Huși, orașul care n-a fost

Dacă ar fi să-mi desenez adolescența, cel mai nimerit ar fi să trasez cercuri pe o hartă a orașului Huși până liniile s-ar îngroșa și ar găuri hârtia. Sunt traseele plimbărilor de seară pe care toți cei născuți în anii ’80 le făceam: de la rondul din parc în jos, spre clădirea Poștei, de acolo spre parcul Rodina, pe lângă fostul cinema Dacia, pe trotuarul dinspre Romarta, în sus pe lângă piață, de acolo în stânga, apoi iar spre parc și-napoi. Un tur dura cam jumătate de oră, poate mai puțin.

Lumea umbla așa, în șiruri lungi, cu scurte opriri prin vreun bar, până după 12 noaptea. Ne intersectam de minim cinci-șase ori pe seară și făceam mișto unii de alții când ne revedeam. Cu fiecare întâlnire, grupurile se sfărâmau și se recompuneau după muzici, vârste, clase, cartiere, dar toți ne învârteam în același cerc și eram reciproc inevitabili.

Pe măsură ce liceul se apropia de final, treaba asta nu mai avea niciun haz. Cei care plecau la facultate ieșeau brusc din cerc și, pe când intram într-a XII-a, ajungea să ni se pară că noi ăștia care continuam să ne învârtim până să ne vină rândul eram tot mai singuri și cumva mai prostovani. În weekendurile în care se întorceau acasă studenții de prin București sau Iași aflam că există cluburi, concerte, mall-uri și băute în cămin. Gustam pe apucate din lumea lor: luam trenul până la Iași pentru vreun concert Vama Veche, apoi ne refugiam într-o cameră de cămin ca să bem votcă și vin. Orele alea și culoarele lungi și întunecate conțineau libertatea și magia orașului mare.

„O să fim și noi așa, trebuie să fim”, ne spuneam. Hușul ne rămânea mic și sărac, iar sărăcia lui devenise stânjenitoare. Și la facultate aveam să fim săraci, dar statutul de student se potrivea cu asta. Toți voiam să scăpăm din Huși și cei mai mulți am plecat.

Imediat după Revoluție orașul avea 32.673 de locuitori. În 2002, când am terminat liceul, avea 29.510 locuitori. La ultimul recensământ, cel din 2011, ajunsese la 26.266, iar în anii următori a continuat să scadă. Îmi închipui miile astea de oameni urcând într-un șir lung spre marginile orașului, dar n-a fost deloc așa. Au ieșit din cerc ca și mine și au plecat pe îndelete, cu mijloace de transport convenabile, în zile diferite și la ore diferite, cât să nu-i pară nimănui rău.

Chiar și cât nu m-am gândit la el, orașul a existat mereu în mine, ca un fel de unitate de măsură a lumii: ca să pot înțelege ceva din marile fenomene ale omenirii trebuie mereu să le desfac în povești mărunte, recognoscibile. Când vizitam odată o podgorie din nordul Californiei, am simțit deodată mirosul aspru al viței de vie dezgolite și am realizat că ăsta-i mirosul orașului de după cules. Când urc un deal, am impresia că toate dealurile din lume care-mi taie respirația duc către Huși. Tot Hușul m-a lăsat cu un anume fel de timiditate și o rezistență la nou. Mă neliniștesc și azi întinderile și mulțimile. În plus, vreau mai degrabă să rămân decât să devin.

În Huși se află acum în jur de 0,13% din populația țării. Dintr-un punct de vedere, e reprezentativ pentru un fenomen global intitulat  shrinking cities: localități care trec prin declinuri economice și/sau contracții demografice. O expoziție pe tema asta, încheiată de curând la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), m-a făcut să mă gândesc la municipiul natal cât n-o făcusem de multă vreme. Pe una dintre hărțile expuse regăsisem Hușul sub forma unui cilindru gri în care erau înfipte două stegulețe negre, semn că vizitatorii cred că se depopulează. Cum a ajuns aici? Ce-l ține în viață? Ce s-o alege de el mai departe? Ce mă mai leagă pe mine de el?

Am mai scris despre oraș. Acum opt ani am însoțit un tânăr hușean pe drumul către aeroport, de unde pleca spre un job în Anglia. Câțiva ani mai târziu, de Ziua Unirii Mici, am scris despre conflictul rece dintre Huși și Bârlad legat de „paternitatea” lui Cuza. Imediat după ce-am vizitat expoziția de la MNAC, am scris un articol pentru Scena9.ro în care am încercat să prind fragmente din viața orașului. Apoi, când m-am apucat de textul de față, l-am întrebat pe Vintilă Mihăilescu, fostul meu profesor de la Antropologie, ce crede despre oraș. I-am zis că mi se pare că-i un shrinking city, ca multe altele. Mi-a zis că nu-i așa, că Hușul e diferit, și m-am bucurat să aud una ca asta. „Hușul e mai degrabă dintre locurile în care nu s-a întâmplat nimic”, mi-a explicat mai departe. „A fost tot timpul cât pe ce să fie un oraș mai important și, când să se întâmple ceva, «hai c-acuma!», n-a mai fost nimic”.

---

M-am întors acasă la început de octombrie, de Zilele Hușilor, prilej de-un mic bazar și de două concerte în centru. O sărbătoare e o scuză bună pentru orice rătăcit, chiar și pentru un străin de-a binelea.

Într-o vreme, pe măsură ce mă întorceam mai rar, îl uram pentru tupeul de a avea o viață fără mine. Apăreau locuri noi, în care mergeau oameni pe care nu-i cunoșteam. Casa părinților se schimba și ea și-mi părea mai rece, chiar dacă centrala – spre deosebire de sobe – menținea o temperatură constantă în toate camerele. Mai apărea o cameră, mai răsărea o bucată de gazon în locul unui măr, bucătăria se înnoia și nu știam să folosesc noul espressor. Luam toate astea ca pe mici trădări, deși erau doar continuări.

