Street Delivery, de la A la Viitor
La 11 ani de la prima ediție, Street Delivery rămâne un demers curajos și extrem de necesar. Cristian Neagoe,…
La 11 ani de la prima ediție, Street Delivery rămâne un demers curajos și extrem de necesar. Cristian Neagoe, omul-cheie din spatele evenimentului pornit pe strada Arthur Verona din București, ne-a explicat de ce.
Portret de Cristina Petrescu /
De unde a pornit Street Delivery?
Când am organizat prima ediție, nici măcar nu am numit evenimentul „Street Delivery”. I-am zis Art Delivery — voiam să scoatem arta din muzee și galerii și s-o aducem în stradă. A fost un eveniment mult mai mic, de două zile, iar arta n-a prea putut fi scoasă în stradă dintr-un motiv destul de banal: exista riscul să plouă, exista riscul să fie distrusă de trecători, de soare, din motive neprevăzute. Ce voiam noi, de fapt, era să creăm un eveniment care să susțină ideea că strada Arthur Verona ar trebui pietonalizată. Așa că ne-am gândit mai bine la a doua ediție și i-am spus Street Delivery — un eveniment-manifest pentru revendicarea străzilor și a spațiului public real.
Inițial nu am pornit cu un apel de proiecte, nici nu am dat drumul unui concurs cu juriu. Eram PR la Cărturești și mi s-a încredințat misiunea de a gândi un mecanism prin care să avem conținut relevant pe o stradă închisă circulației auto. Am sunat oameni pe care îi admir, am căutat prieteni și cunoștințe care lucrau în lumea artei sau în diferite triburi urbane creative și le-am zis: Uite, avem o stradă, hai să facem ceva cu ea, hai să ne gândim cum s-o mobilăm. Încă de atunci, ideea asta de a mobila nu era doar la sensul propriu. Adică, nu doar să mobilăm cu scaune, mese și standuri, ci cu idei, cu moduri noi de a folosi orașul. Deci, ăsta a fost brief-ul la început: Hai să eliberăm strada de mașini și să o ocupăm cu ideile voastre.
Și s-a transformat între timp în…?
Acum lucrurile au crescut foarte mult. Vine foarte multă lume la Street Delivery. Suntem la a XII-a ediție în 2017. Ca orice echipă care crește trebuie, la un moment dat, să te profesionalizezi într-o oarecare măsură, pentru că dacă rămâi amator non-stop, oricât de plăcut ar fi, devine ineficient. Acum lansăm un apel de proiecte, în general cu câteva luni înainte. Acum vrem să-l lansăm, dacă se poate, la începutul anului, astfel încât echipele care se înscriu să se poată pregăti din timp. De multe ori, problema calității proiectelor la SD a fost datorată și faptului că am lansat prea târziu apelul. Pe de altă parte, se întâmplă deseori ca principala motivație a unora dintre participanți să fie aceea pecuniară, ceea ce iarăși nu ne ajută deloc să demonstrăm că putem crea un oraș mai bun.
Dar cum alegeți tema?
Nici asta n-a fost o problemă pe care să ne-o punem de la prima ediție. „Închidem strada pentru mașini și o deschidem pentru oameni” ni s-a părut un îndemn suficient pentru ca imaginația să ne zboare în toate părțile și să nu avem nevoie de o „specializare” pe stradă. Dar ne-am dat seama, pe parcurs, că e mai bine să le dăm oamenilor o temă la care să se gândească, fiindcă o restrângere a cadrului oferă, paradoxal, o mai mare concentrare și creativitate. Dacă poți face orice, de multe ori nu mai faci nimic. Dacă, în schimb, lucrezi în limitele unor constrângeri, asta te incită să vii cu soluții, îți pune ideile și cunoștințele în competiție cu ale altora și se creează o efervescență de care avem mare nevoie. În plus, ca să nu plictisim, tema diferită în fiecare an ne impune și nouă moduri noi, ne permite să ne transformăm abordarea și să oferim un alt fel de stradă de la an la an. Oricum, alegem tema în funcție de problemele orașului. Iar cum SD se întâmplă acum în cinci orașe și se extinde în fiecare an, îți dai seama că variațiile sunt tot mai complexe.
