România lor: Femeile care ne schimbă

Totul a început din joacă.

În toamnă, Diana Stoleru s-a împrietenit pe Twitter cu Oana Portase. I-a plăcut de Oana pentru că era o jurnalistă haioasă şi optimistă, iar discuţiile cu ea o făceau să se simtă bine. Curând, în jurul lor s-a strâns o mică gaşcă virtuală de tinere care lucrau în media şi comunicare. Au ieşit de câteva ori să danseze vineri seara în clubul bucureştean Silver Church, căruia îi spuneau în glumă „Amin”, pentru că era locul unde se spovedeau la final de săptămână. Tot în glumă s-au proclamat „zâne” şi au numit interacţiunea dintre ele „zânăreală”. Şi-au făcut cercei cu desene, în care arătau ca nişte albinuţe colorate. Sub desen era caligrafiat: „Sunt o ZÂNĂ”. Ba chiar au deschis şi o adresă de mail, zanarim@gmail.com, la care cereau înscrieri pentru postul de zân pentru una din ele.

Înscrieri n-au apucat să primească. Pe 29 ianuarie, zânăreala s-a transformat în ceva serios. Diana a aflat că Daniel Răduţă, un coleg de la BitDefender, avea nevoie de 150.000 de euro pentru a se opera în străinătate. Ştia din toamnă că Daniel e bolnav de leucemie, dar vestea că nu poate face transplant de celule stem în ţară, pentru că nu are un donator perfect compatibil, a şocat-o. „În momentul ăla mi-a stat inima în gât”, spune Diana. „Când îţi zice suma aia, îţi cam fuge tot de sub picioare. Acum dacă te chinui să vinzi o casă nu scoţi pe ea 150 de mii. Şi de unde casă?”.

Diana are 28 de ani, o siluetă fragilă şi chipul încadrat de cârlionţi negri. A absolvit chineza, lucrează la BitDefender ca manager de vânzări pe Asia şi Pacific şi locuieşte cu chirie într-o garsonieră. Ce a făcut pentru Daniel nu a fost prima ei încercare de a schimba ceva. În 2008 a fost printre cei care au pus pe picioare site-ul lumebuna.ro, un proiect de voluntariat care promovează ştirile pozitive, căutând modalităţi de a „supravieţui frumos” sictirului şi frustrărilor din societatea românească.

Imediat ce a aflat despre Daniel, le-a trimis fetelor un mail în care le cerea ajutorul: „Dragi zâne, mai în glumă mai în serios, cred că am nevoie să îmi imaginez că noi chiar avem puteri supranaturale. Mi-a venit în minte faptul că poate nu ne-om fi zânărit noi degeaba şi dacă ne unim forţele, impactul ar fi mai mare. Deci da, vă cer ajutorul să strângem banii pentru un transplant al unui prieten, ca eu să mă mai bucur de el şi el de viaţă”.

Într-o lună, ceea ce iniţial nu credea nimeni posibil s-a produs: în contul lui Daniel se adunase mai mult decât suma necesară, iar acesta a putut să se opereze la o clinică din Italia. Forţa organizării lor l-a copleşit. „Au făcut totul posibil”, spune el astăzi. „Au reuşit să implice nişte oameni, care la rândul lor au implicat alţi oameni şi tot aşa. A fost un efect de avalanşă şi s-a ajuns ca tot online-ul românesc să ştie de problema mea”.

Online-ul e mediul pe care cele şapte femei s-au axat de la început, mediul în care comunicarea avea cele mai puţine bariere. Au mers din prieten în prieten, au scris pe blogurile personale, au pornit hashtagul #draduta, au făcut cauză pe Facebook (în martie avea peste 10.000 de aderenţi), au deschis linii telefonice la care să se facă donaţii, au organizat concerte şi licitaţii. În două săptămâni hashtagul a ajuns numărul unul pe Twitter în România, iar site-ul lui Daniel, www.danielraduta.ro, pe primul loc în topul Zelist. Mii de oameni au promovat mesajul zânelor fără să le cunoască personal. Deşi le vedeau pentru prima oară, unii le-au găzduit în casele lor.

Ce au reuşit Diana şi prietenele ei e poate cea mai vizibilă manifestare a unui fenomen de transformare a societăţii de jos în sus, un fenomen al cărui motor principal sunt femeile. Într-o Românie încă groggy după un 2009 dominat de neputinţă şi silă politică şi economică – domenii predominant masculine –, un nucleu de femei tinere construiesc, creează şi capacitează, transformând nu doar lumile proprii, ci şi pe-ale celor din jur. Nu sunt o masă identificabilă statistic, nici un decupaj demografic perfect, ci mai degrabă vârfurile unor triburi disparate, care vor să trăiască într-un spaţiu mai civilizat, mai tolerant, mai proactiv, mai modern, mai ofertant. Şi pentru că nu sunt infectate de „nu se merită”, „mie ce-mi iese?” sau „merge şi aşa”, au învăţat să-şi construiască singure ce le lipseşte.

Veţi cunoaşte câteva dintre ele în acest material şi în portretele din paginile următoare. Sunt femei care îşi deschid mici afaceri, cum e Adriana Sohodoleanu, femei care promovează educaţia alternativă pentru tineri şi adulţi, cum e Sandra Ecobescu, femei care protestează împotriva stării de fapt prin artă şi implicare socială, cum e Cinty Ionescu, femei care folosesc comunităţile virtuale ca pe o unealtă de schimbare, cum e Marie Jeanne Chiriac, femei care intervin în spaţiul gri al oraşelor româneşti ca să le picteze cu tineri, cum e Andreea Borţun.