Fosta mea cameră a devenit camera Andreei, nepoata mea, așa că s-a umplut de jucării. Andreei îi e cam frică de întuneric, așa că lasă televizorul deschis, cum făceam și eu. Am învățat să bat la ușă când intru și e normal să fie așa. Dorm pe canapeaua extensibilă din noua sufragerie și-mi țin hainele în rucsac, că oricum stau puțin. În ultimii ani am încetat să mai ies în oraș când ajung acasă: într-un gest inutil și egoist, vreau să păstrez locul știut, la fel cum aș salva un bibelou urât, care nu înseamnă nimic pentru nimeni, dintr-o casă în renovare.

Nu prea mai am reproșuri pentru Huși, caut doar să-l înțeleg. De aceea am decis să-l iau iar la pas, doar că de data asta de unul singur și într-un cerc mai larg decât cel obișnuit. Am pornit de sus, dinspre gară.

Hușul e situat într-o depresiune franjurată în rânduri de viță de vie, așa că – pentru o coborâre sigură – linia de cale ferată traversează de patru ori șoseaua înainte să ajungă în gară. Până acum aproape cinci ani, acesta era un motiv de iritare pentru șoferii care nimereau la ora nepotrivită și vedeau cum cobora barieră după barieră în fața lor, la sute de metri una de alta. Trecea apoi un tren mic, cu patru, trei, două vagoane, apoi un singur vagon întunecat și rece, pe ruta Huși-Crasna-Bârlad. Pe 14 ianuarie 2012, la ora 17:35, după cum consemna presa locală, pleca ultimul tren de călători din gara Huși. În el erau doar cinci pasageri.

Ceasul din gară s-a oprit la ora 12:46 pe o parte și 7:29 pe cealaltă. Între șine cresc flori galbene, dalele sunt sparte, iar pereții sunt mâzgăliți cu vopsea roșie. În geamuri sunt încă mesaje care încep respectuos, dar sever, cu „Stimați călători…”. De aici plecam spre Iași, cu schimbare la Crasna. În primul an de facultate, făceam drumul ăsta cam la fiecare două săptămâni, apoi drumurile s-au tot rărit.

Grupul din Huși s-a rupt între București și Iași, apoi între cămine, facultăți și interese diferite. Întâlneam oameni care purtau haine mai mișto, vorbeau cu mai puțin accent și aveau povești mai interesante. Țin minte că în primele săptămâni purtam o geacă largă din piele neagră cu guler de blană și căram după mine la cursuri o mapă din plastic, pentru că știam că așa se țin cursurile. După aia, când am lăsat lumea cea nouă să mă absoarbă, am dat mapa pe un rucsac, iar geaca din piele pe una colorată, din fâș.

Adevărul e că n-am ce căuta azi în gară. Oamenii folosesc alte mijloace de transport pentru a părăsi Hușul. Cobor spre Cina, un fost restaurant în locul căruia a răsărit azi un spațiu comercial mutant, pe jumătate alimentară, pe jumătate stand cu haine. Numele plutește însă ca un reper în conștiința locală, asemeni tuturor restaurantelor dispărute ce se respectă. Opresc să iau niște baterii. Intră o bătrână, cumpără o pâine și le întreabă pe vânzătoare dacă nu cumva au să-i schimbe în mărunți pentru înmormântare. Le zice că i-a murit bărbatul aseară la spital, avusese și-o premoniție în legătură cu nenorocirea asta, și-ncepe să plângă potolit. Brusc înduioșate de soarta clientei, fetele de la magazin o întreabă dacă e singură acum. Le zice că nu, fiindcă a venit băiatul de la București. Copiii se întorc când se întâmplă nenorociri dintr-astea. A doua zi dimineață, frate-miu îmi spune că a murit un fost coleg de la unitatea militară, cel care are un băiat în București. Moartea circulă repede prin Huși.

Cobor spre centru. Dintre blocuri și chioșcuri răsar una sau mai multe turle de biserici. Acoperișurile lor din tablă vopsită domolesc asprimea dreptunghiurilor de beton și creează repere automate. Sunt 11 biserici și o mănăstire ortodoxe, două biserici catolice, o biserică adventistă și o sinagogă. Trei sferturi dintre locuitori sunt ortodocși, iar vreo 17% sunt catolici, mare parte concentrați în Corni, un cartier din nordul orașului. Văd bisericile ca pe niște stegulețe înfipte pe hărțile din mințile oamenilor: străzile încep și se termină cu câte-o biserică, zilele se desfășoară în sunet de clopote. Prinși în ritmul ăsta, hușenii capătă ceva din pioșenia asta generală, oricât de necredincioși ar fi.

Trec pe lângă liceu, prin dreptul parcului, pe la Casa de Cultură, printre blocuri. Când ajung în dreptul restaurantului Podgoriile Hușilor, acolo unde începe strada pietonală, constat că Zilele orașului încă n-au început de-a binelea. Din cauza lipsei fondurilor, primăria a programat concerte doar în cea de-a doua seară, așa că prima zi e dedicată unui „târg al meșterilor populari”.

E după-amiază, plouă mărunt, și meșterii încă descarcă bijuterii ieftine, castroane galbene și portocalii din dubițe, alții le înșiră pe tarabe. Câțiva hușeni cu sacoșe se plimbă printre corturile de culori diferite, strâmbe și dezumflate. Pe unul scrie „Poftiți la I.F. Mardari care îți face burta mare” deasupra unor poze cu porții de ceafă de porc și hamsii, însă puțini reacționează la așa o promisiune. Alături sfârâie un grătar cu mici, pe partea cealaltă se întind gogoși. Mai încolo, în Piața Tricolorului, zace o tiribombă.

Cea mai mare agitație e la unul dintre primele standuri. Din mijlocul unui grup, dintre bijuterii și oale, un bărbat la costum cântă cu telefonul la ureche ceva cu „Omule, ai doar o viață!”. Un tânăr îi caută melodii pe YouTube ca să aibă negativ, așteaptă cuminte până se încarcă și se pune pe cântat.