Ne întâlnim în echipă și propunem diferite idei, subiecte. E clar că la noi lucrurile se concentrează pe spațiul public, pe ideea de recâștigare a străzii, eliminarea mașinilor din centrul orașului (nu doar din Centrul Vechi), transport alternativ, spațiu verde.
Și proiectele?
Ce vedeți pe stradă e selectat, în proporție de 70%, dintr-un apel deschis de proiecte. Restul de 30% sunt invitații personale, în funcție de temă, către grupuri de artiști, de arhitecți sau de urbaniști despre care știm că lucrează în direcția căutată de noi. Îi invităm să propună proiecte pentru SD, iar ei se bucură de obicei să ni se alăture, fiindcă au încredere în motivațiile noastre și fiindcă, la rândul lor, doresc să apară în fața unui public curios, educat și numeros cu idei care, de obicei, sunt încă la sertar sau sunt mai de nișă.
Street Delivery 2012. Foto: Costin GheorgheStreet Delivery e și o platformă prin care sectorul creativ se poate afirma. Dacă vii cu o idee bună pentru oraș și știi să o pui în valoare, poți câștiga mai multă notorietate, poți primi contracte sau finanțări să-ți crești proiectul. De exemplu, trece cineva pe la Street Delivery și vede o idee mișto de casă autosustenabilă (cum e proiectul Prispa) și poate vrea să-și construiască respectiva casă. E o chestie oarecum aleatorie, nu suntem precum cartea de telefon să punem la dispoziție date de contact, dar fiecare își creează o rețea în cele trei zile pe stradă. Sau gândește-te la V-Tree, copacul solar care luminează noaptea și la care îți poți încărca gadgeturile și mașina electrică — tocmai a câștigat un premiu pentru inovație la Londra, după ce în 2015 a fost premiat și arătat prima oară publicului la Street Delivery.
Apropo, ne ceartă multă lume că nu punem pe site contactele tuturor proiectelor care au trecut vreodată pe la SD, ca să fie mai ușor de găsit. Poate n-ar fi o idee rea. Pe de altă parte, sunt foarte multe organizații cu o putere financiară mult mai mare ca noi care pur și simplu ar lua baza aia de date și n-ar mai face munca de a căuta. Mi se pare că asta e foarte important, să încerci să descoperi oameni noi, decât să copiezi idei și proiecte. Trăim într-o cultură tot mai pronunțată a plagiatului, ne e lene să mai facem propriile descoperiri, ne luăm unii după alții și remixăm la nesfârșit, chestie care ne poate duce la stagnare.
Fondurile, sponsorizările de unde vin? În afară de donatorii individuali despre care știm. Dar sunt doar ei?
Există și donatori individuali, dar ei acoperă o foarte mică parte din bugetul evenimentului. La început, proiectul a fost susținut de Cărturești și de Ordinul Arhitecților din România. Ei au pus cap la cap niște fonduri și niște resurse umane încât să se poată realiza evenimentul. Pe măsură ce am crescut, am început să primim propuneri de la diferite branduri care au văzut o oportunitate în a se prezenta publicului nostru sau au simțit pur și simplu că merită să ne sprijine, fiindcă venim cu ceva nou, care produce voie bună, responsabilitate socială și inovație. Pe parcurs, ne-am dat seama că n-ar fi rău să începem, la rândul nostru, să facem fundraising, să căutăm activ acele firme cu care ne putem conecta ca motivație, valori și imaginație. De pildă, la ediția trecută, care era legată de meserii, cei de la Bosch, prin intermediul NOD Makerspace, ne-au pus la dispoziție niște scule foarte tari, cu care copiii și trecătorii au construit căsuțe pentru păsări. Aceste instrumente costau zeci de mii de euro. Fără încrederea câștigată, nu ne-am fi putut permite să le aducem pe stradă. Deci nu e vorba întotdeauna de bani, ci despre cum să faci lucrurile să se întâmple.
