolo de vorbe, în experiența împărtășită de‑a lungul timpului și în raportarea la o memorie comună. Mi‑am dat seama că aproape toți prietenii de genul acesta pe care îi am sunt, ca și mine, din Republica Moldova. Vanea e acum plecat și interacțiunea dintre noi a devenit sporadică, fără ca asta să știrbească ceva din legătura necondiționată de limitările fizice ale spațiului și timpului. Cred că lucrurile adevărate, lucrurile mari, odată întâmplate, nu dispar nicicând, chiar dacă aparențele par să indice sfârșitul.

Acum știu că prin prieteniile de acest gen, „prieteniile mele basarabene”, nu am făcut decât să îmi dezvălui cealaltă parte a propriului eu, pe care o surghiunisem furioasă în existența mea basarabeană. Poate această reîntregire a fost sensul aventurii mele românești – să mă accept pe mine însămi, împreună cu graiul acela stâlcit și arhaic care e limba‑mi maternă și cu obsesia acelei patrii sărace, cea mai săracă din Europa, către care nu există drum de întoarcere.

E o reîntregire care a durat ani – a trebuit să termin facultatea, să las în urmă statutul de „studentă basarabeană”, apoi să îmi găsesc o slujbă, ca oricine altcineva, să închiriez un apartament, ca oricine altcineva, să mă căsătoresc cu un „român”, ca oricine altcineva. A trebuit să devin ca toți, ca să pot să fiu ca mine. A trebuit să șterg, pe cât posibil, diferențele exterioare, astfel încât identitatea mea basarabeană să nu mai fie o etichetă vizibilă, ci doar un detaliu secundar și, eventual, exotic. Poate că tocmai asta căutam și asta îmi lipsea când am plecat din Moldova: o parte din mine însămi, pe care să o accept cu grația și lejeritatea unui spectacol de magie.

În schimb, cred că am pierdut pentru totdeauna semnificația cuvântului „acasă”. În cei aproape 20 de ani de ședere aici, România s‑a transformat treptat dintr‑o patrie spirituală idealizată într‑o patrie necesară, un rău fără de care nu poți trăi. Este singura țară din lume pe care o cunosc atât de bine încât, parafrazându‑l pe Cioran, dacă nu o disprețuiesc întru totul, este pentru că sunt prea dezgustată ca să mă las pradă sentimentelor extreme.

Cu toate astea – sau poate tocmai de aceea – mă simt indestructibil legată de România. Spun „tocmai de aceea”, pentru că există un soi de voluptate perversă a apartenenței a cărei ultimă ipostază e să te complaci în mocirla colectivă.

Nu îmi plac multe lucruri din jurul meu – începând cu lucrurile mari, cum ar fi clientelismul sau parvenitismul răspândit și terminând cu lucrurile mărunte, cum ar fi nervozitatea oamenilor din spațiile publice. Dar am nevoie să le consider ca făcând parte din mine, ca fiind problema tuturor devenită problema mea, pentru că astfel mă simt legată de ceva mai mare. Dincolo de aceste noduri tenebroase există și câteva legături solare, care mă împiedică să schimb România cu orice altă țară. Una dintre ele e limba, căreia îmi place să îi savurez nuanțele, cu ale cărei expresii deocheate, imposibil de tradus, de genul „a pierde la mustață” sau „cifre din burtă” pot să jonglez copilărește, oferindu‑mi un lux care e permis doar în interiorul limbii materne.

Apoi, mă leagă de România universul meu cotidian, compus din lucruri mici, rutiniere, din ritualuri anoste, dar plăcute, pe care nu aș avea răbdarea să le reconstruiesc aiurea. Cu toate acestea, ceva invizibil mă separă de acest univers, ceva mă face să mă simt străină. O fi din cauză că în copilăria și adolescența noastră, eu și prietenii mei din România am văzut alte filme, am mâncat altfel de înghețată și am primit de Crăciun altfel de acadele. Am spus bancuri cu Petika și Vasile Ivanovici și nu cu Bulă sau Alinuța și am vibrat, îndrăgostiți, pe ritmul unor melodii diferite. România este pentru mine ca o limbă învățată la maturitate. Pentru toate aceste lucruri în România nu mă simt acasă, deși nu aș părăsi‑o definitiv niciodată.

Nu mă simt acasă nici în Moldova. În Chișinău, fețele oamenilor sunt în continuare adumbrite, iar încrâncenarea existenței le‑a marcat pe chip o nemulțumire ce stă să răbufnească în replici acre. Pășesc cu teama de a nu fi luată nitam‑nisam în răspăr de vânzătoarea de la tarabă sau de bătrânul veteran de război din troleibuz.