Diana Stoleru şi trupa ei de zâne – Ruxandra Predescu, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Anca Bundaru, Oana Portase şi Irina Ursu – fac şi ele parte din acest nucleu transformator. Le-am văzut împreună la unul dintre primele concerte organizate pentru Daniel, Jazz for Life, pentru care Mihaela şi-a convins o prietenă, jazzista Sorina Enea, să cânte gratis. În timpul concertului l-au sunat pe Daniel să audă câtă lume îl susţine. Apoi au făcut trenuleţul printre mesele ticsite de tineri care au achitat fără să stea pe gânduri biletul de 25 de lei. Oana a adus o baghetă de jucărie, ca de la bâlci, care pâlpâia multicolor şi pe care o îndrepta în toate direcţiile de parcă ar fi putut să transforme lumea în ce voia ea cu un „Puf!”.

Cele mai multe acţiuni din campania pentru Daniel le-au gândit prin mailuri şi conferinţe purtate de multe ori până noaptea târziu. La început nu ştiau cât de încrezătoare să fie. Au schiţat o serie de posibilităţi şi oameni de contactat, chestii de genul „vândut stuff  – profiturile merg la Daniel”, „convingem una două trupe/cântăreţi să cânte for free”, „atelier de olărit cu donaţii”, „vorbit cu Adi Hădean să gătească pentru o cauză nobilă”. Cele mai multe dintre ideile iniţiale s-au concretizat – bucătarul Adi Hădean a venit de la Cluj la Bucureşti şi a gătit două seri la rând, concerte au fost în Bucureşti (în afară de Jazz for Life au organizat şi o seară Folk for Life), iar cea mai mare licitaţie au făcut-o la Timişoara. Banii i-au adunat în cea mai mare parte de la oameni obişnuiţi; deşi au asaltat diverse firme şi politicieni, donaţiile lor au venit abia la final, când aproape că aveau toată suma.

Diana spune că succesul campaniei o motivează să continue cu astfel de iniţiative şi e sigură că poate convinge şi mulţi oameni să i se alăture, voluntar: „Foarte puţini sunt stimulaţi exclusiv de bani. Te duci acolo pentru că ai o credinţă, vrei să faci ceva”.

Credinţa despre care vorbeşte Diana începe să fie din ce în ce mai des motorul care ne face să acţionăm. Daniel Pink, un autor american care în ultimii zece ani a studiat cum s-a transformat relaţia oamenilor cu munca, scrie în Drive că abordarea tradiţională, bazată pe recompense şi pedepse – ai făcut bine, primeşti un bonus, nu ai făcut bine, te taxez – a început să scârţâie. Dezvoltarea societăţii umane ne-a adus într-un punct în care dorinţa de a fi mai buni şi de a schimba ceva în mediul nostru sau al altora a devenit o nevoie. Muncim nu doar ca să câştigăm bani şi să ne asigurăm bunăstarea, ci vrem ca lucrurile pe care le facem să însemne ceva. În România, femeile par să fi prins mult mai repede acest val.

Corina Bernschutz, 39 de ani, director de inovaţie într-o agenţie de media, a vrut să renunţe la job acum trei ani, când simţea că publicitatea nu-i mai oferă tot ce-şi doreşte. Agenţia şi-a dorit însă atât de tare să o păstreze, încât i-a propus un program de lucru de doar trei zile pe săptămână. În timpul rămas liber, Corina a dezvoltat propria afacere, ceainăria Bernschutz & Co., în care a vrut să regăsească atmosfera de bogăţie şi linişte pe care o descoperise în concedii, în ceainăriile din străinătate. A pornit ghidată de câteva principii simple: atenţie maximă la selecţia de ceai, cât şi faţă de client, care, tratat cu respect, să simtă în ceainărie căldură şi pasiune.

Modelul acesta de business bazat pe pasiune stă la baza multor buticuri creative, cum alintă Corina micile afaceri apărute în ultimii ani. Acesta este de altfel principalul motiv pentru care femeile îşi deschid firme, arată un studiu făcut de Centrul pentru Antreprenoriat şi Cercetare în Afaceri, în timp ce motivaţia primară a bărbaţilor e să facă bani. În februarie s-au împlinit doi ani de când Violeta Dincă a deschis Violeta’s Vintage Kitchen, un restaurant pornit din plăcerea de a găti cu „ingrediente proaspete şi hrănitoare”, dar şi din dorinţa de a promova conceptul de slow food.

Surorile Ana şi Irina Wagner au de cinci ani un magazin de design interior în care promovează artişti, a cărui scânteie a fost pasiunea Anei pentru arta pe porţelan. Virginia Toma, absolventă de ceramică, a împletit arta cu utilul şi a pornit o mică afacere cu accesorii unicat, la fel ca multe alte tinere care în ultimii ani au dus la o explozie a numărului de târguri vintage şi handmade, transformând evenimentele într-un trend.

Fiecare dintre aceste femei reprezintă un „trib”, după cum numeşte strategul Seth Godin comunităţile cu interese şi valori comune, comunităţi care se coagulează şi organizează cu uşurinţă în online – deşi acţiunile lor depăşesc de cele mai multe ori graniţele virtualului.

