Puterile mele

Relația mea cu puterea a început în forță. Imediat după Revoluție am ajuns în fruntea mișcării studențești din facultate unde am organizat greve, manifestații, am dat afară profesori, am restructurat programa de învățământ, am negociat la Guvern cu mai‑marii vremii. M‑am luat la trântă cu puterea pentru a schimba cât mai mult, cât mai repede și cât mai profund. Aveam 20 de ani și puterea de a schimba destine. Mă mânau entuziasmul și convingerea fermă că rețeta binelui comun mi‑e scrisă pe frunte și orice reprezentant al vechiului sau noului regim care nu citea suficient de repede trebuia îndepărtat din peisaj. Griul nu făcea parte din portofoliul meu cromatic. Lumea era formată din buni și răi, noi și ei.

După câteva luni am înțeles că puterea are mai multe chipuri. Și că cel mai perfid, și adesea cel mai redutabil, e cel care nici nu se vede. Toate schimbările pe care le reușiserăm în cursul primului an de după Revoluție începuseră, spre sfârșitul lui, să fie înmuiate, „adaptate” sau chiar eliminate. Profesorii pe care îi dăduserăm afară erau discret, dar consecvent, reintegrați astfel încât să nu li se dea ușor de urmă: alte facultăți, alte posturi, alte cursuri. Mașinăria care deținuse puterea se reorganiza și se reinfiltra în sistem. Atunci am văzut prima dată oameni dispuși la orice ca să rămână la putere.

Următoarea întâlnire cu resorturile puterii am avut‑o la 21 de ani, în AIESEC, o organizație studențească internațională la a cărei înființare în România am contribuit. Aici eram într‑un mediu totodată cooperant și competitiv, pentru că trebuia să realizăm proiecte cât mai multe și mai bune, împreună cu alți studenți din țară și din străinătate. Discuțiile din echipa românească erau foarte aprinse, intensitatea vocii depășind-o, de regulă, pe cea a argumentelor. Fiecare voia să-și impună punctul de vedere și era dispus la orice pentru asta. O dată cred că m‑am și îmbrâncit, într‑o ședință, cu un coleg care apăra o poziție contrară. A fost nevoie de intervenția celorlalți ca să nu ne apărăm opiniile cu pumnii.

Nu știam atunci nimic – nici de teambuilding, nici de inteligență emoțională, nici de empatie și, în general, despre niciunul dintre conceptele care încearcă acum să guverneze relațiile profesionale dintre oameni. Noi aveam idei și voiam putere asupra celorlalți, ca să le punem în practică. Iar puterea era un joc cu sumă nulă. Dacă o avea altul, n‑o mai aveai tu.

Peste un an am mai urcat o treaptă. Puterea mi s‑a înfățișat sub forma cea mai tentantă, atunci, pentru mine: bani și carieră. Împreună cu alți asociați am înființat o firmă de cercetare de piață și am devenit șef. Întâi șeful meu, apoi al altora. Asta era o poziție de putere explicită, venea la pachet cu un statut social recunoscut. Aveam drept de decizie asupra altcuiva și mi‑l exercitam fără multe menajamente. Am avut angajați pe care i‑am făcut să plângă în fața mea, și nu de bucurie. Când mi se părea că merită să fiu rău, eram rău. Puterea însemna capacitatea de a‑i face pe alții să facă cum vreau eu, indiferent de ce voiau ei.

Pe la 25 ani a început să‑mi încolțească în minte ideea că ceva era în neregulă în felul în care îmi alimentam succesul. Că postura asta de proprietar al puterii și dreptății e o falsă cucerire. Atunci am hotărât să mă duc în armată. Am vrut să trăiesc câteva luni într‑un mediu în care toate însemnele puterii mele din centrul Bucureștiului nu mai valorau nimic. Să mă văd lipsit de putere într‑o lume a puterii absolute. Acolo am înțeles cât de lipsite de putere sunt, de fapt, argumentele de genul „Pentru că așa vreau eu!”, „Pentru că așa zic eu că e mai bine!”, „Pentru că așa scrie la regulament!”. A fost suficient încât să‑mi învăț lecția și să mă întorc dornic să‑mi construiesc relații puternice, bazate și pe altceva în afară de putere.

Armata m‑a pregătit pentru momentul în care paradigma de exercitare a influenței mi s‑a schimbat definitiv. Momentul ăsta a fost cel în care am început să învăț, de la partenerii austrieci cărora le vândusem firma, cum fac ei, cum își construiesc și exercită ei puterea în firmele pe care le conduceau. Altă planetă. Ei au fost primii mei mentori și m‑au învățat că puterea n‑o are cine vorbește mai mult, ci acela care ascultă mai atent. Nu cel care insistă mai mult, ci acela care poate ceda la timp. Au fost câteva rânduri în care, la insistențele mele de a face lucrurile într‑un anumit fel, mi‑au răspuns așa: „Noi suntem destul de siguri că n‑o să‑ți iasă, dar te sprijinim cu tot ce ai nevoie să faci cum vrei tu, ca să înveți din asta”. Și învățam și când îmi ieșea, și când nu îmi ieșea. Cum mie mi‑a plăcut întotdeauna să călătoresc, am făcut câțiva ani de navetă între mentalități, după care nu m‑am mai întors niciodată în locul de unde plecasem.

