Decât atât, decât
Apare uneori o molimă de vorbire care anulează toate diferențele dintre clasele sociale.
Un prieten mi‑a oferit ceea ce credeam că e forma supremă de aberație născută din utilizarea lui „decât”. O vânzătoare i‑a spus, scuzându‑se: „Decât atât avem, decât”. El a făcut o criză de râs și a ieșit fără să mai poată cumpăra ce căutase. Când mi‑a povestit, mi s‑a tăiat răsuflarea ca în fața unei capodopere. Atunci am și avut o viziune a unui viitor foarte apropiat în care copiii vor recita cu voci drăgălașe: Eu decât am trei picioare și abia mă mișc, țop, țop. Sau: O, rămâi decât la mine, etc, ale tale doruri toate decât eu știu să le‑ascult.
Ca și în cazul demodatului „deci”, apare uneori o molimă de vorbire care anulează toate diferențele dintre clasele sociale. Astea sunt momentele astrale în care se formulează întrebări fundamentale: pot să iubesc o ființă care spune, îmi place decât să stau cu tine, sweetheart, pentru că eu pe tine te iubesc, decât?! E indulgența o formă de indiferență la fel de practică precum nesimțirea? Nu‑mi imaginez ceva mai amuzant decât o scrisoare de dragoste serioasă, plină de greșelii de ortografie, cum ar spune autori.
Am exagerat când am spus că se anulează toate diferențele. Încă îți poți da seama că retardatul a făcut liceul chiar în oraș, pentru că vorbitorii lipsiți de rafinament îl plasează pe „decât” imediat după predicat sau substantiv. Eu decât mi‑aș petrece restul vieții cu tine, pe o insulă pustie. O persoană de bun gust încheie fraza cu „decât”, la adăpostul unei virgule. E clar că dacă folosești multe virgule ești elegant. Cel mai fin este totuși să dublezi adverbul, tocmai pentru a întări restricția pe care o exprimă. Eu decât pe tine te iubesc, decât – este formula ideală.
Asta arată că farmacista care l‑a terminat de râs pe prietenul meu avea o educație aleasă și a încercat decât să se exprime la standardele cele mai înalte, decât. E clar că un singur „decât” nu mai e suficient, decât. Sunt convins că „decât” va schimba definitiv România, mai mult decât politicienii și conspirațiile secrete. Totul e posibil acum, nimic nu mai ne împiedică. Poarta către uniunea națională a tuturor idioților e deschisă de acum tot timpul, decât. Iar din punct de vedere minimalist poate fi orice, la perfecțiune – brand de țară, slogan electoral, nume de multinațională specializată în orice. Îmi place mult senzația de urgență pe care o exprimă, ador fermitatea, seriozitatea, laconismul plin de subtexte, aerul său de vocativ etern care te face să simți că e mereu nevoie de un semn al exclamării.
Nihil sine Deo se poate în sfârșit traduce frumos prin: Decât nimic fără Dumnezeu, decât. Am descoperit și formula de superlativ, care, de altfel, l‑a precedat – și nu poate fi ceva mai nobil ca o astfel de filiație: numaidecât. Dar cel mai tare mă înfior de mândrie imaginându‑mi generațiile care vor veni și care, atunci când vor ajunge pe cele mai înalte piscuri, cu privirea pierdută în zări și piciorul așezat mult deasupra nivelului mării, vor putea spune totul dintr‑o suflare: Decât!
Pe Răzvan Exarhu, om de radio, de blog și de viaţă, îl găsești decât pe exarhu.ro, unde trăiește din plin contradicţiile naţionale.
Acest articol apare și în:
S-ar putea să-ți mai placă:
Scuipatul lui Apollo
M‑am întrebat dacă ușurința cu care sunt jignite femeile în România vine din acest sentiment pe care‑l nutrim pentru ele: o dragoste în care totul e permis.
Râsul de criză
Învățături preponderent empirice și ideal reconfortante pentru protestatarul confuz.
Simţul curentului
Ce e curentul? De ce ne e frică de el? E o fobie întemeiată sau doar o născocire românească? Plus alte câteva întrebări (și încercări de răspunsuri).