Muntele fabrică egoişti
Cu nici o lună înainte de Mont Blanc, am pornit la o cățărare de antrenament prin Bucegi. Era cât pe ce să rămân acolo.
Înainte să începem să ne cățărăm pe stânci, înainte chiar să ajungem în dreptul lor, era să rămân fără ochiul drept. Drumul spre refugiul de unde începea aventura l-am parcurs cu capul în pământ, încercând să mă uit atent pe unde calc, până m-am înfipt într-un mănunchi de crengi. N-aveam habar atunci că zgârietura de sub ochi era doar începutul zilei.
Deși o tură în Bucegi nu costă mai mult de 50-60 lei dus-întors, de prin martie n-am mai reușit să pun deoparte nici atât. Am plecat de data asta, fără să mă mai gândesc că la întoarcerea în oraș o să-mi bată vântul prin buzunare. Ne-am urcat în acceleratul de sâmbătă dimineața spre Bușteni, eu, Denisa și Andrei (Jeleu), iar acolo ne-am întâlnit cu Răzvan (Oase), Radu (Coiotu’), Andra, Roxana și Dani, care veniseră cu mașina. Planul era să parcurgem Vălea Gălbinelelor, care începe de la refugiul Coștila, iar apoi să urcăm pe Hornul Coamei, care ne scoate în Creasta Coștila-Gălbinele. Văile alpine și hornurile sunt depresiuni mărginite de pereți de stâncă, nemarcate, pe care trebuie să le escaladezi ca să ieși în platou/creastă.
De câțiva ani buni, ăștia sunt Bucegii noștri.
N-am dat mare importanță zgârieturii – cățărarea care urma să înceapă la prânz era mult mai importantă. Toți purtau căști de protecție – mai puțin eu, pentru că m-am decis prea târziu să merg cu ei ca să-mi procur una. Oricât de inconștient sună, a fost frumos să mă simt protejată de ceilalți. De fiecare dată când cineva de mai sus striga „piatră”, sau când se auzea căzând un bolovan, cei de lângă mine îmi acopereau creștetul cu palmele.
Valea Gălbenele s-a prezentat frumos, cu câteva săritori – pasaje cu stânci fără prea multe proeminențe de care să te poți agăța – de care am trecut cu bine, fie datorită supleții lui Oase, care se strecura printre pereți și apoi ne întindea o coardă, fie datorită prizelor (proeminențele din stânci în care-ți fixezi mâinile și picioarele) artificiale făcute de palmele prietenilor, care mi-au sprijinit bocancii.
Se făcuse deja după-amiază când am ajuns la baza Hornului Coamei. Deși eram obosiți, am început să-l urcăm. Hornul este genial: are prize puternice și n-ai unde să cazi, datorită pereților care îngustează atât de mult covorul de stânci încât trebuia să urcăm pe rând. Aceiași pereți sunt sursă de răcoare și vânt, așa că ne-am îmbrăcat cu „stăvilarele di crivăț”, (oficial denumite windstopper), în timp ce ne așteptam rândul la stânca rece. Facem mult ramonaj (spate lipit de un perete, cu picioarele în unghi de 90 de grade pe celălalt perete și împins alternativ) și șpraiț (picioare sprijinite în pereții opuși). Nu mai fusesem pe o vale alpină din octombrie și, din cauza lipsei de antrenament, stăteam mai mult cu mâinile pe coardă.
De la un punct, stânca a devenit umedă, bocancii îmi alunecau pe piatra udă, iar prizele de sub picioare, sau cele de care ne ancoram cu mâinile, erau tot mai șubrede și se desprideau una-două. În multe locuri a trebuit să ocolim și să atacăm peretele drept. Am așteptat vreo 20 de minute cu Denisa și Rox în fața unui perete, până când au urcat restul să ne asigure. Andra a reușit să urce fără coardă, la fel și Dani. Oase urca tot la liber, ca să ne întindă coarda. De vreo patru-cinci ori au întins și strâns băieții coarda până am reușit să urcăm, pentru că se agăța mereu pe la jumătate de vreun colț de stâncă.
