Destiny

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

Am o obsesie pentru adevăr. Mereu am avut, dar când trăiești într-o familie ce caută să pună cap la cap lucruri din istoria ei, e o obsesie ușor de acceptat. Familia mea a avut întotdeauna un subiect nespus până la capăt, un subiect pe care fiecare a căutat să și-l aproprie cu puterile lui. Habar n-am cine a fost unchiul legionar al bunicului, dar pot să-mi imaginez cum a murit. Bunica zicea ajungă ziua grija ei, iar bunicul vorbea puțin și niciodată despre trecut – ce a fost a fost și a trecut, acum e altceva. Așa răspundea el la întrebări.

Nu știu cât de teama trecutului ori cât ca să evite rememorarea, dar știu că, atunci când imaginea unchiului legionar părea a fi devenit suportabilă, bunicul și-a schimbat numele de familie. Nu știu nici cum a ales numele nostru de familie, dar știu că-i plăcea foarte mult. La fel de mult cum îi plăcea să bea. Uneori ne ținea lecții de cultură generală în curte – spunea că Mihai Eminescu a fost primul mare aviator român, iar Aurel Vlaicu sau Henri Coandă al doilea – nu știa niciodată pe cine să aleagă.

Când am încercat odată să fac arborele genealogic al familiei pentru un curs de sociologia familiei, s-a ținut scai după mine și bunica, nu cumva să vorbească prea mult. N-a fost chip s-o lase să-mi spună care e treaba cu legionarul. Credea că, dacă se va afla așa ceva la facultate, mă vor exmatricula. N-a mers nici o explicație de-ale mele, concluzia lui a fost aceeași – despre așa ceva nu se vorbește. Unele lucruri, chiar dacă făceau parte din trecut, nu au devenit niciodată altceva pentru el.

Au rămas aceeași rană mascată de o schimbare de nume. Habar n-am de ce a ales Bădica, cine purta acest nume și de ce i-a plăcut, dar am înțeles de ce tata are nevoie să vorbească. Tata își zice și el ce–a fost a fost, nu mai contează, dar totul contează pentru el.

Când bea, își amintește toate lucrurile triste din istoria familiei noastre. Retrăiește sărăcia din anii ’60 și bețiile tatălui, își amintește despre băiatul de la țară care a plecat să facă școala la oraș, despre verișorul îndepărtat, colegul lui de cămin care s-a sinucis acum 15 ani, despre fratele meu care a murit acum 30. Tata are o obsesie pentru adevăr mai mare ca a mea, dar el nu caută explicații în exterior, ci retrăiește aceleași întâmplări de sute de ori. Tata e prea ocupat ca să-și schimbe numele. Zice că gândește mult și are capul mare ca al lui Eminescu; eu zic că are doar părul des ca al bunicii și ca al meu.

Locuiește singur de 16 ani și-i place. Eu încui, eu descui este definiția lui pentru a fi stăpânul casei. Are dreptate – am pierdut cheile de câțiva ani și nu mi-am făcut dublură. Dacă-i dai trei minute, îți înșiră alte zece definiții, așa cum e capabil să întoarcă un lucru pe zece părți în câteva minute. Îi place foarte mult să observe că te ia prin surprindere cu rapiditatea gândirii lui. La fel de mult cum îi place să bea. Ani de zile și-a notat gândurile pe caiete, gânduri care nu se terminau niciodată, de parcă o întâmplare banală din fața blocului, un moment în care mama a ieșit la balcon și a salutat un vecin, de exemplu, merita o narațiune de trei pagini scrise cu fraze fără punct. Ca la Márquez.

Deși are internet pe telefon, mă roagă să caut eu și să-i citesc un anumit subiect care-l interesează – noua lege a pensiilor, răspunsul Comisiei Europene la nu știu ce problemă de dreptul muncii, etc. Până acum doar îi făceam rezumatul, dar anul trecut i-am citit cu adevărat un articol cap coadă. Îi zisesem de prea multe ori – hai, lasă, îți citesc altă dată, acum te–am sunat să vorbim, deși noi nu mai avem ce să ne spunem. Adevărul
e că tata întoarce același subiect pe aceleași zece părți. Despre noua lege
a pensiilor mă întreabă de ani de zile. Indiferent de situație, tata ajunge mereu la aceeași concluzie – bine, bine, asta știam, altceva, ceva noutăți?

Anul trecut, între martie și mai, am vorbit cu el la telefon aproape în fiecare seară, fără să-mi pese că discuțiile noastre se vor repeta. Trăiam ceva ce niciunul dintre noi nu-și imaginase că vom trăi, așa că subiectele contau mai puțin decât a vorbi. Pe la începutul lui mai, ieșise pe balcon să privească cerul, un lucru care-i place dintotdeauna să-l facă. Când eram copil și mergeam la bunici împreună, stătea ore întregi așa, cu ochii la stele.

– Erau stinse toate luminile, la toate apartamentele, din toate blocurile, mi-a spus. La început mi-a plăcut – știi ce frumos se vedea cerul?!, dar apoi m-am gândit – nu cumva sunt toți oamenii morți și doar eu am mai rămas pe-aci?!

Mi-a plăcut imaginea. Pustietatea am observat-o și eu în lockdown. Rar am văzut lumini aprinse în blocul din fața mea. Lockdownul cuprinsese totul și la București – cafenelele, blocurile, străzile. Nu m-am temut niciodată de singurătate. Ca mulți dintre cei născuți în anii ’80, am stat singură în casă de zeci și sute de ori. Am dormit singură când părinții lucrau la fabrică, în același schimb; am mâncat mâncare rece lăsată pe masa din bucătărie, m-am jucat singură, mi-am făcut temele singură. Fac asta și acum, când scriu acest text – unele lucruri, oricât de îndepărtate ar părea, rămân la fel.