Oana Sandu, de exemplu, are 24 de ani şi pe lângă un job full time la o agenţie de PR, îşi foloseşte cunoştinţele ca să promoveze astronomia, marea ei pasiune. Acum cinci ani s-a alăturat unei echipe care strângea fonduri pentru renovarea Observatorului Astronomic şi de atunci a devenit un lider al mişcării de promovare a Astroclubului Bucureşti şi a evenimentelor lui. A organizat acţiuni în şcoli şi licee, campanii împotriva poluării luminoase, dar cel mai tare se bucură că a reuşit să atragă oameni la cursurile de astronomie făcute de club – în numai un an a săltat numărul de cursanţi de la 10 la 150. (În martie a fost premiată de UNESCO şi Uniunea Astronomică Internaţională pentru evenimentele organizate în cadrul Anului Internaţional al Astronomiei.) Oana spune că simte că face parte dintr-o generaţie care încearcă să inaugureze cărări nebătute. „Mi se pare că avem tineri militanţi, care luptă pentru ideile în care cred, deşi se izbesc de multe mentalităţi şi practici din alte vremuri.”

Pe Oana o poţi vedea şi printre cele 65 de femei tinere din fotografia de pe coperta acestui număr, o imagine-experiment prin care am vrut să testăm la o scară mai mică ipoteza că femeile sunt mai deschise la nou. Când am anunţat şedinţa foto, n-am spus mare lucru despre ce intenţionam să facem sau cum va arăta imaginea. Era o provocare, una puţin incomodă având în vedere că a fost programată într-o duminică, la 10 dimineaţa. Ce ne-a suprins a fost uşurinţa cu care grupul, odată strâns pe scena Operei Române, s-a coagulat. Veniseră acolo să creeze ceva nou şi n-aveau de gând să plece până imaginea nu era potrivită. Unele s-au oferit să ne ajute cu logistica; ba chiar au trasat cu bandă adezivă o hartă, când echipa noastră s-a blocat în calcule. Au făcut schimb de date de contact şi au plecat la cafele împreună.

Nu am pornit să argumentăm o teză feministă, doar una umană, optimistă. Ideea s-a născut pentru că am văzut o mulţime de femei care făceau lucruri interesante şi ne-am întrebat dacă nu cumva e un fenomen mai larg răspândit. Când v-am întrebat şi pe voi, prin Facebook şi Twitter, ne-aţi construit o listă de aproape 200 de nume, cu femei care domină domeniile în care lucrează, femei care influenţează răspândirea unui fenomen sau pur şi simplu femei pe care le admiraţi pentru pasiunea cu care fac ce fac. Sunt prea multe ca să nu însemne ceva.

Mulţi dintre experţii cu care am vorbit pentru acest articol – profesori universitari, lideri de organizaţii neguvernamentale – au încercat să ne direcţioneze spre lucrurile care nu funcţionează în România: discriminarea de gen, diferenţele salariale dintre bărbaţi şi femei, slaba reprezentare politică. La acest capitol România e pe locul 126 din 135 într-un raport al World Economic Forum. Statisticile Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse arată că după alegerile din iunie 2008 primăriile din ţară le-au revenit în mare parte bărbaţilor (raportul e de 3.070 la 114), cu proporţii similare în consiliile locale şi judeţene. În plus, dacă anul trecut erau trei femei în Guvern, acum e doar una.

Intenţia a fost însă să ne concentrăm pe femeile care nu cad pradă blazării, fie că luptă cu sistemul sau cu cotidianul. Sunt până la urmă ecourile unei mişcări mondiale, nu neapărat de activism, ci de activitate. Suzana Dan, care pe lângă pictat şi curatoriat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană organizează evenimentul Noptea Galeriilor, simte că face parte dintr-un val de schimbare încă de la 13 ani. La Revoluţie, „perfect conştientă de rahatul comunist”, a spart biblioteca din centrul oraşului natal Zărneşti şi a aruncat pe fereastră în stradă cărţile omagiale. „De atunci am ţinut-o tot aşa”, spune ea. „Numai că mi-am manifestat pornirile războinice, încăpăţânările şi dorinţele în alte domenii decât politica, deşi încă mă mai bate gândul să mă întorc acasă şi să mă fac primăriţă.”

Nici generaţia Suzanei şi nici generaţia mai tânără nu au crescut cu constrângerile comuniste şi nu simt că au nevoie de permisiune ca să facă ceva. Din ce în ce mai multe femei renunţă la a fi casnice, o tendinţă vizibilă la nivelul Uniunii Europene, unde numărul de femei care muncesc a crescut constant din 2000 – ele au ocupat cea mai mare parte a joburilor nou create. O bună parte din această muncă este însă o investiţie judicioasă de energie, din care pare că rămâne mereu suficientă şi pentru alte cauze.

Anul trecut, Jamie Oliver, poate cel mai cunoscut bucătar din lume, spunea într-un articol din New York Times că succesul său se datorează femeilor, pentru că spre deosebire de bărbaţi, care de cele mai multe ori îl mint, femeile spun: „Dă-mi o jumătate de oră şi văd eu cum fac”. „Secretul e să te înconjori cu o grămadă de femei”, spune Oliver. „Sunt inteligente, mai loiale şi fac lucrurile să se întâmple. Tot ce realizez eu ţine de echipă. Iar 90 la sută din echipa mea sunt femei.”

Oliver este beneficiarul unei realităţi din ce în ce mai evidente: noua generaţie de femei reprezintă un capital uman imens – circa 60 la sută din absolvenţii de facultate din UE sunt femei, iar în aproape toate statele membre, tinerele între 20 şi 24 de ani sunt mai educate decât bărbaţii de aceeaşi vârstă.