Street Delivery 2016Lucrăm doar cu firme despre care știm că au un comportament etic, își respectă angajații, mediul înconjurător, valorile. Nu am acceptat și nu vom accepta niciodată sponsorizări de la firme care produc combustibili fosili, oricât green washing ar dori ele să facă pentru a-și construi imaginea. Cineva de la Roșia Montană Gold Corporation ne-a scris, la un moment dat, că RMGC vrea să devină sponsor principal la Street Delivery. Am refuzat. La fel și în cazul producătorilor de automobile, în afară de cei care construiesc mașini electrice sau pe bază de combustibili care nu poluează. Nu suntem total împotriva automobilelor — n-ai cum să trăiești într-un sistem global fără mașini — ne dorim doar să nu mai trăim într-o mare parcare mizerabilă.
Altă sursă de venit: aplicații la fonduri publice sau private. De pildă, Administrația Fondului Cultural Național. Aplicăm în fiecare an. În unii ani câștigăm, în alții nu. Ministerul Culturii și ARCUB ne-au mai susținut în 2016 și la unele dintre edițiile anterioare.
Când am făcut Train Delivery, de pildă, CFR-ul ne-a susținut nu cu bani, dar ne-a pus la dispoziție un tren și un peron. Să poți să mergi în Gara de Nord și să faci un eveniment de trei zile și un party la panoul de informații nu-i lucru simplu de obținut. Știind că au și ei de câștigat imagine și public și o umanizare a unei gări care e considerată foarte murdară, ne-au ajutat. De multe ori, implicarea și oportunitatea de a face ceva în niște spații care nu sunt ușor de deschis contează mai mult decât orice buget, fie el și foarte mare.
Train Delivery 2013/ Foto: Maria Drăghici
Cum s-ar caracteriza publicul care vine la SD?
Foarte eclectic. În marketing ai nevoia asta de segmentare a publicului. Din punctul ăsta de vedere, pot să-ți spun că sunt 60% public feminin, 40% public masculin, că avem un core target între 18 și 35 de ani. Dar dacă mergi pe stradă dintr-un capăt în altul, vei observa că oamenii sunt extrem de diferiți: de la copii în cărucior până la bătrâni cu baston care se plimbă pe stradă și se bucură de ce văd. Eu n-aș segmenta publicul în felul ăsta, ci aș miza pe ideea de a aduce împreună generații, vârste, interese, grupuri foarte diferite. Mie mi se pare că ăsta e marele câștig al Street Delivery, faptul că devine un loc de întâlnire pentru oameni care, în mod normal, nu s-ar întâlni nicăieri altundeva. Sau poate s-ar întâlni întâmplător fără să aibă conștiința comună a unui eveniment la care participă.
Nu vreau să zic că are de toate pentru toți, nu mă interesează o salată boeuf, dar cu siguranță un lucru pe care toată lumea îl dorește și pe care îl găsim tot mai puțin în București și în marile orașe din România e un spațiu de întâlnire, un soi de agora, un soi de forum, nu neapărat în sens politic, ci în sensul de spațiu public, social în care apropierea dintre oameni să creeze conversație, idei noi, încredere și coeziune socială. Pentru că asta mi se pare că lipsește cel mai mult societății noastre. Fiind așa de fragmentați în spatele gardurilor, în spatele ușilor închise, ne e foarte greu să mai ieșim împreună în stradă, fie doar să ne distrăm, fie să susținem o idee, niște valori.
Cam câți vizitatori are SD în București?
Undeva între 30.000 și 50.000 de oameni. Nu am o estimare clară pentru că, neavând poartă și bilete de vânzare, oamenii vin și pleacă, intră și ies după cum le e placul. Nici măcar dacă punem un senzor care să-ți spună câți oameni au trecut prin fața lui, nu putem ști că sunt unici, pentru că intră printr-o parte, ies prin alta, merg după cum le dictează curiozitatea. Unii vin pentru un concert sau pentru o plimbare, alții petrec pe stradă trei zile cap-coadă.
Ar putea oamenii să-și revendice ceea ce era, acum 100 de ani, spațiul de întâlnire?