La puțin timp, a urmat alt bolovan nesuferit, ud și în care nu puteam deloc să-mi înfig bocancii. Nicăieri.
„Ancuțo, ai mai multă încredere în bocancii ăia, ce naiba!”, mi-a spus Oase. „Ai aderență. Pune ca lumea toată talpa”.
Oase are un talent să facă haz de necaz. De câțiva ani e foarte pasionat de alpinism și-și petrece verile mai mult pe pereți de stâncă, decât pe cărări. Se orientează bine, așa că sunt liniștită în preajma lui, indiferent de traseu.
„Nu mai pune, mă, genunchii peste tot. Încearcă să te și uiți unde înfigi picioru’ – poate ajungeți la performanța de alpiniste cu genunchi frumoși, deși cam paradoxală asta”.
Am alunecat prima dată, m-am speriat puțin, dar eram bine. Am avut destul loc să mă sprijin pe ambele picioare, așa că m-am adunat și am încercat din nou.
„Ţine-te bine de cordelină, că te tragem noi”, mi-a strigat Andra de sus.
Am reușit în cele din urmă, dar m-am revoltat. Depindeam prea mult de coardă și nu eram în stare să urc pe cont propriu. Îmi doream ca hornul vieții să se termine mai repede și să nu mai dau de pasaje nasoale.
N-au trecut zece minute și am dat de o surplombă – o stâncă foarte bombată care m-a obligat să fac un pic de limbo sub ea și să tremur când am văzut că mă înclinam spre hău. Şi era hău căcălău. Am trecut tiptil de ea cu pași îndoielnici, aproape luând-o-n brațe și am ajuns din nou în fața unei stânci fără prize; doar câte un moț pe care abia aș fi putut să-mi agăț cu deznădejde vârful bocancului. Mi-am găsit un punct de sprijin și am încercat să gândesc o strategie. Andra mi-a întins din nou cordelina.
„Trage-te bine de coardă, cât să ajungi la prizele de mai sus”.
Jeleu, un ploieștean roșcat și simpatic care iubește stânca și care nu poate să se încrunte, a trecut și el de surplombă și a venit în spatele meu. Am făcut o încercare. N-a ieșit. Nu puteam nicicum să prind bocancul de ceva. Am revenit pe platforma salvatoare și m-am uitat buimacă în sus.
„Hai, Ancuța, că poți, curaj”, l-am auzit pe Jeleu din spate.
Şi eu știam că pot. Am înfășurat coarda de două-trei ori pe mâna dreaptă, m-am prins cu stânga de o priză minusculă și-am tras însetată de ea. O vedeam pe Andra, îl vedeam pe Dani, dar am început să alunec (cu spatele de data asta). Am apucat strâns de tot coarda de care-mi atârna viața, am agățat platforma cu călcâiul drept și m-am ghemuit transpirată toată.
Tremuram, aveam ochii mari și morcovul băgat adânc, dar încercam să-mi revin, să-mi reglez pulsul și să atac din nou. Înapoi n-aveam cum să mă întorc. Dar nici curaj nu mai aveam; mi-era frică să mai sfidez vreo stâncă. Am mai rămas ghemuită câteva minute în timp ce Jeleu încerca să-mi dea curaj.
Deodată, îl văd pe Oase urcând peretele din dreapta și ajungând deasupra stâncii care mă limita pe mine.
„Ancuțo, tu vrei să-mi schimb părerea despre tine? Hai, dă mâna”.
Când am simțit palma lui de om la 1.86 m înfășurată pe încheietura mâinii stângi, am știut că o să fie bine. A lustruit un pic stânca cu spatele meu și apoi m-a tras pe bolovanul salvator, unde m-a îmbrățișat de „vezi că se poate?”. Pentru prima oară, mi-au dat lacrimile pe munte.
Rox, prietena lui Oase, mi-a zis că noi ăștia de urcăm pe munte suntem foarte egoiști:
„Dacă alunecăm de pe undeva și murim, asta e, nu mai simțim. Dar cei care ne însoțeau și cei de acasă rămân îndurerați și se învinovățesc. Ne gândim doar la noi”.
