Pe Bune #89: Ana Ularu

Ana Ularu a crescut într-o familie de scenografi și de la 6 ani a știut că vrea să fie actriță. Primul rol l-a avut la 9 ani într-o coproducție româno-franceză. Experiența de atunci a învățat-o cum să-și analizeze munca critic astfel încât să o îmbunătățească, fără orgoliu sau să considere feedbackul ceva negativ. În 2010 a jucat în Periferic, un rol pentru care a primit premiu Gopo pentru cea mai bună actriță, dar și alte premii la festivaluri internaționale și care i-a deschis ușa către lumea internațională a filmului. Până acum a avut zeci de roluri în film și teatru și spune că le privește pe toate la fel, ca experiențe din care poate să învețe, fie că e vorba despre un film studențesc independent sau o producție de Hollywood. Ana este un artist multi-disciplinar. Pe lângă actorie, e interesată de scenografie, a regizat videoclipuri muzicale, a pictat, cântă, iar în pandemie a început să scrie scenarii. Face toate aceste lucruri creative din plăcere, dar și dintr-un prea plin de imaginație, pentru că îi vin constant idei pe care vrea să le pună în aplicare.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Ana. Mulțumesc tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Ana Ularu: Bună, Andreea, și mulțumesc foarte mult de invitație. Îmi face mare plăcere.

Andreea Vrabie: Citind mai multe interviuri cu tine, am observat că spui des în ele că vrei să joci tot timpul și că în perioadele în care nu faci asta, dacă sunt mai lungi, parcă nu-ți găsești locul sau starea, devii nerăbdătoare. Cu gândul ăsta în minte, mă întrebam cum a fost pentru tine anul trecut.

            Ana Ularu: Eu întotdeauna am considerat că una dintre cele mai mari calități ale unei ființe inteligente e să-și schimbă părerile și uite-mă că am ajuns în punctul în care mi s-au schimbat și prioritățile și părerile teribil de tare. Cred că am emis judecata aia într-o perioada în care egoul meu era mult mai puternic în direcția asta, viața mea poate mai săracă în alte evenimente. Fără să discreditez în niciun fel meseria pe care o iubesc în continuare și pe care abia aștept s-o redescopăr – uite, chiar acum 10 minute am avut un moment așa, intens, de dor de jucat teatru, de exemplu –, dar anul trecut pentru mine a fost un an extrem de creativ din toate celelalte puncte de vedere. E ca atunci când ți se pune un simț pe pauză – pentru că n-aș vrea să zic că ți se ia un simț, aștept momentul în care o să ne întoarcem pe scenă și tot așa – și toate celelalte simțuri se acutizează. 

Am început anul în mod normal, am fost cu partenerul meu la o filmare de-a lui, după care am mers în LA, unde am dat o grămadă de probe, am luat una dintre probele respective și așteptam să merg în Manchester să filmez. După care s-a oprit ceasul pentru întreaga lume și am luat-o la momentul respectiv – și încă o iau așa – ca pe un soi de ieșire din cursa asta dementă, egotică în care ne măsurăm valoarea doar în funcție de următorul job pe care-l luăm. Mă refer pur la noi ca actori. În care ne simțim inutili în momentele în care nu avem contact cu publicul sau în care ne simțim goi de conținut și de relevanță în momentele în care nu avem contact cu publicul sau cu tot ce înseamnă bucătăria internă și externă a meseriei noastre. 

Fiind totul pus pe pauză, mi-am dat seama din nou că mi-era foarte dor să cânt. M-am lăsat de fumat, deci am câștigat – eu zic tot timpul – o octavă, dar e o glumă, probabil am câștigat vreo quintină, dar tot e foarte bine, motiv pentru care cântam în continuu. Era ca și cum mi-aș fi redescoperit niște viori interne pe care nu le mai auzisem de la 25 de ani. Iacăta, am redescoperit asta cu cântatul. Am mai pictat un pic, am scris, ceea ce mi se pare esențial. Am trecut peste un moment de frică, un moment de frică care a durat o viață întreagă, în care am fost tot timpul îmboldită să scriu, să scriu, să scriu scenarii și întotdeauna am zis „sigur că da, sigur că da” și am amânat la infinit. Ceva în conceptul de a scrie 100 și ceva de pagini, de a avea o structură, de a avea un arc narativ, de a avea un arc de personaj, o gândire coerentă în senzul ăsta mi se părea absolut înfiorător și mă demoraliza total. 

Întâmplător și din fericire, în simbioza minunată dintre mine și partenerul meu, și el trăise aceeași experiență. Întotdeauna pagina goalăm atunci când o întâlnești pentru prima oară și cursorul care pâlpâie, îți dă o teamă îngrozitoare. Dar punându-ne creierii împreună, nu numai că am scris un scenariu, nu numai că a trebuit constant să ne întoarcem la el și să mai tăiem, pentru că era atât de multă informație, a fost extrem de plăcut să facem toată documentarea pentru ce însemna scenariul respectiv și în întregul parcurs ne-au mai venit cel puțin alte cinci-șase alte idei. 

În momentul în care scrii un scenariu, i te dăruiești total. A fost foarte bizar când, după ce a trecut un pic spaima inițială și s-au mai relaxat un pic granițele, am primit prima probă, când am avut de dat prima probă. Mă gândeam, „trebuie să învăț text? Eu?”. De altfel, realitatea mea de fiecare săptămână, sunt obișnuită de câțiva ani de zile, cel puțin de când am avut șansa să adulmec un pic aerul occidental de cinematografie, în fiecare săptămână din viața mea aproape dau două-trei probe. În săptămânile mai importante din iarnă, care sunt decisive pentru industrie, sunt câte trei-patru probe pe zi. E un volum de text și de idei și de creativitate pe care trebuie, nu știu cum, volens nolens, să ți-l induci, care poate fi foarte obositor. Să mă întorc la idee, a fost foarte bizar când a retrebuit să joc. Dar diverse alte forme de creativitate și diverse alte forte de structură și de organizare au intervenit la mine. 