Mi se pare că tot mai puțin poți să faci asta. Bucureștiul a devenit o parcare în care nici nu mai avem cu cine să ne negociem spațiul, suntem nevoiți pur și simplu să ne adaptăm. Asta se poate transforma în ceva foarte periculos. Nu numai că drumurile publice nu mai sunt cu adevărat publice, nu doar că ne-a fost furată strada de sub picioare și că suntem învățați de mici să ne ferim de ea, dar până și trotuarele au devenit spații din care mașinile te împing înapoi în stradă. Și dacă ești în stradă și ai un accident, nu e vina șoferului, ci a ta: Ce căutai tu pe stradă? Păi căutam un loc prin care să trec mai departe. Vrei să-ți șterg mașina cu hainele mele până ajung la serviciu sau la școală? Nici nu mai vreau să mă gândesc dacă aș fi nevăzător sau într-un cărucior cu rotile — aș fi practic un deținut la domiciliu, dacă nu vreau să-mi rup picioarele sau să fiu călcat de mașină.
E vorba în primul rând de politicile urbanistice pe care autoritățile le preferă în ideea că șoferii ar avea prioritate față de pietoni. În societatea noastră, dacă ești pieton, ești un fraier. Șoferii au toate privilegiile, inclusiv pe acelea de a-ți ocupa spațiul și de a-ți distruge habitatul.
Dar apropo de planuri urbanistice. Ce s-a întâmplat cu planul urbanistic zonal de la care a pornit proiectul? Mai există vreo șansă ca el să fie pus în practică astăzi?
Da, șanse există. Nu știu dacă există cu actualul primar, tind să cred că nu. Cu siguranță n-au existat cu primarii pe care i-am contactat până astăzi. Planul urbanistic zonal a fost depus la Primărie în 2006, odată cu prima ediție a evenimentului nostru manifest. Cred că Videanu era primar. Primăria l-a super lăudat, au semnat pentru el, l-au aprobat. Doar că nu e de ajuns ca ei să-și dea acordul. Cineva trebuie să se și apuce să-l pună în practică. Este vorba de un plan care implică niște costuri pe care doar o administrație le-ar putea susține, fie și cu bani din fonduri europene sau cu implicarea anumitor entități private. Cărtureștiul sau Ordinul Arhitecților nu pot face asta pe cont propriu pentru că nu gestionează asemenea fonduri și pentru că nu au autoritatea necesară.
Edilii noștri l-au pus într-un sertar și timp de cinci ani noi i-am tot tras de mânecă: Hai să-i dăm drumul, hai să facem ceva. Ne-au dat așa, cu zăhărelul, câteva lucruri mărunte, dar nu nesemnificative, pentru care arhitectul Șerban Sturdza s-a luptat mult. De pildă, am reușit să lărgim trotuarele de pe strada Verona, să le pavăm cu piatră cubică, să punem bolarzi pentru a împiedica parcarea pe trotuar, am realizat Piațeta de la Biserica Anglicană. Înainte, se circula cu mașina pe acolo. Acum e o piațetă care, în mod normal, ar trebui să fie o insulă de spațiu public, dar bineînțeles că anumiți întreprinzători au făcut terase și, practic, a devenit un spațiu comercial și de parcare, lucru pe care l-am reclamat la Poliție. Au venit, au constatat, dar n-au făcut mare lucru pentru că X este rudă cu Y. Sunt niște complicități de te doare capul. Dar nu renunțăm. În definitiv, mai bine e o terasă decât mașini care circulă non-stop.
Vă e teamă că noul primar ar putea pune piedici în organizarea evenimentului? În contextul declarațiilor din vară ale doamnei Firea, cum că orașul devine blocat din cauza evenimentelor de stradă.
Nu știu dacă aș numi-o teamă. E o dezamăgire că, după atâția ani de Oprescu și alții ca el, bucureștenii n-au putut mai mult. Nu vreau să politizez, dar practic oamenii ăștia sunt genul cărora nu le pasă. They don’t give a shit about the city. Pe ei îi interesează cum să facă să le fie lor bine. Nu sunt genul de oameni care să fie interesați, în mod real, de oraș.
