DoR de Cluj: Scrisoare din Pata Rât

Sunt cam 15 ani de când am început să lucrez cu copii. Întâi ca profesoară de limba română, într‑o școală aflată la 10 kilometri de Cluj. Mi‑am dat repede seama că ceea ce făceam (predat subiectul, predicatul, atributul, ascultat, pus note, amenințări cu scăderea notei la purtare) nu răspundea deloc nevoilor reale ale copiilor: să cunoască lumea prin simțurile proprii, să înțeleagă la ce le folosește ceea ce sunt obligați să învețe. Așa că mi‑am dat demisia și am găsit altă cale de a lucra cu copiii: proiectele unor ONG‑uri.

Așa am ajuns să lucrez cu copii delincvenți (cei până în 14 ani care nu răspund penal pentru faptele lor), cu copii nevăzători, cu copii din Ferentari, cu copii din școlile speciale. Am ajuns să înțeleg că nu există un copil mediu, un copil prototip, ci există copii diferiți, cu nevoi diferite.

Ultimul proiect în care am lucrat a fost în parteneriat cu una dintre cele patru‑cinci școli speciale din Cluj. Proiectul urmărea reducerea violenței din școală, pentru că toată lumea reclama această problemă. Majoritatea copiilor sunt romi și locuiesc în Pata Rât.

Pata Rât nu e un cartier al Clujului. E o „zonă”, un ghetou, o periferie, nu știu cuvântul care definește realitatea de acolo. Nu știu exact câți oameni locuiesc acolo, se pare că sunt în jur de 2.000, analfabeți, majoritatea de etnie romă. Trăiesc din ajutorul social și din PET‑urile strânse de la ghenele din cartiere sau din ce mai adună de la groapa de gunoi. Este un loc despre care toți clujenii știu că există undeva la marginea orașului, dar foarte puțini chiar au mers acolo, pentru că nu este un loc în care să vrei să te plimbi. E locul unde taximetriștii refuză să meargă.

Tehnic, colonia de pe strada Cantonului nu face parte din Pata Rât, dar e în „zonă”. E înghesuită ilegal pe terenul CFR, între linia ferată și șosea, cu case improvizate din placaj, polietilenă și scânduri, cu câteva toalete ecologice ascunse vederii. Pe stradă recunosc mulți dintre copii, pentru că îi întâlnesc și în școala specială. În Pata Rât e „Dallas”, colonia numită cu ironie așa, unde oamenii trăiesc și muncesc chiar pe marginea gropii de gunoi. Uneori mor sau rămân invalizi din cauza mașinilor de gunoi care îi strivesc.

În Pata Rât e și colonia unde, în decembrie 2010, chiar înaintea Crăciunului, 30‑50 de familii au fost evacuate de primărie de pe o stradă dintr‑un cartier decent al Clujului, cu ajutorul mascaților, și mutate în locuințe modulare. Acolo locuiește și Radu, pe care, datorită proiectului la care lucram, am mers să‑l văd acasă, ca să am o idee cât mai clară despre realitatea copiilor cu care lucrez.

Nu știu cum aș fi ajuns la locuințele făcute de primărie în Pata Rât dacă nu aș fi avut mașină. E mult de urcat, pe un drum desfundat, și mi‑ar fi fost frică de câini. Am aflat apoi că seara se adună haite întregi de câini și că o dată au sfâșiat un om. Când ajungi, vezi două șiruri lungi de clădiri cu un singur nivel. Îmi vine în minte imaginea unor grajduri de CAP. Oameni mulți împrejur, copii care țipă, femei și, ceva mai încolo, câțiva tineri care vorbesc și râd. La prima intrare mă izbește un miros de canal, de fecale. Față în față cu intrarea este toaleta. Două uși în stânga, două în dreapta. O singură toaletă. Intru pe prima ușă din dreapta: o cameră lungă și îngustă, două ferestre mici pe peretele din dreapta. Două paturi puse sub ferestre. O sobă, un reșou pe care fierbe ciorba de perișoare, un televizor vechi la care se aud știrile de la ora 19:00. 

În cameră locuiesc mama, tata, Radu și încă doi frați și două surori. Radu stă în pat, sprijinit în cot și de‑abia salută. Mă bucur că nu mă invită nimeni să stau jos, pentru că nu aș putea: patul e îngrozitor de murdar și încerc degeaba să îmi dau seama care este culoarea inițială a păturii și a feței de pernă. Mama ne povestește că a crescut cerșind și era obișnuită să aibă bani dar, de când l‑a întâlnit pe tatăl lui Radu, nu mai cerșește. Tatăl e analfabet, nu poate nici să citească la televizor. Sunt dependenți de ajutorul social și de banii pe care îi mai face tatăl adunând peturi. Radu îl ajută deseori – pentru că e cel mai mare dintre copii. Atunci nu mai ajunge la școală. Fetele și unul dintre frați învață la o școală normală, unde adesea ceilalți copii râd de ei, pentru că nu învață bine, sunt prost îmbrăcați, miros și nici nu știu să se comporte. Cel mai mic dintre frați are 10 luni și în iarnă a avut hepatită, la fel ca alți mulți copii de‑aici. Radu nu‑mi vorbește, îmi pare deprimat. Vorbește doar tatăl, ne spune că la vară nu o să stea aici sub nici un chip, pentru că miroase rău de la groapa de gunoi și se îmbolnăvesc pe capete. O să meargă să stea în pădure. Nu au apă caldă, așa că mama spală hainele cum poate și toți își fac baie în aceeași cădiță de plastic a bebelușului. Mă gândesc că e ușor să spună lumea despre ei că miros urât, dar cine nu ar mirosi dacă nu ar avea apă să se spele? 

Le‑am adus cereale, pentru că știu că toți copiii sunt înnebuniți după cereale. Ei le vor mânca așa, fără lapte. Pentru că lapte iau în fiecare seară, cu trei lei un litru, de la o femeie din vale, dar e doar pentru bebeluș, pentru ceilalți copii nu‑și permit. 

În iunie, Radu a terminat clasa a VIII‑a la școala specială. Nu a venit la banchet pentru că nu a putut să plătească cei 50 de lei din care s‑a luat pizza și suc (ca la orice banchet), nu a avut în ce să se îmbrace și a părut mai important să meargă cu tatăl lui să adune PET-uri. 

E greu de imaginat ce s‑ar fi ales de mine dacă m‑aș fi născut în Pata Rât. Cât de norocoasă am fost să mă nasc într‑o familie în care tata știa să citească, mama știa să ne învețe să ne spălăm, să am mâncare suficientă, să merg la școală cu autobuzul și toți copiii să se joace cu mine. E greu de înțeles că doar un dram de noroc mă desparte de Radu, doar întâmplarea.

Mihaela Griga Anghelescu a lucrat, în ultimii cinci ani, în proiecte educaționale adresate copiilor defavorizați din punct de vedere social ale organizațiilor PATRIR  și Policy Center for Roma and Minorities.