Sunt cercetări care arată şi că femeile au un stil de conducere diferit, bazat pe carismă, rezultate profesionale şi contacte, spre deosebire de bărbaţi, care se folosesc de ierarhie şi capacitatea de a recompensa sau pedepsi. E ceea ce academicianul american Judy B. Rosener numea într-un articol publicat în 1990 în Harvard Business Review, „leadership transformaţional”, caracterizat prin interacţiune cu subordonaţii şi motivare a acestora.

Da, bărbaţii încă îşi deschid mai multe firme, încă gestionează resurse mai mari şi încă au venituri mai bune ca femeile. Dar, potrivit studiilor recente, peste jumătate dintre românce aduc bani serioşi acasă şi contribuie cu până la 40 la sută din bugetul familiei. Cum criza a lovit industrii puternic masculinizate (construcţii, finanţe etc.), această pondere va creşte în următorii ani. Un studiu făcut anul trecut pentru Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar arată că femeile economisesc mai puţin decât bărbaţii, motiv pentru care un consilier al guvernatorului BNR a spus că deciziile de consum în familie ar trebui transferate la femei, pentru că astfel economia şi-ar reveni mai uşor după criză.

Pentru multe femei tinere, criza a fost o oportunitate. Alina Nicoleta Croitoru, 29 de ani, a renunţat anul trecut la jobul de programator pe care îl avea de 10 ani, pentru pictură, pasiunea din liceu de care se reapucase în 2008. „Un an de zile m-am tot învârtit, m-am chinuit, în timp ce încă lucram ca programator şi căutam soluţia”, spune Alina. „La un moment dat am hotărât că nu se poate în paralel, timpul nu-mi permitea nicicum.” Cu banii puşi deoparte a deschis întâi nişte ateliere gratuite, „ca să prindă oamenii gustul, că puţini au pus mâna pe creion în ultimii zece ani sau de când s-au apucat de un job”. Când au venit 35 de cursanţi, a prins curaj şi a început să facă şi ateliere cu taxă. Şi-ar dori ca în câţiva ani să înfiinţeze o şcoală de artă „relaxată, să poţi să faci şi la nivel de hobby, şi mai avansat”.

Alina a contribuit şi la strângerea de fonduri pentru Daniel. În perioada aceea tocmai căuta o temă pentru nişte ateliere de Dragobete şi Mărţişor şi a decis să facă mărţişoare pentru Daniel. În total a strâns în contul lui peste 2.000 de lei. Crede că femeile au mai multă forţă, motivaţie şi ambiţie decât bărbaţii, care sunt mai leneşi şi delăsători. „Când faci ceva cu pasiune, apar idei când te aştepţi mai puţin. Tre’ să fii acolo pe poziţii. Asta fac femeile, cred, se ţin de treabă.”

Cele şapte tinere care şi-au asumat misiunea de a-l ajuta pe Daniel au creat „un bulgăre de zăpadă”, care s-a rostogolit şi a tot crescut. Au reuşit ceea ce Diana numea pe blog „un transplant de ţară”, demonstrând că mediul online nu e nici inert, nici lipsit de emoţie. Dimpotrivă, pentru că succesul lor – măsurabil prin fiecare eurocent din cei 152.000 de euro strânşi până în final –, se datorează în mare parte modului în care s-au folosit de reţelele de socializare, reţele în care femeile sunt mai active decât bărbaţii. (Numărul de utilizatoare de Facebook din România a reprezentat anul trecut 56 la sută din total.)

Multe din iniţiativele pornite de femei în online susţin cauze sociale. Unul dintre exemple este site-ul de care se ocupă Nicoleta Talpeş şi Tea Vasilescu, CharityGift.ro, un magazin online prin intermediul căruia atât furnizorii cât şi cumpărătorii au posibilitatea de a dona o parte din preţul produselor unor cauze sociale. Proiectul este realizat pe bază de voluntariat, iar iniţiativa îi aparţine Nicoletei, care are 31 de ani, conduce o agenţie de comunicare şi crede că femeile au ajuns într-un punct în care vor să iasă din anonimat: „Sper ca într-o zi, prin ceea ce fac, să pot deveni un exemplu de încăpăţânare în dorinţa de a schimba lucrurile”.

Tot un proiect de îmbunătăţire a vieţii de pe net e şi thekite.ro. Creatoarea lui, Miruna Antonescu, l-a gândit ca pe o platformă de inspiraţie cu extensii utile, cum ar fi harta Kite Biking cu trasee pitoreşti şi mai puţin aglomerate pentru bicicliştii din Capitală. „Îi invităm pe oameni să nu se mai deprime că locuiesc aici, pentru că Bucureştiul de pe străduţe are cu totul alt parfum decât smogul de pe bulevardele mari”, spune Miruna. Anul trecut a făcut şi Bike In, un demers de promovare a mersului pe bicicletă, prin care a tranformat cinemaul de vară din Herăstrău într-un spaţiu de întâlnire pentru biciclişti şi „pasiunile lor conexe” (filme, concerte, accesorii). Miruna spune că tot ce face e „dintr-o doză sănătoasă de egoism al omului care vrea să facă ce-i place sau care, atunci când îi place ceva, face”. Şi din speranţa că lucrurile care îi plac ei vor fi utile şi pentru alţii.

Diana Stoleru şi o parte dintre zâne sunt hotărâte să meargă cu campania mai departe. Cel mai ambiţios plan al lor e să pună pe picioare, într-un parteneriat public-privat, o secţie de transplant, pentru ca bolnavii fără donator perfect compatibil să nu mai trebuiască să se trateze în străinătate. O văd ca pe o investiţie în sistemul sanitar românesc şi au calculat că ar fi nevoie de 2,5 milioane de euro. Diana gândeşte în termenii în care a pornit şi lupta pentru Daniel: „Dacă aproximativ 6.500 de oameni ar dona 100 lei, Daniel Răduţă ar fi sănătos”. Ce-ar fi dacă 2,5 milioane de oameni ar dona câte un euro?