„De nimic nu ești bun! Bine a făcut Mihai Petre că te-a scos”, îi zice un bărbat, cel mai vesel dintre toți, dar după aia îi dă un leu: „Să auzim vedeta asta!” Interpretul ia banii ușor ofensat, suspină, dar cântă Drumurile noastre toate la fel ca înainte, lălăit și nazal. „Ăsta a fost la Românii au talent”, i se explică unui nou membru al asistenței.

În Huși, toată lumea îl știe pe Sebastian Ciobanu. A urcat pe scenă la toate edițiile Românii au talent de până acum, a cântat, membrii juriului s-au distrat ce s-au distrat și după aia l-au trimis acasă. Cu câteva luni înaintea emisiunii din 2016, un concetățean l-a bătut ca să-l convingă să nu mai meargă la ProTV și să facă astfel orașul de rușine. Îl întreb cum a decurs incidentul. „Stăteam pe o bancă și mi-a zis cineva că de ce mă duc la Românii au talent. I-am zis: «Măi băiete, tu ai văzut atâta lume și-atâta scenă? Tu ai fost în stare să te duci pe scena aia, să te vadă juriul, să te vadă toți?»,” povestește Ciobanu. După care respectivul l-a dat jos de pe bancă și l-a lovit la coaste. Dar asta nu l-a oprit; în ziua concursului, Ciobanu și-a pus costumul și a cântat o piesă de Fuego. Membrii juriului s-au distrat ce s-au distrat și după aia l-au trimis acasă. O să meargă și la anul.

---

La fel ca viața și cariera lui Ciobanu, istoria locului e marcată de câteva momente prielnice și de numeroase ghinioane. Menționat pentru prima dată în 1487 într-o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către brașoveni, Hușul ajunge un târg însemnat al Moldovei. „Prima etapă e ctitorirea bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în vremea lui Ștefan cel Mare”, îmi spune istoricul local Costin Clit. „Apoi a fost așezarea catolicilor în Huși, care au contribuit la dezvoltarea meșteșugurilor și la plantarea viței de vie. O etapă foarte importantă a fost întemeierea episcopiei Hușului, la 1598. Iar episcopia aduce înființarea primelor școli.”

Un bărbat voinic și domol în vârstă de 52 de ani, Clit e omul pe care ți-l recomandă oricine când e vorba de trecutul Hușului: umblă prin sate, caută documente prin arhivele bisericilor și școlilor, fotografiază și descifrează întruna orice-ar putea vorbi despre viața târgului, predă la liceu, vorbește la toate evenimentele locale. În biroul de câțiva metri pătrați amenajat în prima încăpere a casei sale sunt cărți peste tot, unele pe rafturi, altele împrăștiate pe pat. Monitorul calculatorului e deschis pe un document vechi, în caractere chirilice. Aduce o sticlă de Busuioacă de Bohotin, cu un singur pahar. „Eu nu mai servesc de trei ani”, îmi spune.

Prin Huși treceau drumuri importante: unul pentru carele cu pește dinspre Galați spre Iași sau Vaslui, un altul, numit Drumul lui Ștefan, mai ascuns, folosit mai mult la războaie. Târgul începe însă să decadă în 1812, odată cu alipirea Basarabiei de Imperiul Țarist. „Asta dă o lovitură atât dezvoltării comerțului, cât și episcopiei Hușului, care a rămas fără numeroase teritorii”, explică istoricul.

De atunci Hușul a tot ratat ocazii de a deveni mai mult de-un târg. A rămas de fiecare dată locul care putea să fie. N-a devenit un centru administrativ, mai întâi pentru că episcopii nu voiau să plătească dări mai mari. A mai ratat o șansă în timpul comunismului, când – printr-o decizie luată într-un birou de la București – județele Tutova, Vaslui și Fălciu au fost contopite. Vasluiul a devenit reședință a noului județ și „cunoaște o altă înflorire”, după cum spune Clit, iar Hușul devine secundar. Locuitorii vechiului târg nu uită să menționeze cu orice ocazie că nu era mare lucru de capul Vasluiului până să vină comunismul. „[Până atunci], dinspre Crasna-Vaslui nu puteau trece două căruțe una lângă alta pe stradă”, spune și Clit. Vasluiul era văzut ca o biată comună, pe când Hușul era târg vechi, avea noblețea vinurilor și multe turle de biserici. De-a lungul copilăriei, am auzit adesea invocat acest ghinion istoric.

Apoi, ar fi Bârladul, care l-a confiscat pe Alexandru Ioan Cuza. Orașul a căpătat recunoaștere ca loc al nașterii domnitorului Unirii și i-a așezat numele pe plăcuțele de la intrarea în oraș, în ciuda dovezilor susținute de Clit și de alți hușeni, care spun că au identificat în oraș casa în care s-ar fi născut domnitorul. Cică era inclusiv o gaură în tavan, făcută cu revolverul de tatăl lui Cuza, de bucurie că are băiat. În anii ’80, casa a fost demolată cu tot cu gaura din tavan pentru a face loc blocurilor și așa s-a dus bunătate de potențial monument și totodată de dovadă istorică în bătălia identitară cu Bârladul.

În timpul comunismului, totul era hotărât de la centru, o țară întreagă era redesenată în fața unei planșete: cine ia fabricile, cine mai rămâne o vreme la sapă, cine merge prin alte părți să muncească. Era o chestiune de voință personală, explică Ilinca Păun Constantinescu, curatoarea expoziției Shrinking Cities in Romania. „Am văzut că în mod intenționat unele orașe nu erau lăsate să se dezvolte așa de tare și erau pompate fonduri în altele, care erau ca un fel de contra-pondere a lor”, spune ea. Dincolo de aspectele astea, trebuie să fi contat și poziționarea geografică: Hușul era aproape de o graniță închisă, mai departe de Iași decât Vasluiul, mai izolat între dealuri.