Am început să am un alt tip de grijă de corpul meu, de exemplu. Mi-am dat și ne-am dat de fapt tot felul de challenge-uri din astea de a face 100 de burpees pe zi, de exemplu. Burpees e exercițiul ăla în care sari, după aceea pici în flotare și te ridici. Am ajuns la 6.000 de burpees. Toată rutina asta pe care ți-o impui ajunge până la urmă să te păstreze foarte sănătos, ba chiar să ieși un pic și îmbunătățit.

Andreea Vrabie: Crezi că aveai nevoie, nu știu, de scuza pandemiei într-un fel ca să ajungi să faci lucrurile astea?

            Ana Ularu: M-am gândit deseori că aveam nevoie mulți dintre noi de scuza pandemiei ca să ne uităm un pic la ce fel de vieți trăim. M-am gândit deseori la asta și nu știu, sună, în același timp, de un răsfăț și de o problemă, știi cum e aia, cu first world problem, îngrozitor.

Andreea Vrabie: Privilegiu.

            Ana Ularu: Da, e chestia asta de privilegiu, în care „vai, aveam nevoie de o ieșire din cursa de șobolani și din nu știu ce”. Da, dar sunt oameni care au murit și care au suferit îngrozitor. Nu aș da suferința lor pe niciuna dintre revelațiile mele. Aș fi preferat să am revelațiile astea mai târziu și să nu sufere nimeni, să nu existe atâta moarte și atâta tristețe și atâta diviziune. Dar în același timp, o mică întoarcere înăuntru, fără să devin mistică în vreun fel – sau poate devenind și un pic mistică –, era absolut necesară. Era absolut necesar să poți sta cu tine și să vezi ce se întâmplă fără să te cheltuiești în jur. 

Noi, cei care am avut din răsputeri grijă de noi, care am urmat regulile cu sfințenie și ne-am ferit cât am putut – și Doamne Dumnezeule, sper să reușesc în continuare să mă feresc –, am trecut mai degrabă printr-o perioadă de vacanță în care a fost foarte plăcut să îți dai seama că de fapt te definesc mult mai multe lucruri decât ceea ce faci, unde ieși, ce vezi, ce te face să pierzi timpul, și asta devine o paranteză foarte importantă pentru mine: n-am înțeles niciodată expresia cu pierdutul timpului. Și știu că am avut conflicte în viața asta pe subiectul ăsta, pentru că mi se pare că timpul e până la urmă singura unitate măsurabilă pe care o avem până îl pierdem definitiv și atunci nu știu cum funcționează și ce resetți se dă și ce reîncarnări ai, dar până una alta, timpul e singura chestie pe care o avem. Așa că nu mi-am dorit niciodată să pierd timp. Nu mi-am dorit niciodată să las o oră să treacă, știi?

Andreea Vrabie: În același timp, pentru că am și citit de curând o carte despre valoarea statului degeaba, ce ți se pare dificil în a sta degeaba o oră?

            Ana Ularu: Cred că atunci când ai gânduri neterminate și atunci când ai nemulțumiri fundamentale, statul degeaba, fără vreun soi de distracție externă, poate să devină fără voia ta un moment cathartic. Nu cred că e nimeni gata să aibă catharsisuri așa, pe nepusă masă. Repet, mie nu mi s-a părut greu, nu am de ce fugi de mine în clipa asta. Am citit foarte mult în perioada asta, dar nu o consider o evadare. Din punctul ăsta de vedere, nu consider cititul evadare, ci îl consider o consolidare. Simt că mă hrănesc atunci când citesc, nu simt că ofer nimic din mine. Ofer mai departe atunci când povestesc despre ce am citit.

Nu știu, tot timpul m-am gândit că oamenii s-au văzut confruntați în perioada asta cu niște alegeri. „Stai puțin, dar îmi place partenerul pe care îl am?”, „De ce sunt cu omul de lângă mine?”, „Îmi cunosc copiii?”. M-am gândit întotdeauna cât de dement e ritmul vieții în care trăim și faptul că ajungem să ne cunoaștem tot mai puțin oamenii iubiți, prietenii, partenerii. Că ne întâlnim cu fiecare dintre elementele astea esențiale din viața noastră rapid, fugitiv, așa, împărțit cumva și între telefon și între discuții de rutină, între chestii organizatorice, dar de fapt cred că e foarte puțină cunoaștere interpersonală. Fără să învinuiesc pe nimeni, pentru că sunt oameni care au cariere cum am și eu o carieră și care trebuie să-și lase copilul să fie crescut și parțial educat de un sistem de învățământ, dar sunt niște prăpăstii care se cască infiorător. Așa, un abis de comunicare atunci când nu ai timp și nu ai dispoziție, pentru că ești extenuat și vrei doar să stai să te uiți la televizor. Când nu ai timp să te uiți la copilul tău și să-ți dai seama: Ăsta e un om până la urmă, are angoase? Are frici? Cum se instalează copilul meu în lume?

Mi-am dat seama cu groază în vară, când am venit în țară și când am putut să-mi văd bunica de 92 de ani doar din holul blocului. Mi-am dat seama de câte ori am zis „nu, n-am chef să vin”, „nu am nevoie de supă”, „nu trebuie să-mi faci sarmale” etc. Mi-am dat seama pentru că treceam în fiecare zi pe la ea aproape acum, că n-aveam voie. Îmi dădeam seama, „Dumnezeule, ce bizar! Cât am greșit! Am greșit din punctul ăsta de vedere”. Am vorbit mai mult cu familia mea, într-adevăr. Am vorbit mult mai mult. Bine, cu tatăl și cu mama mea am avut întotdeauna comunicare foarte bună. Nu știu, au devenit un pic altfel discuțiile noastre, au devenit mult mai despre lume, despre contexte generale. Am fost tot timpul foarte deschiși, în familia mea cel puțin, cu lumea interioară, nu au existat bariere de comunicare, dar n-am vorbit atât de mult despre felul în care vedem lumea largă: situațiile politice, direcția în care se îndreaptă lumea. Și din punctul ăsta de vedere cred că am avut o comunicare mai bună. 