Are dreptate. E nevoie de o doză de egoism să faci trasee de genul ăsta, un pic de nebunie și mult calm ca să poți depăși situațiile limită. Trebuie să te aduni cât mai repede dacă nu vrei să te adune salvamontul.
21 comentarii la Muntele fabrică egoişti
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
Vă rugăm să ne scuzaţi, cum mai vreţi să protestaţi?
La Cluj, protestele au scos (mai) toate bulele în stradă.
DoR de Cluj: Scrisoare din Pata Rât
Pata Rât este un loc despre care toți clujenii știu că există undeva la marginea orașului, dar foarte puțini chiar au mers acolo, pentru că nu este un loc în care să vrei să te plimbi.
Decât atât, decât
Apare uneori o molimă de vorbire care anulează toate diferențele dintre clasele sociale.
… si voua vi se pare responsabil sa promovati o astfel de persoana sa plece in munti mai inalti si mai periculosi?
Sunt multi tineri care au acest vis, de a ajunge pe Mont Blanc. Nu banii sunt problema cea mai mare, am cunoscut tineri care au ajuns acolo si s-au si intors cu mai putin de 100 de euro. Problema (sau provocarea) este sa fii pregatit fizic si mental pentru situatii extreme.
Din articolul de mai sus nu vad unde ar fi responsabilitatea, sau pregatirea mentala de a ajunge pe masivul Mont Blanc.
But the again, e frumos sa arati ca promovezi oameni cu aspiratii inalte ;), nu-i asa?
Silvia, trebuie să ştii că fiecare ieşire pe munte e o lecţie de viaţă şi oricât de bine pregătit ai fi, rămâi om şi e normal să nu fie totul roz. Tocmai momentele de genul ăsta îţi întăresc psihicul şi te fac mai puternic. De asta se numeşte „antrenament”. Şi ca să mergi pe Mont Blanc nu trebuie să faci văi alpine neapărat(care sunt statice, trebuie să ai forţă în corp, să gândeşti mişcarea şi cum iei stânca în braţe), e de ajuns să mergi prin Făgăraş, Retezat etc., pe trasee marcate (care îţi antrenează rezistenţa la drum lung). Eu am ales să merg pe o vale 1. pentru că le ador, 2. pentru că mă solicită mai mult.
Şi n-a zis nimeni că dacă o să am toţi banii ăia la mine, o să-i cheltui. Dar prefer să mă întorc cu ei, decât să am nevoie şi să n-am de unde să-i scot. În afară de munte, pot interveni o grămadă de alte probleme – cu maşina, cu vreunul dintre noi sau mai ştiu eu ce.
Ancuta noastra….de cand te stiu eu nu am vazut om mai senin, mai onest si mai curajos ca tine. Si nici unul mai zambitor ori mai optimist. Sunt mandra ca esti prietena mea, ca te cunosc si ca esti pe cale sa iti indeplinesti un vis pe care altii il pituleaza in vreun colt de gand gen „ar fi frumos sa fac si asta”. Daca macar jumatate dintre noi am reusi sa avem incredere in fortele proprii la fel ca tine pana si lumea ar fi un pic mai buna.
Si inainte sa se ridice glasuri care sa ma critice pentru ce spun…o spun pentru ca am urcat cu tine prin muntii nostri minunati, am baut acelasi ceai, am impartit un pateu, un primus, un izopren, un cantec.
Si ai toata stima mea, tot respectul si promit si o tona de clatite la intoarcere 😉 urca Mont-Blancul, Ancuta!!! Si sus, „inima ta de muntoman” va zambi fericita, spre Bucegii de acasa!
Vreme buna si carari cu soare!!