Îl întreb pe Clit dacă găsește vreo legătură între decăderea în rang administrativ a localității de după venirea comuniștilor și faptul că Hușul e locul de naștere al fondatorului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Orașul poartă însemnul ăsta în tăcere, iar la mine au ajuns doar fragmente. Abia de curând, când eram cu ai mei în piață și-o așteptam pe mama să vină spre mașină, tata mi-a arătat hala cea mare și mi-a zis: „Uite, aici erau împușcați evreii”. Clit spune că Mișcarea Legionară n-a avut atât de mulți susținători la Huși. La Bârlad aveau și ziar, pe când la Huși nu.

Deși marginalizat administrativ, economic Hușul stătea totuși mai bine în timpul comunismului. Ai mei sunt născuți aici. Tata venea dintr-o familie de agricultori, mama dintr-una de muncitori, și au copilărit pe aceeași stradă. Când mama a terminat facultatea de chimie, iar tata școala militară, au căutat să rămână în Huși, unde aveau și ajutorul părinților pentru a crește trei copii. Ca mai toată lumea din zonă, bunicii mei aveau câte-o grădină, dar și câte-un loc de muncă în oraș sau munceau la CAP. Familia trăia într-o combinație de sat și oraș și încerca să se descurce așa.

Pentru că orașul a rămas unul agrar, bărbații își găseau de muncă ușor. În această situație, comuniștii au făcut locuri de muncă mai ales pentru femei și au mers mai degrabă pe industrie ușoară: încălțăminte, tricotaje sau confecții.

Clasa muncitoare hușeană a îndurat mai ușor foamea din anii ’80. Clit își aduce aminte că în anii aceia de criză, când produsele lipseau aproape cu totul prin alte părți, veneau să-și ia de mâncare din Huși inclusiv cei trimiși la muncă la fabricile de prin partea Brașovului.

După ’89, pe măsură ce fabricile de stat se privatizau, multe se și închideau. În 1991, orașul avea 13.261 de salariați. În 2014 mai erau 5.102, arată datele Institutului Național de Statistică (INS). Terenul Filaturii de bumbac a fost împărțit în 12 parcele, mai ușor de vândut. Fabrica de încălțăminte Hușana a rezistat, dar pe salarii de mizerie. Au apărut, încet-încet, societăți comerciale mai mici care se bazau pe forță de muncă deja existentă, dar acestea n-au putut acoperi gaura adusă de tranziție. Salariile bugetarilor – așa cum erau și părinții mei –  erau înghițite de inflație. Sărăcia aia cruntă, egalizatoare, mi s-a lipit de suflet. Pentru mine, tranziția e o colecție de oameni care se mișcă în neștire între vecini și neamuri, ca să împrumute sume ridicole până luna viitoare. E fascinația pentru o periuță și o pastă de dinți primite gratis la școală, după vizionarea unui clip educativ. Sunt drumurile la moldovenii de dincolo de Prut, cu maldăre de chiloți și maiouri cumpărate de la fabricile aflate în dezintegrare și vândute prin parcarea hotelului Cosmos din Chișinău. Basarabenii îmi păreau super-bogați, pentru că vedeam acolo oameni care beau din pahare cu umbreluțe la barul hotelului în parcarea căruia trăgeau hușenii pentru a-și expune marfa.

Prins în sărăcia aceea cruntă, orașul a început să se încadreze mai bine în imaginea pe care o are azi județul Vaslui. Într-o zonă viticolă părea în firea lucrurilor ca alcoolismul să ia avânt. Mai cu seamă toamna, când se făcea tulburelul, se întâmpla să văd mai mulți oameni căzuți pe aceeași stradă, ca pe un câmp de luptă în care învingea mereu lipsa de speranță. Când am început să citesc Academia Cațavencu pe la sfârșitul anilor ’90, era o rubrică care se chema Județul Vaslui în NATO: Foileton SF. Județul Vaslui, implicit Hușul, a intrat până la urmă și în NATO, și în UE, iar după o vreme a început să se dezmorțească. L-am întrebat pe actualul primar, Ioan Ciupilan, cum a găsit Hușul în 2008. „Ca după un război mondial. După un bombardament, un oraș poate să arate mai bine decât arăta Hușul”, mi-a spus. E la al treilea mandat. A candidat prima dată din partea PSD, a fost susținut apoi de PDL și s-a întors de câțiva ani la social-democrați. A promis că o să refacă infrastructura, că o să modernizeze școlile și spitalele. Ajunsese la primărie cu credința naivă că e ca-n domeniul privat, unde când ți-ai propus ceva și ai transmis mai departe, cei de sub tine execută. „N-a fost așa. Birocrația din sistemul public, și aici includ absolut toate instituțiile statului, legislația care este sub orice critică, în care nimeni nu știe ce e concret, m-au făcut să nu finalizez în proporție de 100% toate promisiunile.”

Ca în multe alte locuri din țară, hușenii au o relație complicată cu puterea locală. Ciupilan a câștigat alegerile de vara trecută cu două treimi din totalul voturilor, deși destulă lume era nemulțumită de faptul că străzile rămăseseră desfundate în așteptarea asfaltărilor sau că amenajarea unui parc de la marginea orașului costase 600.000 de euro.

Primarul spune că proiecte declarate eligibile nu primesc finanțări europene, pentru că Vasluiul și Bârladul sunt prioritare. „În momentul în care te trezești că ai un proiect foarte bun, e declarat eligibil și lăsat în așteptare pentru că celelalte orașe sunt reședințe de județ sau orașe mai mari, începi să înnebunești. (…) Eu sunt de acord că trebuie să dezvoltăm o localitate reședință de județ, dar nu îi bloca și pe ceilalți, să nu mai poată accesa nimic.”

Îl întreb ce înseamnă pentru o primărie un oraș mai mic cu fiecare an. Spune că din cauza împuținării copiilor, a început să închidă corpuri de școală. INS spune că în 2015 Hușul avea 5.727 de elevi și preșcolari, față de 8.787 de copii de școală și grădiniță în 1992. Dacă ar fi după el, ar aduna toate grădinițele într-un local mare, în care ar face o bază sportivă, locuri de joacă și tot ce mai trebuie, ca să nu-i împrăștie pe copii prin tot orașul.