Eu am suferit încă înainte de chestia asta de un soi de tocilărism social. Știi cum e tocilarul, care-și învață ca disperatul… Nu las niciodată mesaje necitite, nu las niciodată telefoane nerăspunse, chit că mă costă foarte mult din timpul meu și din liniștea mea și din somnul meu deseori. Am preferat întotdeauna să răspund la interviuri cu deadline și cu tot așa, mai degrabă decât să mă culc, deși eram nedormită de nu știu câte vreme.

Andreea Vrabie: De ce? Adică ce spune asta despre tine?

            Ana Ularu: Probabil că sunt, na, copilul cuminte până la capăt și cu foarte puțină grijă față de mine. Am fost cred că ani de zile într-un soi de iureș din ăsta, în care spuneam „Sigur că da, pot. Da, pot. Da, sigur.” Scurmetraj studențesc, șapte nopți de filmat în timp ce eu am și deplasări și spectacole? Sigur că da, pot, pot. Pot. Cred că o să fac chestia asta în continuare odată ce lumea se va întoarce, dar nu știu dacă asta spune despre mine că am nevoie neapărat de afecțiune sau de confirmare externă sau că nu vreau să dezamăgesc. Pur și simplu că sunt lucruri pe care nu vreau să le ratez, de fapt.

Andreea Vrabie: Ai spus ceva pe la începutul interviului și se leagă într-un fel de ideea de șanse neratate. Când am menționat eu că în multe interviuri spuneai că vrei să lucrezi tot timpul, mi-ai spus că poate era o chestie de ego. Mă întrebam dacă, nu știu, și relația cu actoria ți-ai reevaluat-o într-un fel. Dacă te gândești la ce merită să faci de acum.

            Ana Ularu: Nu în perioada asta. Nu în perioada asta mi-am reevaluat relația cu actoria, ci o reevaluez constant. Faptul că nu suntem divorțate e o constantă declarație de dragoste. Parțial din ego mă gândeam, dar egoul vine dintr-o anumită parte a meseriei, pentru că eu deseori fac meseria asta cumva foarte anonim sau în contexte care nu mă aduc cu pași mai aproape de Oscar și nici nu ierarhizez niciodată. Fac cu exact aceeași plăcere o înregistrare voluntară pentru un scurtmetraj studențesc, cu joburile mai faimoase și mai bine plătite. Cred în chestia asta cu tot sufletul fără să ierarhizez câtuși de puțin.

Eu mi-am reevaluat de foarte multă vreme relația cu actoria, în sensul că mi-am dat seama că ce-mi place mie la actorie e actoria. Nu toate lucrurile alea care de fapt n-au nicio treabă cu actoria – și cu tot respectul –: interviurile, ședințele foto, covoarele roșii, atenția și toate lucrurile astea. Sunt niște bonusuri absolut minunate, dar ce îmi place mie la meserie e meseria. Foarte mult îmi place. O văd ca pe matematica aia pe care n-am înțeles-o în liceu. Asta e forma mea de matematică, e bucuria mea de a rezolva probleme, de a rezolva ecuații, din punctul ăsta de vedere. De a gândi strategic și funcțional pentru altă persoană, de a inventa. E cea mai bună metodă pentru mine, în momentul ăsta, de a-mi folosi imaginația.

Am foarte puțină vanitate când e vorba de meserie și foarte multă nevoie și dispoziție de a explora. Tot ce s-a întâmplat în perioada asta a fost să-mi dau seama că pot și alte lucruri și că e păcat să mă limitez și că e păcat să las niște zone în care probabil nu excelez. Probabil că nu excelez nici în actorie. Contează? Dacă pe mine mă face fericită să cânt un cântec, de ce să n-o fac? Dacă mă face fericită să scriu, de ce să n-o fac? Nu trebuie totul să ajungă în istoria artei și nu trebuie totul să ajungă premiat. Nu trebuie totul plătit pe lumea asta. Unele lucruri se plătesc singure atunci, prin însăși realizarea lor.

Mi-am dat seama că mi-e foarte, foarte, foarte dor de scenă în perioada asta. Mult mai mult decât de platou. Mi-e dor de impactul ăla real, de concertul rock live. De felul cum respirația comună a unei săli îți poate oferi un val pe care poți să-l…

Andreea Vrabie: E un fel de energie, nu?

            Ana Ularu: E o energie uriașă. Și aceeași energie poate exista în minus sau poate exista în distructiv, dar atunci când e pe plus, creeză dependență. 

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că vrei să faci și alte lucruri și știam că, pe lângă actorie atât în film, cât și în teatru, ai jucat în videoclipuri, ai regizat videoclipuri, ai cântat, ai pictat, ai scris uneori pentru reviste, ai făcut scenografie.

            Ana Ularu: Da, aia-mi place foarte mult.

Andreea Vrabie: Sunt sigură că am ratat ceva.

            Ana Ularu: Nu știu dacă ai ratat, dar asta cu scenografia îmi place mult.

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă te-ai întrebat tu la rândul tău vreodată din ce nevoie personală vine dorința asta de a face cât mai multe lucruri. Sunt toate din sfera creativă, dar în afară de dorința de a crea ceva?

            Ana Ularu: Nu știu dacă e nevoie. Acum, în timp ce mă întrebai, mi-am dat seama că totuși nevoia implică un minus. Ai nevoie de ceva atunci când acel ceva îți lipsește, ori în cazul meu cred că vine dintr-un prea plin, în niciun caz dintr-un minus.

Andreea Vrabie: Poți să-mi explici ideea asta?