Sunt estimări preliminare, iar planul suferă încă modificări. Primesc ajutor şi din partea Asociaţiei Salvează Vieţi, prin care Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu învaţă bolnavii şi familiile lor cum să-şi acceseze drepturile medicale. Acţiunile lor au început anul trecut, după ce s-au confruntat cu cazul unui tânăr bolnav de leucemie pe care nu-l cunoşteau, dar a cărui situaţie le-a impresionat şi le-a făcut să descopere metehnele sistemului medical românesc.

Cauza lui Daniel a scos de altfel la suprafaţă şi altele asemănătoare, unele preluate de zâne noi. E ce i s-a întâmplat Magdei Ciobanu, bolnavă de cancer, care în martie a reuşit să obţină o prelungire a formularului E112 pentru a-şi continua tratamentul în Italia, după ce au susţinut-o Mirela Rus, fost jurnalist BBC, purtător de cuvânt al europarlamentarului Renate Weber, şi Alina Zară, fondatoarea Agenţiei de Împlinit Dorinţe, un alt proiect crescut prin internet în ideea de a ajuta oamenii.

Oana Portase, una dintre zânele activate de Diana, spune că a învăţat că prietenia are o putere imensă. „Credeam că trăiesc într-o Românie tăcută. Este extraordinar să te trezeşti într-o lume mai bună. Îmi vine în minte un muşuroi de furnicuţe. Rolul meu este să pun umărul la treabă, aşa cum o fac şi cei din jurul meu.” Împreună au demonstrat că nu au nevoie de puteri supranaturale pentru a mişca lumea din loc şi că „zânăritul” este la îndemâna oricui. Fără să-şi propună, au pus un nume mişcării tinerelor din ultimii ani, au identificat şi au scos la suprafaţă o Românie, aşa cum va arăta ea peste câţiva ani: mai energică, mai descurcăreaţă, mai implicată.

Acest dosar cuprinde mai multe mini-portrete. Citește-le în ordine sau apasă pe titlurile din sumarul de mai jos, pentru a sări direct la ce te interesează. Portretele sunt documentate și scrise de Lavinia Gliga și fotografiate de Miri Bratu.

– Adriana Sohodoleanu
– Andreea Borțun
– Sandra Ecobescu
– Marie Jeanne Chiriac
– Cinty Ionescu
– &

Adriana Sohodoleanu

Adriana are un fix: să fie bine pentru toată lumea. De aceea, deşi a terminat Dreptul şi a luat examenul de intrare în Barou, nu crede c-ar fi fost un avocat bun. N-ar fi fost nici un broker bun, deşi a bătut-o gândul să se reprofileze în cei şapte ani cât a lucrat la Colliers, gigantul multinaţional din imobiliare. Dar brokerii sunt oameni care au pe mână sume uriaşe şi trebuie să fie unşi cu toate alifiile.

I s-a potrivit munca de PR, cercetare şi apoi marketing rezidenţial şi cât a făcut-o, a făcut-o la turaţie maximă. Ajungea prima şi pleca ultima de la muncă, iar în vacanţe vorbea cu agenţiile de publicitate de sub plapumă, sperând să n-o audă soţul.

În primăvara lui 2009 i s-a închis departamentul din cauza lipsei de proiecte şi Adriana şi-a luat trei luni de concediu: ca să facă nuntă (în Australia, pe un yacht), să-şi scrie cartea pe care o tărăgănează de trei ani (tot nu ştie despre ce e), să-şi pună gândurile în ordine. Ştii cum coiotul din desene animate intră în picaj doar când vede că e deasupra prăpastiei? Asta i s-a întâmplat şi ei. Oprindu-se a avut ocazia să-şi dea seama că e obosită, că a rămas fără prieteni, că mama ei n-o mai sună pentru că ştie că oricum n-o să-i răspundă.

S-a hotărât să nu se mai întoarcă.

Nu i-a trebuit mult să găsească ceva ce i se potriveşte mănuşă. La sfârşitul verii, proprietarul unui spaţiu din centrul Bucureştiului i-a propus să-i găsească un concept şi să se ocupe de el. Se mai jucase de-a „cum ar fi să aibă o delicaterie” – e mare gurmandă, genul de turistă care-şi burduşeşte bucătăria cu condimente adunate din toate colţurile lumii – aşa că nu i-a fost greu să dea o menire spaţiului. Şi l-a imaginat până la cel mai mic detaliu: ce bunătăţi va vinde (şi ciocolata cu sare, şi crema aia pe care a gustat-o mai demult), cum va vorbi cu fiecare client în parte ca să afle ce-i place, cum va organiza evenimente peste evenimente. Era atât de entuziasmată încât nu a contat că nu ştia să facă o factură, că, spre deosebire de Colliers, va răspunde pentru toate aspectele afacerii, că va fi probabil cel mai mare risc pe care şi l-a asumat vreodată.

În Biscuit se vând bunătăţi şi nu numai. Adriana şi l-a construit ca pe o platformă pentru toate lucrurile care îi plac, pe care vrea să le înveţe şi să le dea mai departe. Convoacă oamenii la concursuri de prăjiturit, expoziţii foto pentru artişti tineri, ateliere de gătit şi, pentru copii, de modelat fursecuri.