---

De împrăștiat ne-am împrăștiat mulți, nu doar copiii. Mai toți cei care pleacă merg la muncă în țări din UE și rămân cu domiciliul în România, așa că există puține date despre ei. INS spune că doar în 2015 au plecat din Huși 481 de persoane. Statistica îi include însă și pe cei care s-au mutat pe teritoriul României. Oamenii cu care am stat de vorbă au menționat între 3.500 și 4.000 de hușeni plecați prin Europa.

Pe unul dintre ei, Adrian Iulian Chiparcă sau Jumară, cum îl știe lumea, l-am condus la aeroport în vara lui 2008. Lucrase ca șofer pe mașina unei fabrici de pufuleți și se hotărâse să meargă la Londra, unde se strânseseră deja ceva hușeni. Numai el știa 15 la ora aia. Când am vorbit cu el, la câteva luni distanță, își găsise de lucru ca șofer pe o betonieră și câștiga între 1.500 și 2.000 de lire pe lună. „Așa, ca să fac o comparație – aici muncești o săptămână ca să trăiești o lună, în România muncești o lună ca să trăiești o săptămână”, îmi spunea el. Între timp, prietena lui, Cristina, s-a mutat și ea în Marea Britanie. S-au căsătorit și au o fetiță. El lucrează tot pe betonieră, iar ea e asistentă medicală și au un cont comun de Facebook. Alături de fotografii din plimbările de familie prin Anglia, postează uneori peisaje montane din România, vederi cu Palatul Culturii din Iași sau un videoclip de muzică populară filmat pe dealurile Hușului. 

„Londonezii”, „italienii” și „spaniolii” se descurcă, sau cel puțin așa se vede din Huși. La ce să se întoarcă aici?, aud adesea, mai ales de la cei mai în vârstă. Primăria nu poate face mare lucru pentru a-i atrage acasă pe oamenii ăștia, spune Ciupilan – el n-are cum să creeze locuri de muncă la fel de bine plătite și nici să schimbe politicile de salarizare. „Prețurile pentru viața de zi cu zi sunt mai mari în România decât afară, așa că e foarte greu să-i aduc înapoi acasă când salariile la noi sunt de 300–400 de euro. Diferența asta de 1.500–2.000 de euro nu pot s-o acopăr.” La asta se adaugă faptul că mulți dintre ei au copii care au început școala acolo, au făcut deja câte patru-cinci clase și nici nu știu să vorbească românește.

Mulți își construiesc însă case prin Huși sau trimit bani acasă și contribuie astfel la venitul orașului. La nivelul economiei naționale se adună miliarde de euro din sumele astea. Sunt plecați, dar nu de tot, iar asta complică și mai mult o analiză.

Fac un scurt inventar al prietenilor, colegilor și cunoscuților din liceu care nu mai sunt în țară și-mi ies cam 15%. Cei care pleacă să muncească în construcții sau pe mașini s-au alăturat celor care urmau calea indirectă: facultate în România, studii continuate în străinătate, carieră afară. Adina Ralea, 33 de ani, mi-a fost colegă 12 ani. Era o fată măruntă și veselă, care-și vedea tot timpul de-ale ei. Prin clasa a V-a a început să meargă la olimpiade de matematică și cam tot pe-atunci a început să poarte ochelari. Căutam s-o plasăm în tiparul de tocilară, dar Adina nu s-a închis în vreun turn al matematicii: ieșea în oraș cu toată lumea, avea prieten, făceau împreună aceleași ture de oraș ca noi toți.

După aceea, traseul ei a fost spectaculos: a terminat Matematica la Iași ca șef de promoție, după care a făcut un masterat și doctoratul la Paris. A predat și a făcut cercetare la University of Chicago și s-a întors la Paris pentru un post de conferențiar la Université Denis Diderot (Paris VII). Se ocupă de matematici aplicate: între altele, lucrează cu algoritmi care fie îmbunătățesc calitatea imaginilor, fie ajută la transmiterea de date. Mi-a spus că se gândește adesea la Huși. De curând se plimba printr-o pădure de la marginea Parisului și se vedea pe dealul Dobrinei, privind orașul de undeva de lângă mânăstire. „E un contrast față de aglomerația din Paris. De fapt, de fiecare dată când merg acasă, am un sentiment de protecție, că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Acolo sunt eu.”

Vrea să se întoarcă în România; deja e mai mult decât un vis pentru ea. O să se întoarcă la Iași, ar vrea să lucreze cu Institutul de Matematică din cadrul Academiei și să predea. Așa o să fie aproape și de Huși.

Nu mai pare un subiect tabu întoarcerea acasă. Acum 10–15 ani ar fi părut negreșit semn de ratare, acum poate fi pur și simplu o schimbare de stil de viață. La urma urmei, Hușul e un oraș liniștit, bun de crescut copiii, îmi spune Mihai Cehan, 33 de ani.

În amintirile mele din liceu, Mihai e tipul ăla serios care are mereu o minge de baschet la subraț. A făcut baschet de performanță la București, Craiova și Iași, dar s-a întors în Huși acum mai mulți ani, împreună cu prietena. Îl revăd azi la o cafea, într-o cafenea răsărită în locul stației de autobuz din centru. E cam la fel de îngustă ca vechea stație, dar are etaj și flori întortocheate desenate pe geamuri. Mihai e unul dintre puținii oameni din generația mea care au făcut pasul înapoi. În 2009 a înființat o echipă locală de baschet, Clubul Sportiv Municipal (CSM) Huși, fiindcă voia să arate că mai poate funcționa și altceva decât fotbal. Echipa participă la competiții școlare județene și regionale și a câștigat câteva dintre ele. Mihai a făcut și un site de știri locale, husipesurse.ro, pe care încearcă să-l finanțeze din reclame. Intră peste 3.000 de unici pe zi, mulți din afara țării: „Nu sunt dezamăgit, sunt unul dintre cei fericiți: pot să-mi fac pasiunea, să fac și alte activități”, spune el.