            Ana Ularu: Mă gândesc că deseori, e chestia aia cu „am nevoie de afecțiune sau am nevoie de aprobare și de aia fac ceva”, dar deseori ceea ce fac eu m-a ținut departe de familie, m-a ținut departe de oamenii iubiți, m-a ținut departe de prieteni și asta nu vine la pachet cu afecțiune și cu aprobare, dimpotrivă. A fost mai degrabă un sacrificiu să dispari nu știu câtă vreme în creierii munților ca să faci un film pe care n-o să-l vadă nimeni niciodată.

Când zic că vine dintr-un prea plin, se întâmplă așa: cu scenografia, de exemplu. Cu muzica mi-e mai greu. La muzicătrebuie să stau un pic și să mă gândesc și după aia e foarte plăcut când vin niște versuri, când vine o linie melodică, când nu știu ce. Cu scenografia: citesc un text și nu pot să opresc imaginile alea care-mi vin și mă enervează groaznic că nu pot să produc acum fix constumul ăla pe care doresc să-l văd pe personaj sau fix decorul ăla. Mă enervează că o să dureze ceva în timp până adun lucrurile alea. Sunt un om cu foarte puțină răbdare. 

Cred că de la 15 ani am început să strâng tot felul de mici scenarii pentru videoclipuri, pentru că asta mi se părea mie cel mai mișto din lume, să faci videoclipuri, pentru că hei, e și muzică, e și film. Atunci când ascultam câte o melodie și mă inspira melodia aia și-mi venea ideea, nu mă lăsa în pace ideea. Țin minte că o băteam la cap pe Ilinca Manolache, care era prietena mea cea mai bună și colega mea de bancă, cu ideile astea. Ne dădeau afară de la oră pentru că trebuia să-i spun în clipa aia ce se întâmplă.

Efectiv am senzația de prea plin. Atunci când am câte o idee și ea începe să prindă, ca bosonul Higgs, începe să aibă mulți acoliți și să se cristalizeze în ceva, simt că trebuie să spun, trebuie să exprim chestia aia. E foarte greu și plăcut, dar în același timp neplăcut să o duc singură. E un sentiment foarte de plin, de bucurie. Mă văd mergând pe stradă și zâmbind ca proasta pentru că mi-a venit o idee de clip pentru Radiohead. N-o să fac clip pentru Radiohead, dar mi-a venit o idee, trebuie să o povestesc cuiva.

Andreea Vrabie: Și trebuie și să încerci s-o pui în aplicare, pentru că asta înțeleg, ca s-o scoți într-un fel din tine.

            Ana Ularu: Da. Sunt foarte multe care sunt la sertar din varii motive. Am până în ziua de astăzi o idee de clip pentru o melodie Subcarpați care e o melodie veche, care are deja clipul ei, dar pentru mine melodia aia curge într-un anumit fel și arată doar într-un singur fel și anume în felul pe care mi l-am imaginat eu. De fiecare dată, uite, inclusiv acum, când mă gândesc la cum e ideea aia și cum se îmbină cu muzica, mă enervează că nu pot s-o pun în aplicare. E o nevoie să naști, e un soi de febră a laptelui față de ceva inexistent.

Andreea Vrabie: Eu menționam și partea asta de a-ți pune ideile în aplicare pentru că mă întrebam: OK, ai imaginea asta în minte, cum ar trebui să fie un videoclip, de exemplu, și ți se oferă șansa să îl și realizezi. Ce se întâmplă atunci când ideea aia din mintea ta nu iese tocmai așa în realitate?

            Ana Ularu: Ah, păi nu mi-a ieșit niciuna exact așa cum mi-am dorit eu, dintre astea trei pe care le-am făcut. Te adaptezi. Se obișnuiește omul și spânzurat. Da, poate că trăiești un pic cu deziluzia faptului că era minunat în capul tău. Asta mi se întâmplă deseori în desen. Cred că de aia m-am și oprit din a desena și din a picta atât de mult: pentru că era o discrepanță uriașă între felul în care văd eu imaginile în capul meu și capacitățile mele tehnice de a le pune pe pânză, pe foaie. Acolo a devenit la un moment dat frustrant să nu am limbajul să traduc în realitate.

În rest, atunci când nu se întâmplă să iasă așa cum îți dorești, și din punctul ăsta de vedere mă gândesc la videoclipuri, te bucuri de ceea ce iese, pentru că e greșit să vii cu idei preconcepute. Și cred că orice regizor adevărat de pe lumea asta – adică nu eu, care am făcut niște clipuri – ar spune același chestie: te bucuri de ce iese. Și ce iese poate fi mult mai valoros sau mult mai special decât ce-ți imaginai tu. Până la urmă e o muncă colaborativă și fiecare element vine cu propria creativitate și cu propria părere. Tocmai asta dă magia unui lucru. Nu aș schimba nimic. Chit că nu e ceea ce aveam eu în minte, nu aș schimba nimic la videoclipurile pe care le-am făcut, de exemplu. Absolut nimic, chit că am avut niște probleme uriașe. N-am avut buget, de exemplu, totul era de acasă și asta din principiu taie din aripi. N-am avut o locație, am improvizat altă locație într-un caz, în alt caz am avut o locație mult mai bună decât aș fi putut spera vreodată etc. etc. Te adaptezi la viața de zi cu zi, altfel n-am ieși niciunul din casă. Am putea să ne planificăm toate discuțiile, toate interacțiunile și totul stând acasă, în vârful patului și trăindu-le virtual sau în imaginar și n-am mai ieși din casă de frică să nu care cumva să nu se îmdeplinească așa cum ne-am dori. Te adaptezi. Cred foarte mult in adaptabilitate și în schimbat păreri, ți-am zis.

Andreea Vrabie: Apropo într-un fel de asta, de cum te adaptezi și cum te uiți la lucrurile pe care le faci fără vanitate: tot într-un interviu citeam că tu poți să te uiți la filmele pe care le-ai făcut și să le analizezi critic, din nou, fără vanitate, fără să spui„nu pot să mă uit la mine” sau „aoleu,ce am făcut aici”. Și mă întrebam dacă a fost așa de la început și cum ți-ai dezvoltat deschiderea spre a-ți privi munca într-un fel constructiv, fără să te judeci, fără să te învinovățești.

