Viaţa mea în regiment

Deplasare ușoară cu steliștii până la Pitești. Prima pentru mine. Cosmin, frate-meu, nu mi-a propus niciodată – ce să facă soră-sa cu el și cu băieții. O deplasare trebuie să fie momentul lui special de rămas la bustul gol cu băieții. Să se uite cruciș de la alcool și să nu îl arate nimeni cu degetul.

Era o dimineață răcoroasă de primăvară, în 2010. Steaua juca cu Mioveni, fără prea mari așteptări, deci nici suporterii nu erau în febra spectacolului fotbalistic. Dacă deplasările mari sunt renumite pentru mersul cu trenul, cu nașul, acum eram doar câteva mașini – „elegant”, cum ar spune Albină. Îl cunoscusem atunci, în parcare la Billa. Mi-a fost prezentat drept unul dintre tinerii bătrâni care nu se poate decide care grupare îi place mai mult: tinerii vânjoși de la Hunters sau veteranii de la ERA. Porecla i se trage de la deprinderile de apicultor ale tatălui său. Mă amuz fantastic când rostește cu poftă „grozaaaav” sau „elegant”, acompaniat de un făcut cu ochiul. Nu cred că mi-a reținut numele, dar a memorat contrariat, cu gura ușor întredeschisă, că sunt sora fratelui meu și și-a activat manierele.

Mă simțeam din nou ca în excursie cu frate-meu. Prilej de distracție, bătut din palme, ghiftuială, zâmbete tâmpe și sincere. Cosmin era la volan, eu, copilot și Albină stătea în spate alături de Nicola și Ghiță. Pe Nicola îl știam de la alt meci. Îl cheamă Andrei, se pare, dar filiația îl urmărește: mama lui e cântăreața. Ghiță are ochelari, e slăbuț și tăcut; n-are nimic din modelul de huligan imaginat de toată lumea.

În mașină era liniște. Ascultam în surdină Kazi Ploae și Specii. Nu l-au convins pe frate-meu, așa că am revenit rapid la Paraziții, dezmorțindu-i pe băieți. După jumătate de oră, ne-am oprit la primul popas, o cârciumă unde trebuia să ne întâlnim cu ceilalți. Un popas în drum spre meci trebuie prețuit pe măsură.

Deplasarea asta era, pe lângă o relaxare de duminică, parte din cercetarea pentru lucrarea mea de licență în sociologie, prin care studiam subcultura ultra și potențialul ei de conflict. Prima oară făcusem teren în anul II, când m-am dus la Gorj să urmăresc niște bocitoare. Priveam și ascultam triourile de Nuțe și Mioare de parcă ar fi fost o specie pe cale de dispariție. (Nu că nu ar fi. N-o să mai stea nimeni să împartă cele trei cântece de priveghi sau să învețe cântatul la goarnă.) Fiecare din femeile astea era un stereotip de drama queen rurală: așa ajungi să fii cunoscută la înmormântări.

În anul III am urmat sfatul profesorului de sociologie: să nu îmi fac licența de mântuială, să nu mai stau cu „copy paste”-ul pe spusele altora și să scriu mai mult „de la mine”. M-am frământat, gândindu-mă ce să contemplu cu gura deschisă. Ceva marginalizat, hulit și blamat. M-am gândit să îl întreb pe frate-meu, dar nu l-am nimerit într-un moment prea bun: tocmai se certase cu soția, pentru că se ducea iar la meci. Or, la el meciul ține vreo 12 ore. Şi se întâlnește cu băieții ăia măcar o dată pe săptămână. Cum glumește cu ea, „trebuie să semneze condica”.

În cap a început să îmi urle „It’s raining men!”. Armata Ultra – ce mai rămăsese din ea – era subiectul ideal. Peluza Sud era marginalizată, hulită, ambiguă și blamată. Îi și știam deja pe-o parte dintre bărbații ăștia, aveam intrări. Se arăta și-o teză: primul lucru pe care mi l-a spus Cosmin despre ei e că dacă cineva s-ar gândi să-i politizeze, ar putea să își facă treaba cu ei. Forță represivă. Potențial revoluționar. Tigrii lui Arkan.