Între timp, calitatea sistemului de învățământ e mai slabă, promovabilitatea la BAC a scăzut per total, așa că mulți tineri pleacă pe unde apucă, n-o mai fac atât de calculat ca înainte. „Dacă cineva ajunge primul la o facultate, e subiect de ziar”, spune Mihai. „Lucruri care înainte erau normale acum sunt extrem de rare.”

La baschet, Mihai lucrează cu copii și, dincolo de pregătirea fizică, e mult de lucru la partea de psihic și la motivație. „E și mentalitatea asta de oraș mic, o lipsă de încredere în sine”. E un tip anume de provincialism care se vede în orice competiție de dincolo de sport, o senzație că orașul te trage la locul tău în timp ce alții sunt mai liberi. Mihai încearcă să creeze o legătură afectivă cu ei, să-i țină aproape de sport. Proiectul e unul pe termen lung. După șase ani are primul jucător de Divizia A, la Poli Iași.

Ca perspectivă, orașul va fi din ce în ce mai mic. Asta nu-i neapărat un lucru rău, îmi explică arhitectul Philipp Oswalt, cel care a creat conceptul de shrinking cities după ce s-a ocupat îndeaproape de orașele micșorate din Estul Germaniei. Fenomenul de micșorare devine însă un fel de tabu local, pentru că respectivele comunități se concentraseră până atunci pe ideea de creștere și nu pot concepe altfel lucrurile. „Creșterea asta eșuează, iar declinul se înrăutățește”, spune Oswalt. E important ca orașele să fie locuri în care oamenii să poată trăi plăcut, nu neapărat locuri care să crească cu orice preț. Pentru asta trebuie ca administrațiile să analizeze în mod realist situațiile în care se află.

Hușul se transformă, deși deocamdată mai degrabă inconștient și pe apucate. Mai apare o cafenea, o terasă, o fabrică de încălțăminte mutată aici, străzile sunt mai bine asfaltate și se umplu de mașini mai scumpe, se organizează festivaluri pentru tineri, oamenii sunt mai bine îmbrăcați și mai mobili. La nivel local nu se discută însă despre cum se va raporta orașul la Iași sau la Vaslui. În viitorul apropiat e greu de crezut că s-ar împăca cu rolul de oraș-dormitor într-un proiect mai amplu. Nu se vorbește nici despre alternativele la dependența sa de instituții publice sau despre re-așezarea identității sale între alte orașe mici.  

---

Până să aibă un plan, Hușul e ținut pe linia de plutire de instituțiile de stat din zonă, cum ar fi unitatea militară și poliția de frontieră. Paradoxal, îmi explică istoricul Costin Clit, granița de pe Prut – care acum două secole dusese la decăderea târgului – îl ține acum în viață: sunt zeci de hușeni angajați la Poliția de Frontieră, pe salarii consistente. Acestora li se adaugă 767 de angajați în sănătate, 535 în învățământ și 180 în administrația publică.

Faptul că o parte dintre angajații Ministerului de Interne sau cei ai Ministerului Apărării primesc o sumă fixă pentru chirie ține piața imobiliară destul de sus. Închirierea unui apartament cu două camere costă în jur de 150 de euro pe lună, aproape ca în Vaslui.

Apropierea de vamă le permite hușenilor să dea o fugă la cumpărături peste graniță. Seara, mașinile se încolonează la Albița pentru un plin la cea mai apropiată benzinărie din Republica Moldova, unde-i cu vreo treime mai ieftină. Mai iau și câte o sticlă de vin, bomboane Bucuria și în 20 de minute sunt acasă.

Dincolo de asta, e un oraș liniștit. Deși județul Vaslui și-a câștigat renumele de capitală a violenței, cel puțin între 2010 și 2013 la Huși nu s-a înregistrat niciun omor ori vreo tentativă de omor. Se pare că nici nu prea se fură ca-n alte părți, după cum reiese din cazul unui cetățean din Timiș, povestit recent pe husipesurse.ro. Pentru că nu-i funcționa închiderea automată, acesta și-a lăsat timp de patru zile mașina plină de bagaje descuiată în parcare. „Este un oraș de oameni cinstiți și gospodari, de aceea am spus și am s-o spun: Bravo, hușeni!”, concluziona acesta într-un clip, după ce a constatat că n-a fost atinsă. Locul în care nu se întâmplă nimic poate fi, la fel de bine, brand local.

Orașul a avut totuși momentele lui. Așa a fost la jumătatea anilor 2000, când într-un mic local de la subsolul Casei de Cultură s-a ivit o mișcare electro în toată regula. La vremea aceea am intrat în contact cu ea doar întâmplător, dacă eram prin Huși și se întâmpla să ne strângem prin Gin Tonic, barul nostru din centru. La un moment dat cineva sugera să mergem la Fantezia, chiar dacă habar n-aveam ce caută lumea acolo. Grupul s-a coagulat în jurul lui DJ Salas, povestește Ionuț Ciobotaru, Kurtiss Kromm pe numele de scenă. Prin mai 2005, la prima petrecere din Fantezia, au fost vreo 30 de persoane, dup-aia publicul a început să crească întruna, iar DJ-ii din Huși au devenit tot mai buni. BOg pune acum muzică la Paris, Bross BA a fondat site-ul de muzică Deep House Bucharest, Mano a câștigat o rezidență la Ibiza în 2013, iar BOg și Kurtiss Kromm i-au urmat. „Faptul că ești într-un oraș mic îți dă încredere, dar pe de altă parte încrederea asta nu era o presiune pe umerii noștri că vom dezamăgi, pentru că eram înconjurați de prieteni”, spune Ionuț Ciobotaru. „Încrederea asta e mai greu de câștigat într-o comunitate mai mare.” În anii următori însă, s-au împrăștiat și ei pe la Iași sau București. O parte s-au ținut de platane și azi pun muzică prin Dubai sau Ibiza.