            Ana Ularu: Da, a fost așa de la începutul începutului. Am început prin a juca atunci când aveam 9 și 10 ani niște filme franceze pentru M6. Prin mimetismul repectiv, după fiecare dublă, mă duceam la monitor și mă uitam la ce-am făcut. Ca orice lucru de pe lumea asta, atunci când începi din copilărie, înveți mult mai repede. Ca și o limbă străină, sport, orice. Ești mult mai deschis. Când mă duceam să mă uit la mine, mă uitam în context, neavând, îți dai seama, la 9-10 ani, niciun soi de vanitate, „aoleu nu sunt frumoasă”, „aoleu am riduri”, „aoleu nu știu ce”. Mă uitam și în același timp aveam foarte clar în cap muzicalitatea unei fraze care suna fals versus muzicalitatea unei fraze care sună real. Nu știu cum să explic chestia asta, dar dintotdeauna am știut să le disting. Atunci când sunam fals sau prost – mai ales că jucam în franceză, care nu e limba mea –, repetam și mi-a fost mult mai ușor să ajung un actor adult care are exact aceeași răbdare cu el însuși. 

Am momente și acum când mă uit și zic „aoleu, Ularu, prost! Prost!”, dar nu mă costă nimic. Întelegi? Nu mă urăsc, nu-mi dau în cap. Am proiecte la care mă gândesc în urmă și zic „Da, am ratat rolul ăla. E ratat!”. Nu sufăr îngrozitor, îmi dau seama doar ce mai trebuie îmbunătățit, ce mai trebuie schimbat, unde mai am de lucrat. Dacă am învățat ceva, cu atât mai bine. Am și tendința să nu prea dau vina pe ceilalți că nu mi-a ieșit mie. Dacă nu mi-a ieșit, e cam vina mea. Bine, Coca Blooszicea o chestie foarte deșteaptă la un moment dat, că n-ai cum să intri în rahat și să ieși de acolo strălucind. Dar da, tind să mă uit la mine obiectiv și să-mi dau seama că nu sunt eu. 

Asta discutam ieri, nu sunt atât de faimoasă încât să fiu angajată pentru nume, deci e clar că dacă cineva mă angajează, a văzut personajul la mine. Nu mă angajează pentru cât de Ana sunt eu și nu sunt evaluată în funcție de cât de Ana reușesc să fiu, pe o scară de la 1 la 10. Sunt evaluată și sunt acolo ca să arăt un personaj. Ori dacă e un personaj și nu sunt eu, nu am de ce s-o iau personal că nu iese. Poți doar să mai stai puțin, să mai pui acolo niște șuruburi, deconstruiești complet partea asta, o dărâmi și o reconstruiești, să vedem ce se întâmplă, poate e mai bine acum. Nu e bine? Mai încercăm o dată și încă o dată și încă o dată.

Am avut orgoliu deseori și m-am învolburat așa pe oameni care m-au făcut să mă simt netalentată sau neprimită. Am un sistem de apărare din punctul ăsta de vedere foarte puternic sau – mă gândeam, îl aveam? – cred că îl am în continuare. Pe de o parte e un orgoliu de fațadă față de ceilalți și pe de altă parte e un soi de acceptare a propriei limitări și a faptului că sunt gata să mă îmbunătățesc. Până la urmă, ce haz ar avea dacă aș fi fost un fel de wunderkid în actorie și aș fi început la fel de bine pe cât eram acum? Erau 26 de ani destul de plicticoși, nu? Dacă nu mă dădeam cu capul de pereți de câteva ori. 

Realizez că cel puțin doi ani din facultate am fost catastrofală. Nu e vorba că n-aș putea să mă privesc acum, dar m-aș privi așa, printre degete cumva. Îmi dau seama că n-am fost deloc bună, dar ce mișto a fost sentimentul ăla în momentul în care am avut revelația a ceea ce-mi lipsea, în momentul în care m-am dezbărat și m-am dezbrăcat de simțul ridicolului și mi-am dat seama cât de mult ludic stă sub niște corsete auto-impuse tâmpite? Serios, ar fi fost foarte plicticos s-o țin egal atâția ani de zile. Așa, să cresc în meserie, cu un soi de răbdare față de mine, cine știe, o să devin genială până la capăt sau o să revin varză. Nu știu. O să fie full circle. E ca și chestia aia cu linia de la EKG: e mai palpitant să nu fie dreaptă.

Andreea Vrabie: Legat într-un fel tot de orgoliu, pentru că tu ca actor trebuie să dai multe probe și să participi la multe castinguri ca să ajungi să iei un rol și mă întrebam ce-ți face mental – dar eu pun întrebarea asta gândindu-mă la ceva pozitiv – în momentul în care ajungi să te lovești de eșec sau de respingere atât de des. Dacă într-un fel normalizează asta și ajungi să n-o mai iei personal.

            Ana Ularu: Știi ce se întâmplă? Eu sunt un om foarte sensibil și de fapt foarte timid. Da, doare. Doare. Cel puțin o perioadă o iei cât se poate de personal, după care, de la un moment dat încolo, n-o mai iei personal. Îți dai seama că sunt zeci de criterii care duc la alegerea unui actor sau nu. Pot avea legătură cu o mulțime de factori, de la chimia pe care o ai cu partenerul, la faptul că ești prea înalt, prea scund, prea blond, prea puțin blond. Are mult mai puțin legătură cu talentul tău.