Mersi Claule! Când mă întorc te sun să pregăteşti clătitele alea 🙂
Eu am fost pe Hornul Coamei atat vara cat si iarna. Vara am plecat pe horn de la baza acestuia ( din hotel Galbinele cum i se spune) si am parcurs traseul la liber fara asigurare dar cu casca de protectie deoarece ploua si riscam sa ma trezesc cu ceva pietris in cap..:) Pe timp de iarna l-am facut numai cu asigurare. Mentionez ca acest traseu nu este unul dificil ci unul de nivel mediu. Sincer eu sunt curioasa ce ruta vrei sa abordezi in Mont Blanc. Sfatul meu este sa nu incerci sa faci o ruta complicata deoarece sincer daca ai avut probleme pe Hornul Coamei…nu vad cum ai putea face unor trasee peste 3A ( grade vechi). Daca faci potecareala…nu o sa iti fie greu!Inca ceva…mjoritatea vailor din Bucegi si chiar si hornul Coamei nu depasesc 3A (in grade noi cam 5 ar fi. Cel mai bine ar fi sa fii obiectiva cu tine insuti si sa stii ca nu este rusine sa faci un traseu lejer in mont blanc dar sa il faci bine si in siguranta decat sa te duci pe un grad pe care nu il stapanesti! Sppor sa ai!
Bibi, nu, hornul nu e greu, e chiar foarte fain şi o să mă întorc negreşit să-l fac cum trebuie, cu tot entuziasmul! Ăsta e un text despre frică, despre o alunecare ce te poate face să-ţi pierzi încrederea şi la alte săritori (pentru că blocajul a fost sus, nu în forţa corpului) şi despre cum am trecut peste, încurajată şi susţinută de prieteni. Şi da, pe Mont Blanc voi merge pe ruta clasică, nu mă duc să fac performanţă acum, ştiu care-mi sunt limitele, poate la naul, sau peste doi voi putea ataca o altă faţă a lui, dar nu vara asta. Scopul este să urc la aproape 5000m acum, să ies din România şi să şi scriu un jurnal fain din toata călătoria, cu tot cu întâmplări din oraşele prin care trecem, să scriu cum e pentru mine prima ieşire din ţară. Mersi mult pentru sfaturi şi cărări senine 🙂
Şi am simţit nevoia să scriu textul ăsta pentru că e prima oară când păţesc asta de când merg prin văi, fie iarnă sau vară (Adâncă, Comori, Mălin, Morar, Caraiman-Zangur, dintre Clăi etc.). Mi-a fost frică în momentele alea şi am recunoscut.
Tot incerc sa gasesc cel mai bun mod de a formula dezacordul pe care il resimt cu titlul si concluzia acestui articol fara sa creez senzatia ca desconsider experienta relatata, pasiunea, dorinta de a calatori s.a. Mai mult, nu caut altceva decat sa apar muntele, care nu se poate apara altfel, fara sa caut sa aplic vreo judecata autorului articolului, ci continutului sau.
E insa un titlu care contine o aberatie, creat cu lipsa de respect fata de cei care simt fata de munte ceea ce undeva pretinde si autorul ca simte (o atractie catre aventura, catre experientele limita, catre lectiile pe care muntele le contine s.a.m.d.)
Mai mult, e un titlu mincinos si lipsit de logica, incondeiat cu concluzia astfel incat sa se sustina cumva necesitatea minciunii acestei propozitii. Aberatia ideii si in genere lipsa ei de fond de orice fel nu are legatura, atentie, cu „jocul expresivitatii” si figurativul. Este o incongruenta in sine, o alaturare de termeni nu exagerata, ci esential ne-fondata, indiferent de explicatiile care i se dau.
Avand in vedere ca editorii acestei reviste trebuie ca inteleg faptul ca de dragul dragului nu poti da un titlu care este opus adevarului, realitatii, si ilogic pe deasupra, numai pentru a regla conturile in finalul articolului – ce sa mai zic de argumentul „e bun pentru ca atrage atentia”.
In felul asta, jurnalismul ar incepe sa fie (si este oricum deja pe-acolo in anumite hartii colorate pe care le citesc oamenii in metrou) o suma de aberatii in fata carora cititorul trebuie sa selecteze si sa justifice anticipativ si retrospectiv pana cand ajunge la esenta ascunsa bine, daca o fi si aia pe-acolo.