De vreun an, Ionuț s-a întors în Huși, unde a avut un studio de producție muzicală în sediul fostului radio local. A lucrat acolo cu BOg și cu Salas și cu un alt coleg din Huși, dar l-au închis acum vreo cinci luni, pentru că „fiecare s-a dus pe câte o direcție unde muzica a rămas cumva într-un plan secundar”. Ionuț face acum PR și marketing pentru o firmă locală și are un mini-studio acasă, cu un minim de echipamente. A vrut să stea pentru o vreme într-un loc în care nu face o oră cu mașina până undeva. Mai iese prin baruri cu câțiva prieteni. „E genul de loc în care poți să te izolezi pentru a lucra.”

Petreceri de club nu prea se mai fac. Cei de liceu nu par să le guste la fel de mult, dar își găsesc noi refugii. Cosmin Ghibănescu are 16 ani, e în clasa a X-a la filologie și de vreo trei ani face vlogging. Ghibă, cum își spune pe net, a început în 2013 cu o cameră veche, prin spatele blocului. I-a dat aparatul unui prieten și l-a rugat să-l filmeze. Nu era mare lucru, o prezentare de maxim un minut, dar pe atunci i se părea super tare. „Credeam că o să am succes peste noapte. Dar am realizat că trebuie multă muncă pentru așa ceva.” Spre sfârșit de noiembrie, canalul său de YouTube avea 1.752 de abonați și 56.116 de vizionări. Nu e foarte mult față de sutele de mii de fani care măsoară succesul în vlogosfera românească, dar tot e ceva.

Mi-e greu să suprapun un adolescent de azi peste imaginea orașului; e ca și cum aș lipi două realități paralele. Cum e Hușul pentru el? Își ia câteva minute pentru a răspunde pe îndelete pe chatul de Facebook, cât se poate de serios și responsabil. „Un oraș mic, cu puține posibilități și care nu oferă speranțe prea mari pentru tineri în viitor.” Ce face când iese în oraș? „Nu prea stau într-un loc. Ies cu câțiva prieteni și ne plimbăm, vorbim, până găsim un loc cu mai multe persoane și mai stăm cu ele.”

De când cu vloggingul, nu mai e condiționat de gașca de la bloc sau de la școală. Ghibă are prieteni și prin alte orașe, iar ăsta e mare lucru. Cu o zi înainte să vorbim, fusese la Iași. Și-a pus câteva lucruri în ghiozdan și a luat autobuzul de 08:40 împreună cu o prietenă. S-a văzut cu niște oameni la mall-ul din spatele Palatului Culturii și a urcat apoi cu ei pe terasa unui bloc, de unde se vedea orașul. Lui Ghibă îi e frică de înălțime, dar a izbândit. „A fost o zi super faină.” La două zile după, a postat filmulețul excursiei, decupat în cadre rapide. Poartă o șuviță lungă, pe care o așază când pe-o parte, când pe cealaltă a feței, iar uneori o aruncă pe spate. Gesticulează mult și își folosește palmele.

Ghibă spune că, în grupul din care face parte, prieteniile se mută de pe Facebook în viața reală. „Mie îmi plac oamenii din Iași. Gen, în Huși, mulți mă judecă după cum mă îmbrac, ce freză am și care este stilul meu.” Nu s-a gândit ce vrea să facă atunci când termină, dar probabil că o să meargă spre o facultate din Iași.

---

Las în urmă muzicile și mirosurile amestecate ale târgului de meșteri populari și cobor spre Lidl. Magazinul ăsta a răsărit fix în inima orașului acum vreo cinci-șase ani, pe locul unui părculeț, fără proteste și fără regrete. Arată ca o cutie din sticlă și pereți gri, decupată și mutată, cu tot cu firme luminoase și cu dalele din parcare, dintr-un oraș care n-a mai avut nevoie de ea. Sunt vreo 1.000 de metri pătrați, împărțiți între mâncăruri și haine. E tot timpul plin de oameni care-și parchează cărucioarele între rafturi și se opresc să schimbe o vorbă. N-am nimic de cumpărat, așa că ies repejor. După case mă așteaptă o domnișoară cu un clipboard. „Cât de des veniți?” Faptul că vin cam de două ori pe an n-o descurajează. „Ați mai răspuns la acest chestionar?”. „Aveți căsuță poștală clasică?”, și-mi arată o foaie în țiplă, cu mai multe tipuri de căsuțe poștale. „Ce v-a determinat să veniți azi aici?”, mă mai întreabă ea și chiar nu știu ce să-i mai zic.

Când ajung acasă, tata îmi zice că-l chestionează și pe el de fiecare dată, dar el îi răspunde. Pe-aici nu se cade să fii obraznic și să întorci spatele oamenilor, mai ales că-i cam cunoști pe toți. Cică nu-i nicio problemă, o să-i trimită doar mai multe pliante cu oferte.

„Centrele comerciale ieftine falimentează absolut tot ce înseamnă comerț local, dar oamenii din orașele respective nici măcar nu realizează chestia asta”, spune Ilinca Păun Constantinescu, curatoarea expoziției de la MNAC. „Se bucură de cele câteva locuri de muncă și că pot să cumpere o pungă de pui foarte ieftină.” În orașe mici ca Hușul, mai ales în cele apropiate de zone rurale, oamenii pot produce singuri mâncarea sau o pot cumpăra din piețe. Însă noul comerț – cu rafturi frumos aranjate, podele curate și case de marcat – e și o poartă către ce oamenii percep ca fiind bunăstare și civilizație. Într-un Lidl poți fi în București sau oriunde altundeva în Europa.

Ca toată lumea, și ai mei se bucură de magazinul ăsta. Mama a descoperit acolo un tip de brânză telemea la cutie și de-atunci îmi mai trimite și mie cu microbuzul – pleacă chiar de peste drum. Nu contează c-o pot găsi și într-un Lidl din București. Trece și prin piață pentru alte lucruri, așa că drumurile pentru cumpărături s-au lungit în ultimii ani.

Ce mai înseamnă identitatea într-un oraș ca Hușul, micșorat, sărăcit și dotat cu cărucioare de cumpărături ca peste tot? Școala, biserica și vinurile, spune Clit. Viticultura pare într-adevăr s-o ducă ceva mai bine în ultimii ani. Compania care produce cele mai cunoscute branduri de vin ale zonei, Zghihara de Huși și Busuioaca de Bohotin, vinde cam șase milioane de sticle pe an, dintre care cam 20% la export, mai ales în China, iar producția crește cu 25–30% anual.