Unul dintre principiile SD este să fie critic la adresa problemelor orașului. Încercăm să incităm oamenii să vină cu soluții la niște probleme majore. Dar nu ai cum, tu și prietenii tăi, să veniți cu o soluție genială în lipsa unor autorități care să vă sprijine să o aplicați, să o implementați. Au fost băieții și fetele cu VTree, copacul solar, despre care îți ziceam mai devreme. Un astfel de copac ar putea să fie plantat la orice colț de stradă și dezvoltat în așa fel încât Bucureștiul să devină un oraș solar-powered (cel puțin pentru iluminat, telefoane mobile și mașini electrice). Probabil că ar fi costat ceva, dar sigur ar fi costat mai puțin decât toate panseluțele, asfaltările inutile, benzile de biciclete pe trotuar sau schimbările de borduri din șase în șase luni.
Nu cred că își va permite nici PSD-ul, nici Firea să oprească un astfel de eveniment. În primul rând pentru că primăria s-a lăudat foarte mult cu SD, ca și când ar fi fost un proiect de-ale lor. Dacă te uiți în broșurile primăriei generale din ultimii ani, o să vezi SD ca un proiect al primăriei București. Noi nu le-am dat acordul să facă treaba asta. Ne bucurăm că-l consideră important, dar ani de zile ei nu au dat decât semnături pe o autorizație de desfășurare. Au făcut doar minimul legal: să trimită jandarmi și să anunțe pompierii și poliția să închidă străzile. Ceea ce e important. Dar nu e ca și cum ar contribui la conținut. Și nici nu vrem să se apuce și să ne impună conținut. Abia în ultimii doi ani am început o colaborare productivă cu ARCUB, care finanțează o parte din artiștii și proiectele de pe stradă.
Doamna Gabriela Firea ne-a invitat în ianuarie să discutăm despre evenimentele care vor avea loc în 2017 în București. O să mergem la întâlnire și o să ne susținem cazul.
Procesul legislativ e greu?
Odată ce te obișnuiești cu el, nu mai e. Dar da. Dacă vrei tu acum să închizi o străduță la tine în cartier e dificil, pentru că trebuie să știi de unde s-o apuci. Nu există niciun site care să-ți spună cum să faci. Ne gândeam chiar să punem pe site un mini kit de Cum să-ți faci SD la tine în cartier.
Dar trebuie să vii cu părinții de acasă. Noi am avut noroc cu Ordinul Arhitecților, care e un organ consultativ al Primăriei, și cu Cărturești, care nu e un lanț de librării de ignorat în țară. Am venit, să zicem așa, cu mama și cu tata.
Dar, uite, în 2015 am vrut să extindem SD în zona străzii Dianei. Cei de la Have a Cigar voiau să facă pe o bucată de stradă un mic târg, iar noi voiam să mutăm toată partea de bazar care devenise prea mare în SD. Ce le-a zis Poliția: „Nu vă dăm autorizație dacă luați semnături de la toți cei care locuiesc pe stradă”. Oamenii s-au dus din ușă în ușă. Unii nu erau acasă, iar pe alții nu-i interesează. E imposibil să iei semnături de la toți și nici măcar legea nu-ți cere așa ceva. Genul ăsta de unanimitate e cvasiimposibil de găsit. Trebuie să fie doar trei pe toată strada și să fie prietenii tăi. Dar în mod normal sunt zeci de oameni pe o bucată de stradă și sigur o să fie un Gică-contra care o să zică: Nu, domne, mă deranjați!
Noi încercăm să discutăm din timp cu asociațiile de locatari din zonă. Cei mai mulți sunt de acord și înțeleg demersul nostru. Dar sunt și alții care zic: Domne, eu vreau să-mi parchez mașina fix acolo pe stradă. Ce vii tu cu hipsterii tăi? Ei au tot dreptul să-și exprime opinia și noi avem tot dreptul să insistăm că sunt 362 de zile pe an în care ei au lucrurile așa cum le vor (dacă într-adevăr știu ce vor). Să ne permită și nouă măcar trei în care să arătăm un model alternativ. Nu zicem că e cel mai bun, dar e un alt fel în care ar putea să existe într-o societate. Trebuie măcar să vezi cum ar putea să fie lucrurile dacă nu ar fi așa cum sunt în fiecare zi, ca să-ți faci o idee. Sigur, în cele trei zile se concentrează un an, și atunci e posibil să exagerăm cu aglomerație, sunet, entuziasm. Dar hai să vedem — dă-ne un an strada și lasă-ne să o facem pietonală cum știm noi. Oare vor mai vrea oamenii să o folosească doar pentru trafic auto și parcare? Eu pariez că nu.