Ca sa fie mai clar, iata si un exemplu: <> – titlul – iar finalul articolului, justificarea: „economia este, conform unui prieten, un razboi in sine, asadar da, mi-am dat seama ca da, putem spune ca cele doua tari sunt in razboi” – exemplul nu este potrivit cu adevarat pentru ca macar aici eroarea e una singura, pe cand in cazul nostru in afara acestui soi de eroare mai exista una – alaturarea unui aspect de realitate (muntele) si a unei trasaturi umana (egosimul), si sublinierea unui semn de rezulta intre ele, lipsit de noima, logica si sens.
Din pacate, cred si eu cum probabil a crezut (sau mai degraba simtit) si autorul, ca acest titlu cu grad de enormitate este „singura sansa” ca acest articol sa rasune si in mintile celor care nu cunosc pasiunea pentru munte in sensul de alpinism si drumetie astfel incat, nu-i asa, povestea văii cu ochiu-n creangă sa fie spusa, IBAN-ul de la finalul ei sa fie folosit si toata lumea sa fie fericita. Si iarasi spun, nu am nimic nici cu IBAN-ul, nici cu ideea de donatie pentru un vis, si nici cu alte idei conexe acestui articol nici cu stilul de viata al autorului, nici cu experienta in sine pe care a trait-o.
Insa titlul contine o eroare de judecata care incrimineaza o realitate (a muntelui) far niciun argument valid (ar fi fost si greu avand in vedere ca in genere muntele provoaca, dac-o fi sa provoace cu adevarat, si hraneste – ca sa fortam putin – oameni care contin in ei cu totul alte trasaturi decat egosim/altrusim. (Sau poate ca ne-am luat cu valul si nu stim ce inseamna cuvantul, conceptul.)
Specific ca inteleg foarte usor rationamentul final – daca mi se intampla ceva, sufera ceilalti, expunerea mea nu tine cont de ei si potential le face rau- insa nu are nicio legatura cu trasatura umana denumita –egoism– Egosimul este definit ca preocupare si atenție exagerată față de propria persoană și de interesele personale, în dauna intereselor celorlalti. Propriu-zis, ceea ce spune acest titlu este ca muntele ma face sa am un interes exagerat fata de a ma rani si sa nu tin cont de interesul mamei mele ca eu sa fiu in viata.
Care e in fond realitatea vazuta cat de cat corect si onest: Cand merg pe munte o fac pentru ca sunt pregatit fizic, constient de dificultatea traseului, adaptat si adaptabil la provocarile traseului pe care il aleg in cunoastinta de cauza, am un echipament potrivit, specializat, un control bun sau foarte bun asupra fizicului meu, o pregatire mentala pe masura. Interesul meu este sa ma simt bine, implinit, sa traiesc experiente puternice si relevate pentru fiinta-mi, sa cunosc posibilitatile fizicului meu in conditii anumite, sa cunoasc oameni capabili de aventura, de iesire din norma s.a.m.d. Culmea deloc culmea e ca interesul tuturor celor carora le sunt drag este FIX ACELASI. In caz contrar ar trebui sa imi pun o problema.
Riscul pe care mi-l asum constient este redus sau aproape de zero, si nu trebuie confundat cu parte denumita „extrem” din acest sport. Confuzia, cred, e usor de facut de catre oricine, insa un om care cunoaste aceasta activitate ar trebui sa fie capabil sa fac diferenta oricand.
Presupunem ca cineva care schiaza extrem (practica schiul extrem) se expune la un risc foarte mare. Nimic mai ne-adevarat. Intr-adevar corpul si mintea sunt folosite la maxim, conditile in care se pune omul in cauza sunt extreme (inaltime, frig etc.) dar asta nu inseamna in niciun fel ca riscul la care se expune nu poate fi redus si prevenit de o pregatire prealabila. Riscul si pregatirea sunt invers proportionale, iar riscul nu traieste in sine, ca un concept anstract aplicabil anumitor conjuncturi. Decat daca ne e lene sa gandim sau suntem incapabili de nuantari vitale.