E o negustoare, dar una care atunci când îi vizitezi magazinul te îndeamnă să scormoneşti prin amintiri şi să-i laşi pe un bilet dulcele tău preferat din copilărie, care chicoteşte de bucurie când cineva o felicită pentru afacere, care vrea să le ofere oamenilor o experienţă pe care s-o povestească mai departe.

Ca să fie bine pentru toată lumea.

„Nimic nu mă face mai fericită decât să aflu lucruri noi şi să pot să împărtăşesc ce aflu. Să fac să se întâmple lucrul ăla, nu direct, dar să pun oamenii în contact cu alţi oameni, să transmit o idee de colo, dincolo. Şi să şi câştig ceva din asta. Eu cred că dacă munceşti ca un catâr, ca un măgar, ca un bou, cineva o să observe. Dacă faci ceva bine şi susţinut, trebuie să iasă ceva bun.”

---

Andreea Borțun

Povestea festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis a început din frustrare. Andreea avea 15 ani şi juca în trupa liceului din oraşul natal, Alexandria – un oraş gri, fără cinema sau teatru. Murea de ciudă când mergea la festivaluri prin ţară şi îi auzea pe copii povestind despre teatru în sus şi teatru în jos. În 2006, după o astfel de ieşire, Alex, un coleg de liceu cu trei ani mai mare, a dat scânteia: ce-ar fi să facă şi ei un festival, în Alexandria?

Atât i-a trebuit Andreei. S-a dus acasă, a căutat pe net modele de proiecte şi s-a pus pe scris, ca să aibă ce să le prezinte potenţialilor finanţatori. După vreo trei luni de muncă în secret, i l-a prezentat lui Alex şi s-au pus pe făcut festival. Până în august 2006 au strâns în jur de 230 de milioane de lei vechi, de la primărie şi sponsori. Andreea l-a implicat şi pe vărul ei, care are o firmă de PR în Bucureşti. Acesta a cooptat la rându-i o agenţie de publicitate, prin care au ajuns la urechile lui Marcel Iureş – susţinător al „copiilor atomici” şi preşedinte de onoare al festivalului.

Toate forţele s-au coagulat într-un festival în care liceeni din toată ţara îşi joacă piesele, văd spectacole cu trupe invitate din Bucureşti, participă la workshopuri de actorie cu studenţi la UNATC şi discută cu personalităţi din teatru. O săptămână de vară târzie pe an în care Casa de Cultură din Alexandria se transformă din discotecă în teatru şi griul cotidian se colorează cu sute de copii. Pentru 2010, a cincea ediţie, pregătesc un format extins la opt zile, cu workshopuri de regie, dramaturgie, scenografie şi coregrafie.

E o muncă fără prea mult loc de vacanţă – Andreea şi Alex, principalii responsabili, iau pauză doar vreo lună după ce se termină festivalul. (Când ne-am văzut în februarie, Andreea căra în geantă un dosar cu facturi.) Ea se ocupă de partea de promovare şi strângere de fonduri, iar la cheltuit îl lasă pe Alex (el negociază cu trupele care joacă la festival).

Andreea e mai sensibilă şi înţelege mai bine responsabilitatea şi riscurile pe care le implică lucrul cu copii. Ştie că fiecare participant la festival e un omuleţ care are un suflet şi trebuie manevrat cu mănuşi. Un comentariu prea agresiv, o critică prea dură, neargumentată, pot da peste cap un copil, îl pot face să simtă că nu e bun de nimic.

S-au rafinat şi energiile care-o pun în mişcare. Acum că locuieşte la Bucureşti – e studentă în anul I la scenaristică de film – nu mai e vorba de frustrarea privării de teatru; nici de încăpăţânarea adolescentină de a demonstra că e în stare să facă ce şi-a propus. (Nici mama ei, căreia i-a spus că vrea să facă un festival mare, n-a crezut c-o să reuşească – nu atât că n-avea încredere în fiica ei, ci n-avea încredere în Alexandria.) Acum îşi doreşte să le ofere liceenilor de acolo ceva ce ea n-a avut. Şi-apoi, festivalul îi e ca un copil – oricât de ciudat ar suna asta venind de la o puştoaică de 19 ani –, ar suferi îngrozitor dacă din lipsă de bani n-ar mai putea să-l continue.

Mai mult, Andreea pune la cale şi un festival de film, tot în zona Alexandriei. Va fi după modelul celor din Berlin sau Sarajevo, cu talent campus şi participare internaţională. Şi încă ceva ce n-a mai văzut la niciun festival, în plus.

„Anul trecut una dintre susţinătoare a fost Angela Gheorghiu, care are foarte multe legături la Hollywood. Ne-am trezit cu un mesaj de la Jeremy Irons, care ne felicita pentru festival. A fost superşoc. Atunci ne-am cam dat seama că sloganul ăla de la Adidas, Impossible is nothing, e foarte pe bune. Chiar cred că aşa e.”

---

Sandra Ecobescu

Fundaţia Calea Victoriei e ca un stup în care mierea e învăţătura, iar albinele sunt lectorii care vor să împărtăşească din cunoştinţele lor şi cursanţii curioşi, care vor să înveţe. În mijlocul roirii de emiţători şi receptori stă Sandra Ecobescu, preşedintele fundaţiei, o femeie de 37 de ani care vrea să schimbe lumea.