Șerban Sturdza spunea, într-un interviu, că ar dori ca autoritățile să simtă că pierd teren în fața noilor comunități care se formează în București. După 10 ani de SD, conștientizează autoritățile problema asta?
Trebuie să fie mai puțin arogante ca să simtă treaba asta. Eu cred că e evident că societatea civilă este formată din astfel de comunități, de oameni cu idei mișto, care se mișcă, nu sunt o masă amorfă, vor să facă lucruri chiar în pofida faptului că nu sunt susținuți. Simplul fapt că nu îi ajută nimeni îi motivează și mai tare. Pe alții, însă, pe cei mai mulți, îi scârbește, îi transformă în cartofi de canapea sau îi face să plece din țară.
Nu îmi dau seama în ce măsură autoritățile se prind de chestia asta. Cred că, mai degrabă, rămân în mentalitatea lor de things are never gonna change. Dar lucrurile se schimbă într-un ritm atât de accelerat încât nu cred că-și mai dau seama. Încet-încet, pământul o să le fugă de sub picioare. Cred că treaba asta nu se întâmplă doar în România. E o tendință generalizată odată cu ascensiunea internetului și a comunicațiilor instantanee. Cultura începe să devină o chestie în fierbere. Statul deja a pierdut din puterea pe care o avea în ultimele secole. A devenit un soi de mamaie care îți spune: Hei, n-ai voie să faci aia.
În acești 11 ani de SD ați observat o fluidizare a relației cu autoritățile?
Da și nu. Primim autorizația mai ușor pentru că Primăria s-a obișnuit cu evenimentul, știu că ne controlăm bine treaba, iar ei n-au mare lucru de făcut.
În schimb, în ultimii ani, Administrația Străzilor a ajuns la concluzia că SD le ocupă spații de parcare. Și au început să ne pună să plătim parcările de parcă oamenii care trec pe acolo ar fi mașini. Orașul, așa cum îl văd ei, e privit din perspectiva parcării. Nu sunt suficiente locuri de parcare. Dacă ar fi după ei, ar pune parcări și în parcuri. Nu ne interesează că nu avem mai deloc spațiu public, ei visează doar parcări. Fiindcă fiecare loc de parcare le aduce bani fără să miște un deget.
Practic, tot nu au învățat că faceți evenimentul de atâția ani.
Ei știu că-l facem. Dar și-au dat seama că pot să ne taxeze. Am închis parcarea de la Ateneu și trei doamne au tăiat bilete de parcare. Voiau să ne dea dovada că am plătit. Mi s-a părut un act artistic în sine să le văd pe doamnele acelea cum se chinuie să rupă mii de bilete, câte unul pentru fiecare oră în care noi „parcam” acolo niște activități sportive între oameni. Am zis că le păstrăm pentru muzeul SD, la secțiunea „Prin ce am trecut ca să recuperăm spațiul public”.
Dar chiar aveți un muzeu?
Nu, nu avem. Mă gândeam așa, în perspectivă. Când o să ajungem bătrâni, să facem un muzeu. În istoria orașului, eu cred că o să conteze anii în care am luptat pentru mai mult spațiu public. S-ar putea să fie o luptă inutilă. S-ar putea ca mașinile să învingă până la urmă.
Dar în Europa nu mai înving mașinile. De ce trebuie să învingă la noi?