În altă seară mi-a povestit că bunicul a avut un copil nelegitim, pe care nu l-a recunoscut. L-a ajutat fratele lui mai mare, colonel, să nu se ajungă acolo – nu știe cum s-a întâmplat asta, n-a întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu acel copil sau cu mama lui. Tata nu a avut niciodată curaj să pună întrebări relevante. Pe mine mă întreabă de mai multe ori pe seară – și, ce mai faci? ceva noutăți?, dar atât, nimic concret.

Altă dată mi-a explicat în două ore părerea lui despre lume. Mă durea mâna de la cum țineam telefonul îndreptat, cât să pot să vorbesc aproape de difuzor, pe speaker, dar am suportat toate astea ca să aflu cât de mici crede el că suntem ca să contăm pe mapamond. Fix așa – pe mapamond. Întâi noi doi, tată și fiică, apoi noi, românii, europenii, până la sistemul solar. Poate singurul lucru lumesc spus în acea seară a fost acela că, de acum încolo, va vota doar cu cine îi voi spune eu să voteze, iar asta nu pentru că eu am mai multe informații, ci pentru că pe el nu-l mai interesează politica. El se uită numai pe Digi Sport – fotbal și ceva tenis pe Eurosport, unde se difuzează Grand Slamurile.

Odată m-a sunat imediat după ce închisesem. Nu-mi amintesc cum a introdus subiectul, pentru că nu a făcut-o. Mi-a zis direct că, dacă nu cădea Ceaușescu, devenea membru de partid. Abia se transferase la fabrica la care a lucrat vreo 16 ani și fusese luat la ochi. Muncitor, cuminte, politicos și cu trei copii acasă. Unul cu sindactilie, unul cu hidrocefalie, unul sănătos. Cu doi din trei ajungea aproape lunar la spital și avea nevoie de concedii și de bani. Muncea bine și primise o primă pe care știa că cei transferați nu ar fi trebuit s-o primească. Înțelesese imediat de ce fusese chemat în biroul inginerului. Mi-a spus că nu a semnat, motivând că are multe probleme cu copiii, dar că îi era rușine să spună nu clar sau să-l privească pe inginer în ochi.

Vorbea neclar, plângând ca un copil, dar îl cred, așa e tata, așa a fost tata mereu. Nici acum nu ar avea curaj să se uite în ochii cuiva, deși toată copilăria ne-a învățat să privim oamenii în ochi. Folosea de fiecare dată același exemplu – dacă suntem martori ai unui accident de mașină, prima dată ar trebui să ne uităm la numărul mașinii, apoi la șofer. Să nu ne luăm ochii de la el, să-l putem recunoaște la Poliție. Victima conta mai puțin decât vinovatul, iar vinovatul nu conta pentru că trebuia pedepsit, ci ca să fim siguri că nu va fi acuzat pe nedrept un om identificat greșit. Dacă un martor nu memorează perfect, distruge viața altcuiva. De asta e important adevărul – ca să salvezi oameni nevinovați.

Tata locuiește singur și se gândește mereu să-mi amintească să fiu atentă cum traversez strada. Să mă uit de trei ori, în toate părțile, să mă uit în ochii șoferilor. El nu mă privește nici măcar pe mine în ochi. El își ridică privirea doar spre cer, noaptea. Am vorbit într-o seară când chiar asta făcea. Afară era cald, nicio mașină nu trecea prin fața blocului. Mi-a ținut o lecție despre Carul Mic și Carul Mare, mi-a spus ce lumină degajă Venus. De la geamul meu se vede doar o bucată mică de cer, nu recunosc nici o stea. Am mai stat așa împreună la telefon și de fiecare dată a fost la fel de emoționant – un tată vorbește cu fiica lui despre Univers, de parcă doar ei ar fi acolo, de parcă nimic altceva nu ar conta. Dar noi știm că nu contăm în povestea asta, noi suntem prea mici pentru un Univers așa mare.

Mă întristez; mă gândesc că nu știu cât îl voi mai avea aproape, cât îmi va mai răspunde la telefon, dar nu-i spun nimic. Eu nu-i spun niciodată nimic, n-am nici o noutate pentru el. Îl sun ca să nu fie singur, însă el nu e singur – tata vede stația spațială internațională cu ochiul liber. Vede cum iese astronautul de serviciu să repare ceva la modulul în care locuiește. De la geamul meu în continuare nu se vede nimic. Îmi descrie costumul alb al astronautului și semnele NASA. Îi spun că și eu mă uit la cer și văd norii luând diferite forme, dar acum e noapte, iar astronautul își încheie misiunea și se retrage. Caut pe internet când se vede stația spațială cu ochiul liber. Caut orașul lui micuț de provincie pe harta unui site afiliat NASA. Caut o stea nenorocită pe bucățica de cer care se vede de la etajul doi al unui bloc de opt etaje. Caut un adevăr care nu contează pentru tata. Încep să tremur, nu mai văd să citesc bine rândurile mici de pe ecranul telefonului, dar tata e bucuros și nu așteaptă nici un răspuns de la mine. Lui îi place pur și simplu să privească cerul.

Diana Bădica e scriitoare și autoarea romanului Părinți, cu care a câștigat mai multe premii, printre care Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța și Premiul „Sofia Nădejde”. Găsești pe dor.ro și eseul ei despre sindactilie, cât și un portret al tenismenului Horia Tecău.

Comandă cartea Părinți aici. Dacă folosești acest link pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.