Imediat după Revoluţie a făcut un ziar împreună cu alţi liceeni (proiectul a eşuat după primul număr). După ce a terminat Literele, a plecat cu o bursă de un an în Grecia, unde şi-a dat seama cât de dezastruoasă e imaginea ţării în străinătate: românii erau cunoscuţi drept hoţi pricepuţi, care se caţără pe clădiri şi sparg orice yală. Când s-a întors în ţară, a făcut un curs pentru diplomaţi la Ministerul de Externe, dar după ce l-a absolvit şi a stat jumătate de an în sistem, a înţeles că nu se potrivea într-un mediu guvernat de cumetrii, care n-avea nimic de-a face cu patriotismul sau cu spiritul hai să facem ceva.

Spirit care i-a intrat în hibernare până acum trei ani, când, după o excursie revelatorie în Nepal, a renunţat la poziţia de director comercial al unei companii de logistică (poziţie care, glumeşte ea azi, ameninţa s-o transforme într-o tanti cu jeep, care merge la coafor o dată pe săptămână).

Următorul pas a fost înfiinţarea unei fundaţii, împreună cu sora ei, Irina, care avea un apartament liber pe Calea Victoriei. Sandra tocmai citea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, de Neagu Djuvara şi a decis că asta trebuia să facă fundaţia: să vorbească simplu despre lucruri complicate. S-au gândit la ce le-a lipsit lor şi le lipseşte în continuare tinerilor: un loc în care să-şi tatoneze pasiunile, pictura, muzica, istoria, filozofia – cenuşăresele din şcoală –, şi să-i ajute să decidă ce vor să studieze mai departe. Primul curs l-au anunţat în ianuarie 2008 – „Cum am trăit secolul XX”, susţinut chiar de Djuvara. Au fost suprinse de mulţimea de adulţi înscrişi, oameni care după ce lucrează la bancă, vor să-şi revină cu creierii şi să înveţe despre artă. Astăzi predau la fundaţie o mulţime de masteranzi, doctoranzi, nume mari ale culturii române, toţi dispuşi să vină seara într-o căsuţă şi să povestească.

Altă cauză importantă a Sandrei e Bucureştiul, pe care chiar şi bucureştenii îl descoperă fascinaţi în plimbările tematice pe care fundaţia a început să le organizeze anul trecut. Plimbările au un scop precis: cunoaşterea unor clădiri istorice, ameninţate cu dărâmarea. Pentru că ştie că oamenii n-au răbdare pentru lucruri neplăcute, Sandra încearcă să le spună o poveste despre acele locuri. Odată intraţi în poveste, oamenii înţeleg ce ar putea să piardă.

Sunt lucruri normale cele pentru care munceşte Sandra. Copii care să aibă unde să-şi exploreze pasiunile, profesionişti care să fie apreciaţi şi valorificaţi, poveşti care trebuie spuse ca să nu fie uitate, lucruri frumoase pe care să le vadă şi fiica ei, care acum are opt ani. Or, într-o lume sucită ca a noastră, lucrurile astea normale cer muncă şi un strop de nebunie.

„Mă întreba copilul ce fac la birou şi nu ştiam cum să-i explic logistica. Cred că meseriile mişto sunt alea pe care le poţi explica copiilor. Sunt dulgher, sunt vânzător, sunt doctoriţă, sunt educatoare. Acum pot să-i explic ce fac: aici vin nişte profesori şi îi învaţă pe oameni pictura, aici se vorbeşte despre Dumnezeu. După ce produci un copil – auzi şi pe la vedete asta, dar chiar aşa e – simţi că vrei să fii mai bun. Să ai varianta ta cea mai bună.”

---

Marie Jeanne Chiriac

Are 30 de ani şi arma ei preferată e online-ul. E project manager la dietetik.ro (un site de viaţă veselă şi sănătoasă), scrie pe blogul lamaie.ro, a creat, împreună cu colega şi prietena Sana Nicolau, dasiprimeste.ro – un târg virtual, în care oamenii oferă gratis lucruri de care nu mai au nevoie şi caută lucruri care le lipsesc –, a pus pe picioare site-ul cu poveşti chitzchitz.com şi acum pune la cale încă un site pentru copii, cu tutoriale de meşterit, modelat şi construit diverse.

Marie Jeanne s-a molipsit de net pe la începutul anilor 2000, când s-a angajat ca editor la o firmă de new media – a făcut CD-uri despre România pentru străinătate, a învăţat ce piese conţine un calculator, cum se face un site. Chiar dacă pe atunci netul românesc însemna kappa.ro şi cam atât, i-a văzut potenţialul: o unealtă de comunicare şi documentare, care îţi aduce lumea la degetul mic.

Primul blog l-a început prin 2003 – a adunat vreo patru până la Lămâie. A-nceput să meargă la întâlniri de la începutul blogosferei şi a devenit cu timpul o bloggeriţă, twitteriţă şi în general onlineriţă cunoscută şi recunoscută. (În iarnă, BCR i-a propus să „adopte” o formaţie de copii orfani cărora să le promoveze albumul. Recent a pozat ca miss iulie în calendarul „Fetele Twitter 2010”.) Marie Jeanne şi-a făcut din online o zonă de confort unde o ştie toată lumea, iar asta îi permite să mişte o mică masă de oameni în scopuri nobile.

E un om croit după modelul „hai să facem ceva, dacă ceva nu e în regulă”. Asta a făcut-o să mobilizeze toţi vecinii de pe strada bunicilor să ajute o familie ce fusese dată afară din casa retrocedată şi ajunsese în stradă. Sau să strângă haine, mâncare şi bani pentru un azil de bătrâni din apropierea Bucureştiului. Sau să organizeze împreună cu Sana mai multe intervenţii cu ajutoare pentru chinezii care făceau foamea în faţa ambasadei.

