Editorial DoR #23: Toată lumea sapă

Timp de aproape 10 ani am refuzat să mă întorc în liceu – nici în clădire, și cu atât mai puțin în amintirea anilor petrecuți acolo. Nu simțeam că am ceva de recuperat de acolo. Mai degrabă tânjeam la ziua în care voi putea șterge din amintiri, selectiv și igienic, ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Poate ziua în care profesoara de biologie, o hârcă crudă la vârsta pensionării, m‑a făcut prost în fața clasei. Sau ziua în care dirigintele, un schingiuitor veteran care duhnea a tutun, mi‑a prezis că voi ajunge vidanjor, adică un „d‑ăla care curăță bude”. Sau ziua în care m‑am bâlbâit așa de rău la o oră de engleză încât n‑am putut să‑mi rostesc propriul nume.

De ce aș recupera umilințe? De ce le‑aș căra cu mine prin lume?

Timp de aproape 10 ani, printre puținele vise nasoale pe care le aveam era unul cu dirigintele, care îmi era și prof de mate. Urma să mă scoată la tablă, n‑avem cum să scap, catalogul se deschidea la mine – presat între cei doi olimpici ai clasei –, eu nu știam nimic, iar pedeapsa nu era o notă proastă, ci o litanie de umilințe – îmi fac familia de rușine, n‑am ce căuta în școala asta, nu știu și nu voi ști niciodată nimic.

Când l‑am revăzut la întâlnirea de 10 ani, el îmbătrânise parcă cu 25. Era fragil, uscat și n‑avea nimic în comun cu tartorul din vise. Nu sunt convins că ne mai ținea minte; de fapt, sunt convins că nu ținea minte mai nimic. Am câștigat, mi‑am spus atunci. Mă simțeam de parcă m‑aș fi furișat în trecut să‑mi răpesc propria umbră de lângă căpcăunul care o păzea și care între timp orbise și nu mai putea ataca.

Mi‑am recuperat umbra pentru că aflasem că fără ea nu eram întreg. Fără umilințele de atunci nu puteam să fiu cine sunt acum. Până nu recuperam adolescentul fricos, nu puteam să accept bărbatul prudent.

De atunci, am spus povestea asta de mai multe ori și am învățat că poveștile sunt cei mai buni recuperatori – se întorc de unde venim și aduc răspunsuri, nu întotdeauna definitive, dar suficiente cât să refacem cărarea pe care am urmat‑o. Ne întorc în trecut ca să putem continua în viitor. Dorința de a ne întoarce e mereu acolo, chiar dacă uneori latentă. Însă abia așteaptă un eveniment declanșator – poate unul dintre sutele de obiecte pe care le păstrăm prin cutii și sertare, poate o frântură dintr‑o amintire, poate lectura unor momente similare din viețile altora.

Toată lumea sapă, a glumit Ray Bobar, art directorul nostru, când ne‑am întâlnit să cristalizăm tema acestui număr. Unii sapă în propria istorie ca să‑și găsească firul roșu. Alții sapă în istoria comunității din care vin ca să‑i înțeleagă cutumele. Iar alții sapă, la propriu, în pământ.

DoR #23 e o colecție de acte de arheologie – unele de teren, cum sunt căutările prin păduri ale fotografilor Michele Bressan și Bogdan Gîrbovan –, altele emoționale, cum sunt eseurile menite să recreeze locurile și timpurile din care venim.

Ana Maria Ciobanu a recuperat din anii ’90 povestea unuia dintre cei 63 de morți în incendiul din Colectiv, un necunoscut pentru noi, o amintire definitorie pentru cei care‑l cunoșteau. Medeea Stan a aflat cum recuperează Alex Gâlmeanu trecutul Bucureștiului prin imagini. Andreea Giuclea a rememorat o recuperare medicală – cei peste doi ani pe care i‑a petrecut handbalista Cristina Neagu pe bancă, întrebându‑se dacă va reuși vreodată să redevină cea mai bună din lume. Iar Adriana Gheorghe a desenat povestea unei femei de 36 de ani care, odată ajunsă mamă, vrea să‑și recupereze copilăria bântuită de abuzurile tatălui.

Pericolul recuperărilor de tot felul e că vom încerca să le împovărăm cu semnificații grandioase, să închidem bucle, să ne declarăm mai înțelepți și pe deplin transformați. Bressan spune că ar fi ușor să ia metalul cartușelor și obiectelor găsite pe fronturile războaielor mondiale, să le topească și să le transforme în soldăței. Ar fi o transformare curată a unui trecut sângeros într‑o jucărie pentru copii. Dar ar fi și fals. Recuperările ne reamintesc că totul se topește încontinuu în jurul nostru, că viitorul e imprevizibil, că mereu vom reveni în trecut după niște ajutoare pentru a‑l înțelege, dar că niciodată nu vom ști suficient și că asta ne e condiția. Toată lumea sapă. Nu atât pentru a dezlega pe deplin mistere, ci pentru a găsi suficiente răspunsuri pentru un pas următor mai chibzuit.