La fel si cu alpinismul, cu semi-alpinismul si cu drumetia. In cazul celalalt, „egoistii” de care vorbeste autorul acestui articol sunt cei care se plimba pe jepii mici in slapi, sau in pantofiori simpatici, cei care, in fapt, isi asuma o activitate pentru care nu sunt pregatiti. Interesul lor este sa faca pe vitejii, si in mod evident, nimeni altcineva decat ei insisi nu are interesul acesta. Asta insa nu are nicio legatura cu muntele, cu ce creeaza el, provoaca el, nutreste el. Cu egoismul are o legatura firava, trasa cu clestele. Acest aspect are legatura cu lipsa de educatie, lipsa de constienţă, lipsa de raportare corecta la tine si la mediul care te inconjoara si in care te manifesti. Unii o numesc cocălăreală si cand dai cu ochii de aceasta realitate, zău că parcă au dreptate.
Muntele, on the other hand, creeaza oameni buni, altruisti, capabili, cu simtul realitatii si cu putere de reactie, cu o pregatire mentala excelenta si cu un fizic de invidiat. Mai mult, muntele atrage oamenii cu principii si valori puternice, cu spirit de misfit si aspiratii bazate bazate pe experienta de viata, pe lectii, asa cum spune si autorul. Egoismul nu are, asadar, nicio legatura cu ceea ce se povesteste aici.
Iar asta inseamna un titlu pus prost. SI chiar daca pricep conceptul „Decat o revista”, personal nu suport conceptul Decat un titlu/Decat un articol/Decat o ambrambureala ca sa umplem online-ul si offline-ul/Decat asa sa mai dam un IBAN pe o poveste frumoasa/Decat niste confuzii majore pentru o realitate care merita mult, foarte mult mai mult.
Din moment ce tu ai citit articolul ăsta până la sfârşit ca să afli de ce naiba am dat un asemenea titlu şi te-a şi revoltat în aşa măsură încât să dai un comment de o asemenea anvergură, a funcţionat chiar foarte bine! Că nu eşti de acord cu el, e partea a doua. Iar dacă faptul că ne riscăm vieţile prin munţi, cu prăpăstiile lângă noi nu ţi se pare o formă de egoism faţă de cei de acasă, care te iubesc…asta e părerea ta şi ai dreptul la ea.
Nu înțelege greșit, nu este vorba de bani. Îți doresc să îți îndeplinești visul și să îți găsești oameni care să te sprijine. Ceea ce sublinez este altceva: nivelul de pregătire, dar și gradul de responsabilitate al părților implicate.
Nu este necesar să faci văi alpine, corect, însă comportamentul într-o situație extremă de acest tip spune și cam ce tip de reacție ai în alte momente. Mont Blanc are o reputație de a fi neiertător cu alpiniști nepregătiți, sau poate ghinioniști.
În final, menționez că era doar un punct de vedere, nu neapărat cel mai bun. Mi s-a părut corect să expun anumite aspecte.
Baftă!
Să fie! Cred doar că faptul că am mers 15 ore pe un traseu vale+horn+jepii mici la coborâre(pe noapte deja) e o pregatire destul de bună…atât fizică cât şi psihică (şi nu e prima vale pe care o fac, doar că la asta am avut câteva probleme). Şi sunt convinsă că toţi care au ajuns pe Mont Blanc au avut morcovi pe undeva prin Carpaţii româneşti, la un moment dat..şi asta e doar o altă părere. Nu ne naştem experţi.
Care e diferenta intre o parere despre o realitate si o realitate? Eu descriu o realitate si tu imi spui ca e parerea mea despre ea. Comentariul de o asemnea anvergura iti spune pe scurt ca modul in care alegi tu sa pui problema e gresit si ne-profesionist dpdv junralistic. E evident ca minciunile functioneaza – vezi Can Can, dar e problematic daca DOR se mandreste cu asta. Pentru ca eu pe-al doilea nu-l mai citesc. Confuziile si aberatiile primului sunt mult prea urate. In fine, am zis tot in comentariul anterior deja. Succes!