Mi-am dat seama la rândul meu că atunci când mi-am distribuit colegii în clipuri, de exemplu – îți dai seama că n-am făcut probe și în general mi se pare deseori ridicol când o grămadă de oameni fac probe, nu știu cum să-ți zic, revino-ți un pic… mă rog, asta e altă discuție –, mi-am dat seama că mi-am ales colegii pe care i-am ales fără să consider ceilalți colegi și prieteni apropiați mai puțin talentați. Pentru ce vedeam eu acolo mergea doar Letiția Vlădescu. O ador pe prietena mea, Rodica Lazăr, mi-ar plăcea la nebunie să lucrez cu ea cât mai curând, s-o regizez, să mă regizeze, tot așa, dar pentru ce văzusem eu în clipul ăla era Letiția. Nu e judecată de valoare din niciun punct de vedere. Le consider în mod egal talentate, foarte talentate de fapt, dar da, mi-am dat seama că de foarte multe ori e vorba de o potrivire, e vorba de un spirit al unei forme de artă care se poate regăsi mai mult într-un actor și mai puțin într-altul. 

Asta o dată, și a doua: când dai trei probe și nu le iei, e foarte dureros. Când dai 300 de probe și ai luat 10 din ele, ți se mai estompează un pic din durere. Îți dai seama că e un soi de loterie, că e un joc al numerelor. La un moment dat îți vine rândul.

Andreea Vrabie: A avut asta vreun efect și în viața ta mai largă? Să-ți dai seama că lucrurile care uneori nu ies așa cum ți-ai imaginat…

            Ana Ularu: Da.

Andreea Vrabie: Că nu știu, nu e vina ta întotdeauna. Sau pur și simplu să le accepți mai ușor?

            Ana Ularu: Ah, nu, nu din punctul ăsta de vedere. Mi-am dat seama că de foarte multe ori ne agățăm cu dinții de niște situații și de niște persoane și de niște contexte și ne luptăm total cu soarta. După aia realizezi întotdeauna că de fapt nu era menit să fie și că există un soi de destin care încearcă din răsputeri să te țină de la a nu face tâmpenia pe care urmează s-o faci. Dar dacă tu insiști foarte tare, bine, ia de aici consecințele. Mi-am dat seama că de foarte multe ori au fost evenimente, relații, contexte, proiecte forțate și exact așa au mers, ca și cum ar fi fost forțate.

Deci da, m-a ajutat din punctul ăsta de vedere să fiu un picuț mai relaxată și în viață. Sigur că am mai avut momente, chiar în 2019, când am plâns de nervi că n-am luat o probă. Mi se părea absolut nedrept, mi se părea că e scris pentru mine. După care am văzut un trailer și mi-am dat seama: Nu, nu era scris pentru tine. De fapt nu era.

Andreea Vrabie: Mi-ai spus ceva înainte de a da drumul la înregistrare, că te sperie să gândești lucrurile – sau, mă rog, în cazul ăla noi vorbeam despre probe – ca lucruri care ți-au ieșit, că s-a întâmplat să îți iasă. De ce?

            Ana Ularu: Nu știu, dar cred că tocmai am avut o revelație acum, în timp ce vorbeam cu tine. Exact în timp ce puneai întrebarea cred că mi-a picat o fisă care nu mi-a mai picat până acum niciodată în viața mea, deci iată, în exclusivitate. Când aveau eu nouă ani, ceva de genul ăsta, m-am apucat pentru prima oară de schi. Prietenii mei din copilărie schiau de la trei ani sau ceva de genul ăsta, erau niște profesioniști ai pârtiilor. Erau pârși, ca și mine, dar cu totul altă fizicalitate. Erau obișnuiți. Eu nu prea am răbdare cu etapele intermediare din lucruri – dar îmi construiesc chestia asta chiar acum învățând violoncel. E groaznic, dar e minunat. 

Am construit o pârtie, știu că locuiam la Vila Uzina din Sinaia, care e fix vizavi de Peleș și care are un deal. Practic, cobori pe niște scări ca să ajungi în vechea uzină a palatului și pe vremea aia se putea locui acolo, prin Uniunea Cineaștilor, ceva de genul ăsta, nu mai țin minte. Am construit o pârtie și o rampă pe zăpadă și am început să sărim. Evident, repet, oameni care schiau de la doi, trei ani, care învățaseră să meargă concomitent. Eu schiam la vremea respectivă de, probabil, două zile jumătate. Și am sărit prima oară pe rampă – rampă destul de înaltă de altfel – binișor. A doua oară am sărit perfect, cu norocul începătorului. Și a treia oară mi s-au înfipt schiurile în zăpadă, am fost aruncată pe burtă, n-am mai putut să respir nu știu câtă vreme, m-am întors cumva pe spate și mă uitam la stele. O auzeam pe mama, care tocmai ieșise dinăuntru, din vilă, și țipa pe acolo, nu înțelegea ce se întâmplă și de ce m-am pus eu la trântă cu copiii ăștia care schiază de cu șapte ani mai mult decât mine, în fiecare iarnă. Dar uite un exemplu care mi-a ieșit. Bă, de două ori mi-a ieșit foarte bine. Adică o dată mi-a ieșit mediocru și o dată mi-a ieșit superb, după care, a treia oară… Și exact de asta mi-e frică. Nu vreau să-mi iasă, vreau să știu exact ce fac. Vreau să am o partitura clară pe care s-o știu cu sfințenie și după, dacă mă apucă virtuozitatea, perfect. Dar știu exact pe ce mă sprijin.

Andreea Vrabie: Dar ai avut vreun rol căruia să-i simți că nu îi faci față în sensul că încă…

            Ana Ularu: Da.

Andreea Vrabie:… nu îi ai încă toate skillurile necesare?

            Ana Ularu: Nu de skilluri. Am avut roluri în care mi-a luat foarte mult până să descopăr rolul respectiv, pentru că acolo e atât de mult inefabil. Nu e vorba neapărat de tehnică, de alea 10.000 de ore pe care trebuie să le depui, cum spune legenda, ca să înveți ceva. Acolo e vorba de niște disponibilități și de niște deschideri pe care trebuie mai întâi să le descoperi ca fiind blocate ca să le poți debloca, ori la foarte mulți dintre noi intervine atunci un soi de sistem de auto-apărare: „Stai puțin, că experiența m-a învățat așa” sau am ideea asta preconcepută. Și tu să insiști să cânți nota falsă, pentru că din punctul tău de vedere ai dreptate, dar nota aia e tot falsă. 