Ți se pare că noi suntem foarte europeni? Noi suntem încă în anii ’70 cu politicile astea. Facem aceleași greșeli pe care le-au făcut toți ca și când am fi total autiști. Sunt politici care au fost demonstrate de zeci de ani ca fiind greșite. Ideea de a construi mai multe benzi și bulevarde largi nu face decât să aducă mai multe mașini. If you build it, they will come. Dacă faci piste de biciclete, lumea o să folosească mai mult bicicletele. Trebuie doar să le oferi infrastructura. Sigur, nu o să se întâmple de pe o zi pe alta. Dar uită-te câți oameni merg acum cu bicicleta pe Victoriei, pe lângă cei pe trotinete, role, skateboard-uri. Începe să fie folosită, chiar dacă e o chestie mai mult de jucărie. Nu e cea mai eficientă sau utilă pistă de biciclete, dar e singura care e, cât de cât, aproape de ce ar trebui să fie. Pistele de bicicletă pe trotuar sunt o prostie sinistră și ilegală: incomodează pietonii, mașinile oricum parchează pe ele, îți rupi bicicleta în borduri, nu poți prinde viteză, sunt practic inutile. Nu faci decât să pui în pericol integritatea fizică a ta sau a celor din jur, care n-o să stea să se uite că au călcat pe o bandă galbenă când tu vii cu viteză din spate.
Street Delivery 2007
Este adevărat că urmează să fie demolată casa de pe Arthur Verona, pe calcanul căreia pictați în fiecare an?
E o amenințare serioasă, dar nu știu să-ți spun când. Fostul proprietar ne-a spus că el a vândut-o unui grup de companii care vor să folosească terenul. Există și un proiect făcut încă de prin 2007 de clădire de birouri în locul casei respective. E foarte probabil să se întâmple, doar că au probleme legale mari. E zonă protejată, la mai puțin de 100 de metri de monumente istorice clasa A: Biserica Anglicană, Casa Universitarilor. Dacă nu reușesc să dea o șpagă undeva să primească autorizațiile, ceea ce se poate întâmpla, nu cred că vor reuși să demoleze foarte ușor. Până la urmă, însă, proprietarul poate să facă ce vrea, atâta vreme cât respectă legea. Noi nu susținem încălcare dreptului de proprietate, încercăm doar să spunem că valoarea estetică și identitară pe care am adus-o acolo în ultimul deceniu s-ar pierde.
Street Delivery 2011Dar dacă s-ar demola, evenimentul ar rămâne tot pe Arthur Verona?
Noi vrem să continuăm aici pentru că nu ne-am terminat misiunea și vrem să insistăm până când o să avem un răspuns pozitiv din partea autorităților. Dar putem să facem spin-off-uri sau derivate din eveniment și în alte locuri: Rahova, Gara de Nord. Putem să facem chiar și în Ferentari dacă găsim bani. Ideea e că putem să adaptăm conceptul. Ne gândeam să facem un soi de Dâmbovița Delivery: pe Splai, înspre NOD Makerspace, cu sprijinul lor, cu avem plute, caiac-canoe, rățuște imense șamd 🙂
Cum ați simțit anul acesta sprijinul Ministerului Culturii? Și aici mă refer la ministrul Corina Șuteu care s-a alăturat imaginii SD.
În mod evident, a fost un lucru extraordinar. A fost un soi de legitimare, după 10 ani, a acestui eveniment. Sigur, l-am mai avut pe Toader Paleologu, un alt Ministru al Culturii, care a venit la o conferință de presă acum mai mulți ani. Dar Corina Șuteu a făcut mai mult decât atât, a susținut evenimentul de-a lungul anilor, a discutat cu personalități care au intrat apoi în juriu și au donat pentru proiectele cele mai bune. Ne-a ajutat și cu idei despre cum să organizăm mai bine evenimentul, cum să aducem mai aproape stakeholderii. Cred că implicarea ei a fost un mare câștig.
Dar dacă SD a schimbat oamenii într-o oarecare măsură, oamenii au schimbat SD?
Fără îndoială. Oricum e greu de cuantificat în ce măsură am reușit să schimbăm mentalități, dar eu cred că parte din ce s-a întâmplat în ultimii ani, 2012-2016, inclusiv cu ieșirea în stradă și cu Roșia Montană, cu spiritul civic care a crescut și a pus dinți democrației românești, a fost influențat într-o oarecare măsură și de faptul că oamenii s-au tot întâlnit pe stradă și au ajuns să se cunoască. Pentru că în lipsa unei încrederi în celălalt nu poate să existe coeziunea care să te facă să ieși în stradă și să colaborezi pentru o revendicare legitimă.