Sunt constant devoalată datorită utilizării mecanice a unor expresii românești, cum ar fi „aia” și „ăla”, care îmi trădează traiectoria vieții și mă etichetează drept „româncă”, deci străină. Mă pomenesc mereu comparând tot ce mi se relatează cu faptele similare din experiența mea românească, mai bogată în multe privințe decât cea moldovenească. Mai am foarte puțini prieteni acolo, majoritatea din copilărie, dar un zid enorm mă desparte de ei: experiența maturității și a cotidianului. Este exact opusul situației prietenilor din România: deși în adâncul nostru simțim la fel, gândim diferit.

Și azi mai persistă în Moldova brutalitatea ce m‑a izgonit cu mulți ani în urmă. În locul în care am crescut vecinii încă mai pun în grădinile lor capcane pentru cățeii care nu sunt ținuți în lanț și care, colindând de colo‑colo, le strivesc legumele, pentru ca odată prinși să fie uciși cu bâte. Pisoii abia născuți încă mai sunt înecați în căldarea cu apă, mai există bătăile devenite ritualice, care sfârșesc cu omucideri ziua în amiaza mare și copiii vânduți pentru a scăpa de sărăcie. Toate astea, există, desigur, cu oareșce variații și în România – doar că aici mă dor altfel. Și asta pentru că Moldova este singurul loc de pe această planetă care mă emoționează într‑un fel inexplicabil, aproape animalic.

Am plâns în 2009, pe 7 aprilie, când tinerii de acolo au ieșit în piață și am visat insistent alături de ei, așa cum niciodată nu mi s‑a întâmplat să visez colectiv în România. Nenorocirile oamenilor de acolo îmi produc un altfel de tremur al vocii. Numai bancurile moldovenești mă fac să râd cu lacrimi. Şi până și limba aceea care mi se părea pocită cândva naște în mine valuri de dor învolburat. Moldova este patria mea prin naștere, dar și patria unei emotivități profunde. De fapt, e locul de care fug cât mă țin picioarele, chircită de spaimă și dor, exact cum fugeam acum mulți ani, lăsându‑i în urmă pe cei doi părinți, resemnați și neputincioși, dar mai ales pe tatăl care e și azi nostalgic după vremurile sovietice, când copiii plecau departe doar pentru a face armata.

Balanța dintre cele două patrii în care nu mă regăsesc e și mai dezechilibrată de un al treilea loc, despre care uneori mi se năzare că ar putea fi mult căutatul „acasă”: vestul Europei. Şi vestul Europei este un soi de patrie literară și spirituală, pe care am ajuns să o iubesc prin romanele lui Flaubert și Stendhal. În aceste locuri, am simțit că fac parte dintr‑o normalitate care mă eliberează, care îmi permite să pășesc pe stradă și să surâd unui trecător fără a mă simți stânjenită de hainele sau de gesturile mele, fără teama că voi fi judecată și invadată de priviri intruzive. M‑am simțit acasă în Vest pentru că împărtășesc aceeași înclinație către discreție, toleranță și respect pentru intraductibilul privacy, și, de ce nu, pentru că în sfârșit la Paris sau Viena nu sunt o blondă rătăcită într‑o mare de bruneți, ca în București.

De asemenea, în puținul timp petrecut acolo, anxietățile colective, psihozele și plăgile societății nu au avut timp să mi se strecoare în sânge. Astfel, pașii mei pe străzile pavate din capitalele europene au rămas ușori, aerieni, eliberați de povara apartenenței duale, care mi‑e necesară și de care aș vrea totuși să scap. Pentru că nu mă simt stingheră, pentru că realitatea exterioară corespunde proiecțiilor mele despre normalitate, pentru că foamea mea de frumusețe e satisfăcută, în Vest mă simt, oarecum, acasă și totuși ceva lipsește.

Nu știu unde este „acasă” pentru mine și probabil nu voi ști niciodată. Există momente în care aș fi în stare să fac orice pentru a trăi sentimentul acela, ca o baie caldă. Există momente în care simt o solidaritate cu cățeii fără stăpân ce bântuie străzile Bucureștiului. Tatăl meu mă roagă să îi aduc, culmea, un „câine de la București”. Dar dincolo de aceste accese, încep să mă resemnez cu această perpetuă rătăcire, condiție inevitabilă a celor vag dezrădăcinați, plecați în căutarea unor patrii imaginare, mereu convinși că viața e în altă parte.

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundația Friedrich Ebert România. A publicat în Dilema Veche, pe CriticAtac și pe contributors.ro.