Nu puteam merge în picioare când auzeam prima dată sunetul mingii de fotbal pe maidanele bucureștene. Abia vedeam mai sus de genunchii osoși îmbrăcați în jambiere colorate. Înainte de E.T., m-am minunat în fața creaturilor pubertare în pantaloni scurți, tricouri decolorate și freze aproape tapate de praf. Vocile alea de o stridență schimbătoare încă îmi răsună în cap, alături de bătutul covoarelor și mirosul metalic al barelor dreptunghiulare din spatele blocurilor. Zdrang, zdrang și un clinchet de chei atârnate de gât.

Cosmin, frate-meu, spune că am avut privilegiul să mă nasc după el – cu 11 ani chiar, el are acum 35, iar eu 24. Întotdeauna am vrut să fiu frățiorul acceptat de fratele mai mare, chinuindu-mă excesiv să îmi demonstrez utilitatea. Mai mult alergam pentru a ține pasul lui veșnic grăbit. Trebuia să fiu hiper-vigilentă când jucam șeptică și macao, pentru că trișa tot timpul. Mi-am îmbunătățit viteza la scris, pentru ŢOMAPAN: mă chinuiam pentru punctaj de 10, lăsând animalele și numele de izbeliște. El era competitiv, eu, cea care primea porunci de cățărat pe garduri pentru a cânta Treceți batalioane sau de tras sania prin fața blocului – în toiul verii. O parte din copilărie a trebuit să dorm cu un ochi deschis, pentru a împiedica cioacele de cazarmă preferate de al meu frate. Nu mă plictiseam niciodată: când se termina crema de pantofi, trecea la pastă de dinți.

Frate-meu a fost cel care m-a ajutat în clasa I la tema pentru care trebuia să găsesc cuvinte cu „ghe” și m-a trimis la școală cu cuvântul „gherilă”. M-am impus cu un cuvânt exotic, drept copilul care știa prea multe. El mi-a dat B.U.G. Mafia, în ’96. Nu pricepeam eu chiar ce vor ăia cu Deasupra tuturor, dar erau triviali fără opreliști și îmi alimentau fantezia cum că aș putea să fiu un băiețel de nădejde. Așa am ajuns prin clasa a V-a să mă aliez cu un coleg ca să facem propagandă prin bilețele cu versuri din Mafia. Sigur că am stârnit mai multă controversă decât el, eu fiind cea care a ajuns în biroul directoarei. Da, mama bănuia corect, mă învățaseră băieții să înjur, dar nu prietenii fratelui meu, ci băieții de pe casetă. Tata râdea pe sub mustăți, explicându-i directoarei că nu e nimic rău să cunosc expresiile astea, doar voi ști să le folosesc în caz de nevoie.

În Bucureștiul anilor ’90, asfaltul era o mică opreliște în jocurile copilăriei. Copaci mai puțini, cretă mai multă, multe țevi, cornete pentru suflat, pentru semințe, gumă Turbo. Ai noștri erau mai mult plecați de acasă. Munceau, ca antreprenori proaspăt capitaliști, pentru că fiecare om trebuie să își depășească condiția. (Mama mi-o spune încă, o dată pe săptămână. Nu e cicăleală, e un constant reminder de nădejde.) Mama ne ducea în expediții la cumpărături în centru – eu mă îmbrăcam la Romarta Copiilor, iar Cosmin își lua haine de bairam de la Castel. Era o desfătare totală să ies din lumea mea mică și să mă bucur de spectacolul adolescenței lui. Cu bairamuri, combine, CD-uri, fete cu tocuri, rochii și machiaje, băieți cu gel și pantaloni con.

Fotbalul era o constantă în casă. De-abia îmi mijiseră ochii când mă holbam la frate-meu cum își lipea cu sfințenie cartoanele cu fotbaliști, calculând fiecare milimetru dintre fiecare literă a numelui fiecărei echipe. Deși existau influențe rapidiste în familie, pasiunea pentru Steaua venită prin filiația mamei l-a acaparat pe Cosmin. Miuțele s-au întins până-n adolescență, a jucat și la Steaua, preluările cu capul marcându-i forma nasului, devenit trademark prin peluză. După ce un picior i-a dat de furcă vreun an, fantezia jucătorului s-a înăbușit. Asta nu i-a domolit pasiunea și a continuat să meargă la meciuri, fiind printre cei mai prezenți suporteri ai Stelei: fie acasă, pe Ghencea, fie în deplasări în țară sau străinătate, fie la Nuți, birtul unde se strâng băieții când Steaua nu are teren.