S-a întâmplat și invers. E un eveniment care se bazează într-o foarte mare măsură pe prezența publicului. Dacă ar fi doar proiecte pe stradă și ar trece o sută de oameni să le vadă, nu s-ar crea atmosferă. Publicul creează atmosfera și SD este un eveniment determinat de public, de felul în care se simte publicul, de genul de public care vine. Sigur că și evenimentul își filtrează oarecum audiența prin felul în care comunică. Experiența SD nu ar exista în lipsa oamenilor. E un eveniment care se bazează pe atitudinea și pe bucuria cu care vin oamenii. Dacă ei vin triști, o să fie un SD trist.
Street Delivery 2010
Dar nu cred că sunt triști.
Nu, pentru că dacă ar fi triști nici n-ar ieși din casă. Sunt foarte mulți oameni care îmi zic: „Băi, n-avem cum să nu venim la SD pentru că toți prietenii noștri sunt acolo. E evenimentul verii!”
Eu știu că în mod normal orice eveniment e precum un balon care crește, crește și, la un moment dat, se fâsâie. Aș vrea să cred că reușim să-l facem mai bine, ca să se fâsâie mai greu. Sau poate că nu sunt foarte multe alte evenimente de gen, deși există, de pildă, Femei pe Mătăsari care e făcut de niște oameni care vin în continuare la SD și care au preluat de la noi concept, know-how. Există Inițiativa Favorit și multe alte comunități care își cer drepturile și își recuperează orașul. Nu suntem genul de eveniment care pune copyright pe un concept. Ar fi bine să fie ca genul ăsta de acțiuni să se viralizeze și să fie tot mai mulți vecini care fac în cartierele lor astfel de evenimente.
Dar ca o proiecție, cât timp, ca echipă, v-ați mai vedea făcând asta?
Nu pot să vorbesc în numele echipei, pentru că membrii ei au tot venit și au plecat. Eu sunt în proiectul ăsta de la început. L-am inițiat, dacă vorbim de conținut, și nu doar de închiderea străzii. Eu aș face treaba asta toată viața.
Dar de unde atâta energie?
Nu știu. E parte din viața mea acum. Și dacă știu să-l fac și simt că oamenii continuă să se bucure, aș face în continuare. Nu e ca și cum faci treaba asta de cinci ori pe an, deși lucrezi la ea tot anul. Când organizam și Train Delivery, era o muncă dublă, dar atât de mișto! Viața are super mult sens când ce faci activează lumea. Acum, Street Delivery se întâmplă în cinci orașe și vrem să schimbăm structura în așa fel încât în fiecare weekend să fim în alt oraș și să putem duce proiecte dintr-un loc în altul, ca să devină un eveniment cu adevărat național. Proiectele cele mai bune din București să meargă și la Timișoara. Și apoi împreună cu cele mai bune din Timișoara să mergem și la Baia Mare, Cluj, Iași și așa mai departe.
În fiecare săptămână vin propuneri noi: de la Brăila și Galați (vor să facă Street Delivery pe Dunăre), de la Bacău, Vaslui, Alexandria, Sinaia, Chișinău, Ruse. Oamenii simt că e o idee bună și merită aplicată și la ei în oraș și ne roagă să îi învățăm cum să facă. E un eveniment prin care transformi, atât cât se poate, lumea din jurul tău.
Ruxandra Cosma e în anul II la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2016 a făcut parte din programul DoR Lab, o serie de workshopuri organizate în redacția DoR pentru o echipă de studenți la jurnalism.
S-ar putea să-ți mai placă:
Sonia ridică mâna (fragment)
Pornită în căutarea unor povești cu securiști, Sonia descoperă că trecutul e mult mai complicat și personal decât credea.
ColaboraDoR: Mircea Drăgoi, graphic designer
Mircea Drăgoi este graphic designer și blogger, are trei copii și 37 de ani. În timpul liber călătorește, grădinărește…
Nae Caranfil: În filmul meu, între ludic și responsabil are loc o bătălie
Am stat de vorbă cu Nae Caranfil despre motoarele interioare care au dus la crearea celui mai nou film al său,…