Având în vedere că ceea ce ai citit tu intră la categoria eseu personal, nu este deloc neprofesionist şi este adevărat tot ce am scris acolo, deci nu încalcă singura regulă general valabilă a jurnalismului. Am explicat în final titlul pentru că momentul în care am avut discuţia despre egoism, pe munte, mi s-a părut un moment cheie pentru tura asta. Am citat-o pe Roxana şi am aprobat-o. N-am ţinut cititorul până la final prin nicio minciună. E părerea unui grup, în care se regăsesc şi alţii, cu siguranţă.
@razvan zlavog : Dude, are you for real? adica tu vrei sa spui ca ai inteles cumva ca articolul de mai sus ar fi unul obiectiv? ti se pare cumva vreo demonstratie matematica? Anca a confirmat ca e o expunere subiectiva. Si atunci de ce esti tu impotriva libertatii in exprimare, mai ales ca nu e o revista de specialitate, in care sa ziceam ca ar trebui sa te exprimi mai obiectiv? Si nu inteleg de ce revista Dor nu ar incuraja valori precum sinceritatea si transparenta care reies din articolul Ancai? By the way, ai facut o cercetare, pe ce date te bazezi cand spui ca muntele creaza altruisti? Si daca sa zicem ar exista adevarul absolut pe care tu l-ai detine si Anca intr-adevar pune problema gresit, ti se pare o atitudine constructiva sa o insulti? Partea cu apararea muntelui e comica :). Poti sa aperi de vorbe rele ceva fara viata? Desigur, ai putea apara muntele de pasi care in mod cert ii fac mai mult rau decat vorbele Ancai, dar asta ar fi peste puterea omeneasca. Numai bine!
Bine ca ai trecut cu bine totusi si fara vreo afectiune serioasa, asta e cel mai important. Imi plac foarte mult articolele scrise aici, sunteti cam singurii care in interiorul unui articol explicati si ce inseamna diferiti termeni specifici.
E o aberatie cauza asta a voastra.
Vreau si eu o calatorie in Vietnam, am nevoie de 1000 de euro, ma ajutati? Va promit ca o sa scriu cel mai bun articol dupa experienta.
Cativa ani la randul am facut la randul meu trasee si alpinism prin Bucegi si alte locuri. Citind articolul acesta, nu pot decat sa ma intristez… Mie introtdeauna mi s-a parut ca muntele ar trebui sa nasca oameni, nu egoisti :). Intr-adevar, echipamentul actual iti permite sa vanezi mai mult senzationalul, si-atunci, c-o mana pe un filmuletz youtube si cu alta pe destin zici „da, Mont blanc, frate! Rup eu natura-n doua!”. Un cacat! 🙂 Mai bine las-o balta, draga Ancutza! Sau, daca nu abandonezi subiectul, lasa textele de genul asta, nu esti o noua Emilian Cristea, esti doar o fetiscana de orientare medie, care-a auzit de cateva varfuletze si vrea sa le transforme in nou subiect de asezonat salata existentiala. Te-ai dat pe Valea Galbinelelor si crezi c-ai izbandit ce? Nu e dintre cele mai usoare, dar nici dintre cele mai grele vai din Bucegi. Ai fost o data si ai facut dup-aia trei interviuri cu alpinisti? Du-te si dormi in stane si dup-aia, cel mult, poti face un documentar mai cu substanta… daca tii cu tot dinadinsul. Sunt personaje care, tacut si fara pretentii jurnalistice mondene, descopera intr-adevar muntele si tot ceea ce el ar trebui sa reprezinte inca: liniste, omenie, antrenament, intimitate etc.