Tata a murit când eu aveam 16 ani. S-a curățat repede, în șase luni. Am văzut cum cancerul câștigă bătălii fără niciun soi de regiment de armată. De atunci, fratele meu mai mare poate a încălțat niște pantofi puțin mai mari și a început să-mi predice spiritul milităresc. Aveam parte de reproșuri constante legate de felul în care îmi îngrijesc pantofii și hainele, făcutul patului, orele de ajuns acasă, sutimile care îmi lipseau din notă. Mi-a fost cel mai aspru critic și singurul îndreptățit să îmi arunce cuvinte precum „proasto” sau „nu ești în stare”. Le-am auzit rar, dar îmi stârneau lacrimi instantaneu. Când trăia tata, aveam aceeași reacție când el folosea aceleași cuvinte cu fratele meu. Plângeam și îi luam apărarea – chiar și când i-a spus răstit tatei că se lasă de școală și se face barman pe vapor.

Așa realizez cel mai de preț avantaj al poveștii ăsteia de-o viață cu „sora universală”. Întotdeauna sunt Flavia, sora lui Cosmin – ca nimeni să nu uite că am un frate protector, care nu ar aprecia nicio formă de avansuri sau vrăjeală la adresa mea. Am ajuns să-mi observ rolul ăsta nu numai cu prietenii lui, sau cu tovarășii lui de regiment, ci și cu restul băieților, care mă preferă drept confident, nu țintă de agățat. În copilărie, am fost plimbată, amuzată, cărată în spate de diverși băieți. Cu timpul, prin ei, am avut acces la casete cu filme și muzici piratate. Cât fratele meu avea întâlniri amoroase, eu mă întrețineam cu Queen, Guns N’ Roses, Metallica, Madonna, Michael Jackson și Stephen King.

M-am trezit că sunt de fapt fată tocmai în pragul adolescenței, când mă cocoșam ca să îmi ascund sânii. Mi-a luat ceva să îmi îndrept postura și să îmi accept sordida apartenență feminină. O perioadă, am încetat să îi mai explorez teritoriile fratelui meu, în favoarea unei proprii personalități – una de fată, chiar. 

În liceu, mi-am făcut și eu un pluton de fete, am plecat în propriile deplasări, precum niște cercetașe, am dat discoteca și bairamul familiar pe cluburi și partyuri, am respectat cu succes ora matinală a cafelei, weekendul de petrecanie, 1 Mai-ul, Crăciunul și Revelionul, aparițiile DJ-ilor de afară, veniți în București sau în alte orașe. Ocupate cu întreținutul petrecerilor, băieții erau personaje episodice sau seriale. Am învățat să-i evit pe cei pasionați de mersul la meciuri, pentru că ajungeam inevitabil să vorbim de Cosmin și mă izbeam de niște ochi dați peste cap – nimeni nu îndrăznea să atenteze la sora fratelui meu.

În timp ce eu îmi construiam propriul univers, Cosmin mergea la meciuri, prețuind fantastic deplasările. Nu erau puține zilele cu miștouri la adresa loviturilor, răgușelilor și ochilor umflați și înroșiți de alcool. Băutul ocazional în cadrul haitei nu este simbol de degradare, ci ține de natura bărbatului în dezvoltare. Până și mama, după indignare, invocă amuzamentul pe seama veșnicului joc masculin. Apropo de imaginea de new-age army a unei galerii de fotbal: ca și pe front, rămâne cine poate.

Primul meu moment de viitor antropolog a fost o bătaie ruptă din rai, mâncată de Cosmin într-o deplasare la Buzău, soldată cu unul pentru toți, și toți pentru… 100 de metri garduri. Într-un regiment, fie el oficial sau nu, unisonul trebuie să fie literă de lege. Așa funcționa și Cosmin în 2000, la 23 de ani. Câțiva băieți veniți la meci au considerat amuzant să se lege de un localnic cu părul lung. Localnicul avea și el prieteni, ceva mai mari și mai serioși. Fratele meu, care se uitase la multe filme cu Van Damme și Bruce Lee, a încercat să intervină. Rezultatul nu a fost unul favorabil pentru el: a sfârșit semi-conștient, cu maxilarul căzut, arcadele însângerate și haina furată. Au urmat câteva luni de lichide consumate printre sârmele din gură.

Nu am auzit prea multe de la el în acele câteva luni, dar nu mă îndoiesc că s-a îndoit de multe dintre crezurile lui teribiliste de până atunci. Dezertor nu a fost niciodată, așa că s-a întors pe stadion, filtrând mai atent oamenii, cu riscul unei aparente aroganțe.