Cauza ei principală sunt animalele. Până să aibă probleme cu spatele, a fost cea care aduna căţei de pe stradă, îi aducea acasă, le făcea baie, îi ducea la veterinar şi apoi îi plasa în adăposturi, le găsea stăpâni sau, în cel mai rău caz, îi ducea la sterilizat şi le dădea drumul. Acum, dacă fizic nu mai poate, s-a făcut „nebuna aia cu animalele, de pe net”.

Are pe blog secţiune specială cu adrese de adăposturi, e conectată la organizaţiile de protecţie a animalelor, le dă mai departe mesajele şi pune oamenii în legătură cu ele (dacă găseşti un căţel pe stradă şi vrei să-l duci la un adăpost, @marie_jeanne sigur te poate ajuta).

Cea mai recentă mare misiune a avut-o în februarie, când sute de căţei au rămas îngropaţi sub zăpadă la adăpostul din Glina, aproape de Bucureşti. Atunci Marie Jeanne a pus mâna pe Twitter, blog, Facebook şi telefon, a adunat o echipă de intervenţie de două maşini. Când a ajuns la faţa locului, şi-a suflecat mânecile şi a pus mâna şi pe lopată.

„Unii oameni se nasc să trăiască liniştiţi. Prietenul meu tot timpul îmi spune, nu te mai stresa pentru orice. Aşa sunt eu, mă stresez. Mai ales pentru animale şi natură. Pentru că tot ce păţesc ele e din vina noastră. Omul spune că este deasupra a tot ce există – asta înseamnă şi responsabilitate. Nu strica, sau dacă strici, repară. Cum ar spune un geek: omul e ca un virus. Se înmulţeşte necontrolat şi îşi distruge gazda.”

---

Cinty Ionescu

Are 29 de ani şi e artist video – filmează, documentează, e VJ în trupa Brum Conspiracy, face proiecţii în concerte şi piese de teatru.

E o creatură mică şi revoltată, care se revendică dintr-o familie strictă, în care s-a vorbit tot timpul despre politică, democraţie şi cât e de important e să fii informat, care a dat la Ştiinţe Politice atrasă de ideea unui domeniu emergent, dar care a înţeles că politica românească e o cloacă plină cu şerpi în care trebuie să ai grijă pe unde calci. Aşa că îşi împănează arta cu mesaje anti-consumerism, anti-poliţie, anti-sistem şi le echilibrează cu acţiuni pro – pro-deschidere a minţii.

Toamna trecută a ajuns la un cămin de bătrâni, cooptată de Tanga Project, un atelier de teatru independent cu care lucra deja. Ei tocmai începeau un proiect de artă comunitară la cămin şi au chemat-o pe Cinty să facă un filmuleţ-felicitare pentru aniversarea de 101 ani a unei doamne de acolo. Povestind cu bătrânii, Cinty a descoperit un sample de viaţă reală, concentrat într-un perimetru restrâns şi cu experienţe care cuprind Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, Revoluţia din ’89, totul trecut prin perspectiva evreiască (rezidenţii căminului Moses Rosen sunt evrei).

De atunci străbate de două-trei ori pe săptămână Bucureştiul ca să-i viziteze şi, împreună cu ceilalţi, să-i antreneze în tot soiul de activităţi. Joia e zi de cinema şi se uită la filme propuse când de bătrâni (filme vechi, care le amintesc de tinereţe), când de tineri (Amintiri din Epoca de Aur, The Curious Case of Benjamin Button, Being John Malkovich, pe care nu l-au prea-nţeles şi s-a lăsat cu circ). Fac un atelier de dramaturgie, în care istoriile personale ale bătrânilor devin scenarii, care vor fi interpretate tot de ei. Fac colaje, desenează, dansează. Cinty îi filmează de fiecare dată, pentru un documentar – proiectul ei personal.

La cămin a cunoscut-o şi pe pictoriţa de 101 ani, Medi Wechsler Dinu (căreia îi era dedicată felicitarea). O femeie-inspiraţie, voluntară, activă, care i-a demontat fobia de bătrâneţe şi de la care a învăţat că felul în care îmbătrâneşti depinde de cum hotărăşti să ai moralul: Medi e sănătoasă tun pentru că e zen, grija pe care o poartă altora n-o oboseşte, ci o ajută. Iar Medi e doar una dintre femeile care au modelat-o pe Cinty.

Mai e bunica cea voluntară, jumătate unguroaică şi jumătate poloneză, care a ieşit la mineriade să le ducă sandvişuri minerilor (când a văzut că ei de fapt bat oameni, s-a scandalizat îngrozitor). Mai e mama, care spune că într-o familie bărbatul e capul şi femeia e gâtul. Mai e Eliza Rogalski, mătuşa lui Cinty, asociată la compania de PR Rogalski Grigoriu, care în timp ce era studentă la Litere era şi asistentă medicală şi creştea şi un copil. Cinty o vede ca pe un exemplu relevant pentru ce se întâmplă cu femeile în România: au găsit contextul de a se reinventa, cu propriile lor reguli, făcând lucruri în care cred.

„Oamenii nu au încredere unii în alţii şi nu fac nimic. De vină sunt cei 50 de ani de comunism, când le era frică de vecini, de prieteni. Individualismul a fost perpetuat de sistem şi, când au început oamenii să se adune, li s-a dat în cap. Dar femeile pornesc de la premisa unui grup, au fost obişnuite să se ajute între ele, în ideea că sunt slabe. Şi s-a ajuns la o răsturnare de situaţie. Sătule de blazarea masculină, inclusiv din politică, s-au scuturat, hai să facem!”

---