Da, mi s-a întâmplat chestia asta. Mi s-a întâmplat la Carusel. Mi s-a întâmplat ca luni de zile să nu înțeleg nimic din personajul ăla și să văd pe chipul lui Andrei Șerban un pic dezamăgirea și să mă ucidă chestia asta.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, că e un disconfort. 

            Ana Ularu: Ah, e groaznic.

Andreea Vrabie: Cum stai cu discofortul ăsta, cum inveți să stai cu el și să-l accepți?

            Ana Ularu: Nu prea-l accepți, aia e. Te lupți cu el. Dacă nu te-ai lupta cu el și dacă l-ai accepta, plecăm toți acasă și nu se mai întâmplă nimic. Te lași scuturat de câteva ori, te mai scuturi singur de câteva ori și vezi ce mai pică din tine. Nu e plăcut atunci deloc. Nu e plăcut când ai un personaj, când nu știi încotro te îndrepți și când mai degrabă funcționezi așa, din trei sertare jumătate, în loc să inventezi ceva nou. E un sentiment de impostură infiorător. Infiorător! E un moment din ăla în care zici „mă las de meserie”, pe care l-am avut la modul cel mai sincer. Atunci știu că m-a durut foarte tare, pentru că nu înțelegeam ce nu înțelegeam. Mă simțeam incapabilă, dar nu înțelegeam ce nu înțelegeam. Rolul a crescut între timp. Nu mă bat pe spate, nu sunt nici pe departe perfectă cum nu suntem niciunele, mă bucur de creștere. Mă bucur de faptul că am trăit niște viață între timp m-a îmbogățit și a îmbogățit rolul din tapiseria internă. Și ce mi s-a mai adăugat mie la interior, s-a îmbogățit, a fost hrănit și rolul ăsta și altele. 

În același timp, nici nu prea puteam să trăisc cu ideea că nu pot, pe care o mai avusesem o dată. Am mai avut o dată la un spectacol senzația că „nu pot, nu pot” și de fapt spectacolul respectiv, după ce am trecut peste asta, e ca atunci când alergi: după ce treci peste momentul ăla de extenuare, vine un soi de boost care te mai ține alergând încă triplu. În momentul în care am vrut să renunț atunci – nu neapărat la meserie, dar la spectacol ăla, pentru că simțeam că nu înțeleg și nu pot – și în care mi-am dat seama că pot de fapt, de atunci simt că m-am născut din nou ca actriță și de atunci îmi place mult mai mult să joc. Cred că din clipa aia îmi place mult mai mult să joc și sunt cu mai puțină frică, mai multă plăcere.

Andreea Vrabie: Mă gândeam acum, în timp ce vorbeai, că de multe ori când ești introdusă într-un articol, într-un interviu, se menționează toate filmele pe care le-ai jucat sau experiența de la Hollywood și că ai jucat cu actori celebre sau în seriale populare. Și că poate unii oameni s-ar gândi că la altfel de reușite nu prea ai voie să mai ai nesiguranțe.

            Ana Ularu: Ah, dar e o tâmpenie să nu ai nesiguranțe. Scuză-mă că te-am întrerupt, dar mi s-ar părea, Doamne Dumnezeule! Ăla ar fi momentul în care te lași de meserie. Serios, dacă ai impresia că gata, ai terminat GTA-ul, ai terminat jocul și gata, de ce-l mai joci?

Andreea Vrabie: Eu mă întrebam și dacă, mai ales după primele experiențe internaționale, ai simțit într-un fel că cresc așteptările atât ale tale de la tine, cât și ale celorlalți de la tine. Că renumele ăsta – deși e un cuvânt pretențios, dar înțelegi ce vreau să spun –, vine la pachet și cu un soi de așteptări false.

            Ana Ularu: La așteptările celorlalți nu m-am gândit niciodată, pentru că în același măsură mi s-a zis toată viața, când îmi mai zicea cineva că mai scrie pe câte un forum sau mai descoperam eu: „Ce mare actriță e și asta, ce nu știu ce?”. Ce să facem noi cu informația asta, ca să zic așa, sau cu așteptările celorlalți? „Stai mă, asta a jucat la Hollywood, mă duc s-o văd și nu-mi place deloc.” Ce pot eu să fac cu informația asta până la urmă? Că nu-i place cuiva de mine și avea senzația că vine la pomul lăudat și vezi, dragă Doamne. N-am ce să fac. Joc pentru bucuria mea de a juca și sunt oameni care mă plac, sunt oameni care nu mă plac, cum există în viața fiecăruia dintre noi și nu o să mă sinucid pentru că au alții așteptări mult mai mari de la mine.

Așteptările mele de la mine nu vin în legătură cu proiectele faimoase. Așteptările mele de la mine au legătură cu artisticăraia asta din capul meu și cu ce-mi doresc eu să descopăr la mine, la lume, la emoții, la decodificarea unor emoții și tot așa. Ce mi s-a întâmplat, și de asta m-am dezbărat rapid, este gândirea greșită, absolut greșită de a vedea „Hmm, dar ce gheșeft am eu de la proiectul ăsta? Ce-mi iese? Faimă? Bani?”. Mi-am dat seama că, cel puțin în cazul meu, nu funcționează lucrurile decât dacă fac meseria de dragul meseriei. 