Apoi am condus niște ani filiala de aici a multinaționalei care preluase firma și am învățat multe despre politețea puterii. Într‑un fel, despre aristocrația ei. Mai târziu am dat și peste o frază a Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, care descria foarte bine ce vedeam eu la unii colegi și clienți din Vest: „Being in power is like being a lady. If you need to say you are, you are not”.

Cu perspectiva asta, la 30 și ceva de ani mi‑am ridicat ștacheta și am hotărât să intru în politică. Eram în perioada de maxim idealism a vieții mele și mă simțeam capabil să răstorn paradigma felului în care se ajunge la putere și se face politică în România. Împreună cu niște prieteni, am fondat un partid, Uniunea pentru Reconstrucția României, și am început să‑l extindem în țară. Am trăit atunci, pentru prima oară, presiunea puterii reprezentative. Vorbeam și acționam public în numele multor oameni, nevoiți să ținem cont nu doar de opiniile și credințele noastre, ci mai ales de ale lor. Nu aveam niciun mijloc de constrângere asupra lor. Erau cu noi doar atât cât voiau ei. Ceea ce făceam și spuneam îi putea face pe ei mai puternici, ceea ce ne putea face și pe noi mai puternici. Până la urmă, obiectivele ne‑au fost mai mari decât puterile. După alegerile din 2004 a trebuit să ne recunoaștem învinși și să găsim puterea de a merge mai departe.

Cu toate experiențele astea la activ, pe la 35 de ani mi‑am zis că sunt destul de puternic ca să mă desprind de firmă și de funcția care îmi conserva puterea formală, financiară și de imagine cu care mă obișnuisem. Am vrut să încep iar de la zero, de data asta din postura de consultant. Singura putere pe care o mai aveam asupra clienților mei era cea a argumentelor. Singura putere pe care o mai aveam asupra oamenilor din jurul meu era cea a autenticității relațiilor.

Poate că deloc întâmplător, tot atunci a început și proiectul Erudio. Ne‑am strâns acolo câțiva oameni dornici să punem într‑un curs de leadership creativ ceva ce ne‑am fi dorit în primul rând pentru noi înșine – capacitatea de a ancora actul de conducere, exercitarea puterii, mult mai mult în ceea ce ai înăuntru decât în ceea ce ai pe dinafară. Aici am învățat din nou că puterea nu „devine după facultăți”, vorba lui Bălosu din Moromeții. Că oamenii pot fi foarte puternici și după ce‑i dezbraci de titluri, de funcții, de mașini, de costume sau de salarii, doar că nu întotdeauna sunt conștienți de asta, iar atunci când o descoperă sau o redescoperă, puterea asta din ei îi încarcă și îi bucură infinit mai mult decât celelalte. Pentru că asta e a lor, nu trebuie să le‑o dea sau să le‑o recunoască nimeni, și pentru că o pot da cui vor ei, cât vor ei.

Dacă e însă un loc în care tot ce am trăit, ce știu și ce îmi imaginez despre putere se duce dracului instantaneu, e în relația cu cei doi băieți ai mei. Cu ai altora sunt mai bine, dar de fiecare dată când încerc să‑mi conving copiii, adolescenți acum, să facă ceva care iese din rutina lor zilnică, mă simt cel mai neputincios om puternic din lume. Toate experiențele mele de succes într‑ale puterii valorează fix zero. Ba, uneori, cântăresc cu minus.

Mereu trebuie să mă reinventez și să găsesc puterea de a apropia lumile noastre și înțelesurile lor, până când construim un teritoriu comun. Puterea e foarte ușor de pus în practică atunci când trebuie să cucerești ce e diferit. Ai un target, niște instrumente, niște aliați și niște adversari. Strategie, plan, atac, evaluare. Sărbătorești sau ataci din nou. E însă rupător de greu când trebuie să construiești împreună cu ce e diferit. Mereu trebuie să uit ce‑am făcut de atâtea ori, să nu pun mâna pe mijloacele care‑mi sunt la îndemână și să meșteresc altele, pe loc, împreună cu Andrei și Mihai. Mi‑ar fi foarte ușor să‑i oblig. Și poate m‑aș simți foarte puternic. Doar că nu ne‑ar folosi niciunuia, de fapt, la nimic.

 Când mă uit în urmă, uneori regret că am pierdut atâta timp. Câteodată îmi spun că poate nu se putea altfel, că n‑aș fi ajuns aici, dacă n‑aș fi trecut pe‑acolo, că fiecare vârstă are forma ei de putere. Și nu mă refer doar la vârstele oamenilor, ci și ale societăților. Alteori mi‑aș fi dorit să fi avut mai devreme pe cineva care să mă ajute să văd mai departe. Nu pentru a avea mai multă putere mai repede, ci pentru a mă putea bucura de ea mai bine. Una dintre cele mai perfide capcane ale puterii e că ea poate să consume mai multă energie decât produce. Te poate face un om foarte puternic în ochii altora și foarte nefericit în ai tăi. Altfel spus, o putere prea mare te poate slei de puteri.

Învățătura cea mai de preț cu care am rămas din multele mele întâlniri cu puterea e că nu crește când o iei, ci când o dai. E contraintuitiv, încă, pentru foarte multă lume. Pare o formulă perfect inadecvată pentru cum arată acum, la noi, relațiile în spațiul public, în cel politic, sau în multe companii. Dar eu am încredere. E una dintre puterile mele.