Altfel, Mont Blanc este un varf ca oricare altul, destul de usor, altminteri, doar ca „da bine la palmares”, suna a „Decat o revista”. Mai umbla pe muntii nostri sau cauta locuri frumoase in afara (recomand Bulgaria, de ex), mai cauta-ti prieteni, mai lasa textele si intr-adevar, lasa-te de fumat, dar fa-o in liniste. Asa da bine la munte! 🙂
Stai linistita ca am batut si voi mai bate muntii nostri mult timp de acum incolo. Iar stanele, stancile şi refugiile nu-mi sunt deloc straine ca acoperisuri. Nu-ti face tu griji – am destui prieteni cu care sa urc – si nici nu incerca sa-mi explici ca muntele inseamna omenie, pentru ca stiu prea bine. Am vrut sa ajung in Alpi ca să văd cum ma descurc mai sus de 2500m, mai ales pe un traseu pe care urcă „toată lumea” şi nu ca sa ma dau viteaza, nici n-am susţinut vreodată că Mont Blanc-ul este super-greu-tehnic(ruta tete rousse/gouter)dar fiecare înţelege ce vrea. N-am scris despre Valea Gălbinele dpdv „ce tare sunt YO c-am urcat-o”, ba chiar am arătat că au existat momente de panică şi frică pe horn. Pentru că muntele are talentul de a te face să te simţi neputincios în unele momente – cel puţin pe mine. Şi nu cred c-o să-mi pierd vreodată frica de munte şi nici nu vreau asta. Iar dacă tu ai înţeles din eseul ăsta că eu vreau să fiu Emilian Cristea 2….las-o tu baltă.
Dragă Anca,
Mie imi sunt tare dragi textele tale- tocmai cred ca le-am citit pe toate din timpul „uceniciei”. Și îți țin pumnii să te întorci de pe Mont Blanc cu experiența pe care ți-o dorești. Totuși trebuie să-ți spun că textul acesta, poate din cauza felulului tău umil de a vorbi despre realizările tale dar măreț în a mulțumi altora pentru ajutor, lasă senzația că NU ești pregătită destul pentru așa o drumeție. Tu ai putea fi cea mai bună alpinistă din lume, atunci când vorbești despre lipsa echipamentului necesar, de friică cumplită și de nevoia de a fi salvată de alții, acesta e rezultatul în percepția cititorului. „Bine că a scăpat cu viață” ne-am gândit cu toții.
Apoi aș mai fi vrut să-ți spun și eu că pe cât e de profund eseul, pe atât de ușurel mi se pare titlul. Eseul este paragraf cu paragraf o pledoarie minunată despre prietenie, susținere reciprocă, visuri și idealuri înalte. Doar titlul nu. De altfel, după logica cu care argumentezi tu titlul ar insemna că toate sporturile extreme si toate meseriile deosebit de periculoase sunt născute din egoism. Nu spun că nu ar fi așa – o fi, dar muntele se deosebește de ele tocmai prin felul în care unește oamenii, nu e așa? De felul în care îi învață să-și apere reciproc creștetele cu mâinile goale.
Te așteptăm cu mai multe povești frumoase!
Și drum bun!
Mersi pentru aprecieri şi susţinere, Luiza 🙂 O să citeşti şi textul despre Mont Blanc în curând. Umilinţa de munte o s-o am mereu pentru că aşa consider că trebuie. Să-mi ştiu locul şi că el e mai puternic şi că joc după cum vrea el, nu el după cum vreau eu. Câteodată pierd pasul şi mă încurc, dar îmi revin, învăţ Cam asta a fost şi cu textul ăsta. Nu mi-e ruşine să-mi arăt fricile, şi ştiu şi că se interpretează greşit..dar sunt ei alpinişti profesionişti care recunosc frica şi acum. Iar muntele naşte şi adună cei mai frumoşi oameni,într-adevăr. Devenim însă, din cauza lui, egoişti faţă de cei de acasă, care nu ne înţeleg dragostea/pasiunea pentru munte, dar pe care i-am lipsi de prezenţa noastră, în cazul în care s-ar întâmpla ceva. Titlul doar ilustrează o concluzie pe care noi am tras-o atunci. Mersi înc-o dată pentru gândurile bune.