Atunci când am făcut filmul Perific nu m-am gândit nicio secundă. Până la urmă, acel film mi-a adus mie o carieră internațională, agenți, premii și tot așa. Când am început să-l fac, am început să fac un film cu un regizor foarte tânăr, care abia absolvise Columbia, care nu avea credite sub numele lui la modul „și iată-l cum a câștigat Cannes ca regizor”. Era pur și simplu un regizor foarte tânăr, un scenariu foarte puternic și singurul lucru la care m-am gândit a fost la cum, Dumnezeule, fac personajul ăla. Nu la gheșeft. Deloc. S-a dovedit ulterior că de fiecare dată când am avut senzația, pe care am avut-o foarte scurt, de fapt, atunci când am făcut Serena: „Mamă, se vezi cum rup eu dudul acum că joc alături de Jennifer Lawrence și Bradley Cooper, în regia lui Susanne Bier”, un film care s-a dus direct pe DVD sau unde s-o fi dus el. Care avea probleme uriașe din alte puncte de vedere, nu eram eu problema acolo, dar mi-am dat seama că până la urmă, tipul ăsta de gândire în anticipație e ceva care-ți ucide bucuria de a trăi în prezent sau trăirea corectă a prezentului. Poate prezentul ăla nu-i plăcut, dar te gândești, „stai, nu e plăcut, mâncăm niște bătăturică acum și la final vine ochișorul”. Știi bancul ăla, nu? Cu viermișorii pe cadavre. Nu mai degrabă te bucuri de frustrarea aia pe care o trăiești în momentul respectiv decât să te gândești că primești ochișorul până la urmă?

Cred că am devenit așa, destul de zen și destul de realistă după diverse lucruri care au ieșit foarte bine și alte lucruri care n-au ieșit foarte bine. Până la urmă, dacă ai un simț al umorului și dacă ești fericit în rest, te ridici și mai încerci o dată. Eu cred foarte mult în chestia asta, că nu moare nimeni dacă fac eu un rol prost.

Andreea Vrabie: Inclusiv tu.

            Ana Ularu: Mă rog, depinde cât de prost fac rolul. Mai era un banc cu „orice mașinărie poate să fie o mașinărie de fum dacă o folosești destul de greșit”. Pe mine mă amuză profund. Na, depinde cât de prost fac un rol, dacă joc prost un sărit cu parașuta, nu știu ce să zic. Chestia asta, că de fapt e foarte puțină responsabilitate și e o doză uriașă de subiectivism. N-am reușit să fac pe cineva să râdă, poate persoana aia râde la glumele lui Kevin Hart, n-o să râdă niciodată la glumele mele. Tipuri și tipuri de umor. N-am nimic cu Kevin Hart, să-i dea Dumnezeu sănătate.

Andreea Vrabie: Ce ți-era foarte greu la început și a devenit treptat mai ușor în meseria asta și care e lucrul care nu devine mai ușor orice ai face. E o lecție pe care simți că trebuie s-o înveți de fiecare dată.

            Ana Ularu: Cred că mi-a devenit mai ușor să fiu în fața oamenilor atunci când nu sunt în cea mai bună formă. De fapt, fiecare început de repetiții, de filmări, fiecare început început e un moment în care toată lumea are emoții și în care toată lumea compensează un pic. Toată lumea vine cu mult ego și plusează ca să pari că n-ai nicio frică, dar de fapt ne e frică tuturor. Și mi-a devenit mult mai ușor să nu mai fiu atât de bună la prima repetiție fără să-mi vină să mă sinucid după. Băi, da, am dat o bâlbă, am greșit, am avut un spectacol mai prost în seara asta și tot așa.

Cred că mai am momente de invidie tâmpită, dar nu față de oameni pe care-i consider talentați. Oamenii pe care-i consider talentați, mă bucur de succesul lor ca de un fan stupid, dar mai am așa, momente în care mă izbește nedreptatea faptului că o ființă sau alta brusc devine dătătorul de oră exactă și e clar că sunt niște falsuri și niște lipsuri uriașe acolo. Și atunci asta e o lecție pe care încă trebuie să o învăț, să nu mă mai revolt atâta și să las să piară fiecare pasăre pe limba ei, până la urmă. Pentru că mi se întâmplă deseori să mă revolt pe succes pe care eu îl consider nemeritat. Trebuie să învăț să las ființele să trăiască.

Andreea Vrabie: Cum simți că te-au ajutat nu doar rolurile pe care le-ai jucat – darmi se pare că ele ocupă așa, o porțiune mai mare din toate lucrurile pe care le faci –, cum te-au ajutat să te dezvolți ca om? Nu profesional, uman. 

            Ana Ularu: Am devenit mai puțin timidă. Am devenit mult mai deschisă, mai gata să mă descurc în societate. Mai puțin sălbatică, mai disponibilă să pun întrebări atunci când nu înțeleg ceva mai degrabă să mă prefac că știu. Nu mi s-a întâmplat niciodată, de când am început să lucrez, să fiu întrebată dacă am citit o carte sau am văzut un film sau dacă am făcut nu știu ce și să zic da ca să par mai interesantă. Cumva construcția asta la alți oameni a reușit să îmi definească mie însămi mult mai bine pe mine. Eu sunt asta care sunt și asta care nu știe asta și nu știe să facă cealaltă și preferă să întrebe. 

Cred că am devenit mult mai sociabilă și mai iertătoare față de oameni, pentru că deseori faci personaje pe care trebuie să le scuzi, pentru că nu sunt neapărat, n-o să zic Maica Tereza, pentru că Maica Tereza e un personaj controversat –citește Christopher Hitchens –, dar sunt momente în care joci personaje care sunt în adâncime nefericite sau cu alegeri nefericite sau de-a dreptul scelerate. Și atunci te face să privești cu deseori stupid de multă deschidere frivolitatea umană, dar aia e.

Andreea Vrabie: Adică îți arată într-un fel complexitatea și griul din lume pe care în viața de zi cu zi parcă nu-l vedem uneori.

            Ana Ularu: Și frivolitățile fiecăruia, cu secretele fiecăruia. Faptul că până la urmă suntem toți niște entități care se izbesc și care încearcă în continuare să își reconfigureze traseul în fiecare zi și să reacționeaze, cu plăceri și bucurii ascunse și temeri ascunse. Privesc pe de-o parte chestia asta cu un interes morbid, pentru că mai am de furat pentru alte roluri, și pe de altă parte cu compasiune. Da, uite ce simplu se poate spune ceva, bine Ana! M-a învățat compasiune meseria asta.