Îl întreb și pe primar ce i-ar zice cuiva aflat în trecere, dacă ar fi să-l convingă să mai stea. Loc ar fi: hotelul din centru are 46 de camere, iar pensiunea de la intrare încă 15. „Hușul este un oraș vechi, un oraș frumos, un oraș cu potențial agricol și cu două branduri de vin care nu se mai găsesc nicăieri în lumea asta, cu o episcopie veche”, spune Ciupilan. „Un oraș curat, liniștit. Ce-i drept, cu o populație cu un nivel sub cel mediu de salarizare.”

Primarul e foarte obosit, nu prea mai apucă să doarmă. Sunt și Zilele Hușilor și treaba trebuie să iasă ca lumea. În ziua în care pe scena amenajată în Piața Tricolorului vor urca Mihai Trăistariu, trupa Akcent, Adrian Sînă, Ion Paladi și formația Trandafir de la Moldova, primăria va împărți sarmale, ca în fiecare an. Ciupilan zice că la Huși nu e ca-n alte părți: nu se îmbulzește nimeni la sarmale, toată lumea stă la rând. E, în primul rând, o bună ocazie ca hușenii să fie împreună.

Hușenii sunt împreună și la autogara din București, unde mă lasă și pe mine microbuzul. Mă întorc acolo odată la trei săptămâni pentru pachetul de acasă. Mă intersectez și cu alți oameni din generația mea și mai schimbăm câteva vorbe până ajunge microbuzul. Șoferul le zice alor mei să fiu acolo la 11, chiar și iarna, când e polei și întârzie și câte-o oră.

Când mașina urcă în parcare, zeci de oameni se desprind din mulțime și se strâng în locul știut, în spatele gheretei care servește drept sală de așteptare. Știu culoarea sacoșei, fiindcă mama mă anunță din timp: „una de Carrefour nouă, albastru cu alb”. Nu aștept să mă strige șoferul: pândesc sacoșa, îi zic că am luat-o și mulțumesc.

Mi-e într-un fel rușine că primesc pachet la vârsta asta, iar mama știe asta. Îmi zice doar undeva la începutul săptămânii: „Aș vrea să fac niște pârjoale” sau îmi aruncă un „Nu vrei o musaca?”, știind că nu pot refuza musacaua. Dacă las o mică urmă de slăbiciune înseamnă că-mi face pachet și în zilele următoare sacoșa o să capete tot mai multă greutate.

După ce iau sacoșa, mă opresc pe o bancă, desfac hârtia cu numele meu de deasupra, o mototolesc și-o arunc, după aia mut câteva borcane în rucsac și-o iau încetișor spre metrou. N-am puterea să refuz pachetul: știu că pentru ai mei e un fel de a-și regăsi copilul în marele oraș, iar pentru mine e o cale de mă asigura că Hușul a rămas acolo, într-o sacoșă ale cărei culori și dimensiuni le știu. De-asta nici nu contează că înăuntru e și brânză telemea la cutie.

---

ACTUALIZARE (DECEMBRIE 2022):

Orașul de care nu mai vreau să scap

Am încercat multă vreme să fug de o variantă a mea: cea din prima zi de facultate, la Iași. Purtam o geacă de piele nou-nouță și prea largă peste o cămașă albastră de școală, pantofi prea ascuțiți și o mapă la subraț, cum îmi închipuiam că poartă studenții. Înainte să plec de-acasă mi-am tot exersat ținuta asta în minte și părea ce trebuie. Dar ajuns acolo, printre colegii mei cu rucsace și bluze cool, mi-am dat seama că eram prea de la Huși, adică exact ce nu voiam să arăt.

Hușul îmi rămăsese mic, era doar un târg moldovenesc ponosit în care mi-am trăit primii 19 ani pentru că n-am avut de ales. Acolo, fiecare început de școală se suprapunea cu culesul viei alor mei și uram să merg în primele zile la ore cu haine noi, dar cu mâinile zgâriate de tulpini și sârme ascunse printre tufe. În liceu devenisem mediocru la învățătură, iar în pauze și în weekenduri mă chinuiam să aparțin unui grup, nu cel mai șmecher din școală. Trebuia neapărat să scap de-acolo, cum făcea toată lumea, și să devin altcineva.

În anii următori, relația mea cu Hușul s-a tot subțiat, iar îndepărtarea asta mi s-a părut firească. Eram și eu de undeva, cum era toată lumea, și atât.

Am început să scriu despre oraș mai degrabă ca să râd de el. În 2011, înainte de ziua Micii Uniri, am mers la Huși și la Bârlad pentru un reportaj despre cum cele două orașe își dispută un loc în istorie, cel al nașterii lui Alexandru Ioan Cuza, de parcă ar mai interesa pe cineva de azi. Ce putea fi mai ridicol, mai provincial decât o asemenea confruntare?

Cu timpul însă, am revenit cu alte texte despre Huși și am găsit tot mai puține motive să mă amuz. Mi-am dat seama că doar în scris mă puteam înțelege, iar orașul ăsta era parte din ce sunt, fie că-mi place sau nu. Așa s-a născut textul Orașul care n-a fost, pe care l-am publicat în DoR în iarna lui 2016; e cel mai drag dintre toate, o călătorie prin trecutul meu și al altora ca mine, hușeni sau nu. Îl recitesc uneori și mi se pare că-i o împăcare acolo.  

M-am tot gândit de ce continui să scriu despre orașul meu și ale altora, indiferent dacă-mi propun sau nu asta. E pentru că simt că, atunci când ne raportăm la locurile în care trăim sau am trăit, ezităm de obicei între două extreme: nostalgie excesivă și cinism, ambele îngroșate de straturile transformărilor proprii. Ce-mi doresc e să începem să ne privim orașele onest, pentru a putea trăi mai bine cu ele sau cu amintirea lor.