Când am intrat în cârciumă, i-am găsit pe toți instalați la masă. Stăteau precum niște cavaleri teutoni îmbrăcați în Fred Perry, la o masă lungă, ovală. Respectând canoanele, se serveau beri și cărnuri. Răsunetele machiste s-au oprit câteva momente, cât m-a prezentat fratele meu, rezumând optim misiunea mea academică. Publicul era ascultător, dar oarecum ostil. N-am înțeles asta atunci, așa că mi-am comandat un suc, ca o fată cuminte cu studii superioare. Ghiftuiala a continuat pe o tăcere apăsătoare. Frate-meu a elucidat momentul de silenzio stampa, zicând cu un râs batjocoritor: „Ați auzit, mă, că era să vă las mai puțini?”.

Mulțimea a dat drumul la bombănituri de ușurare și comentarii la adresa evenimentului. Se pare că fratele meu avusese o ieșire violentă într-o dimineață târzie, după botezul primului născut al bătrânului prieten Avalanșă. Nu numai că băieții i-au trimis devreme acasă pe restul mesenilor, dar Cosmin, încurajat de alcool, și-a defulat o veche nemulțumire cu unul dintre ei, folosindu-și cureaua. Pe moment, femeia și sora din mine s-au speriat: mama nu ar trebui să afle, evident. Pe de altă parte, băiatul latent a râs înțelegător.

Ne-am întors la drum și, după ce am ocolit pe ceva străduțe, am ajuns la stadionul din Pitești. Am râs ca fraiera de ei, văzându-i cum se chinuiesc să ocolească băltoacele și movilele de noroi, pentru a nu-și murdări tenișii, predominant albi. Am avut parte de propriile umilințe, când m-am ciocnit de un băiat cu pălărie identică – am observat o mină mirată că o fată poartă haine de băiat; sau invers. La intrare, ne-au întâmpinat jandarmi zâmbitori. Dacă pe Ghencea nu intri nici cu un pai, pentru că ar putea fi transformat în armă contondentă, în Pitești m-au lăsat să intru cu o cameră video, spunându-mi: „Înțelegem și noi, domnișoară, că nu suntem chiar de prin zonă!”.

Pe stadion, băieții au fost surprinși să audă că au din ce în ce mai mulți adepți. Mă gândesc că e ceva să auzi cântece inventate de tine, de la oameni care le știu fără să fi fost pe marele și snobul tău stadion din capitală și fără să ia parte la întâlnirile ad-hoc. Sașa, un tip mic de înălțime și foarte sprinten – l-am văzut suindu-se pe garduri sau strivit la mantinelă de jandarmi –, părea nemulțumit și nu-mi dădeam seama dacă era jocul – plictisitor și previzibil – sau vremea imprevizibilă – ba se dezbrăca la tricou, ba-și punea geaca pe el – sau camarazii care încinseseră o șuetă lângă scaune, uitând de spirit, cântec, sincroane. Niște bannere obosite stăteau atârnate anost.

Toată lumea părea cinică, leneșă și blazată. Dar au venit la meci și sunt puține stadioane care îi mai lasă să intre. Iar dacă meciurile din străinătate sunt adevărate carnavaluri emoționale, deplasările în țară le reamintesc doar că lucrurile se mișcă și se schimbă greu.

Steaua a bătut, nimeni nu s-a isterizat de fericire. S-au împărțit doar câteva replici sarcastice la adresa echipei, s-a bombănit, fiecare cu ale lui. Şi-au reluat toți mersul pe vârfuri până la mașini, pentru a continua scurt și moale ceva discuții la drum, pe autostradă. Mai o bere, un sandviș, înghețată de la benzinărie. Până acasă, somn greu pentru băieții din spate. Am rămas eu, pe scaunul din dreapta, cu frate-meu. Am schimbat doar câteva replici, rămânându-mi timp să mă uit pe geam.

Steaua a avut dintotdeauna o galerie consistentă (dar nu există estimări documentate ale suporterilor). Înainte de Revoluție, mii de cadre ale armatei umpleau stadioanele Stelei ceaușiste; după ’89, cultul stelist a depășit barierele sistemului statal.

Oamenii nu mai veneau încolonați spre stadion, ci preferau să se înghesuie pe lângă garduri pentru a-și aclama echipa. Uniformele suporterilor au început să se schimbe: epoleții au fost înlocuiți de logourile Adidas, Nike sau Umbro. În anii ’90, treningurile erau hainele bune, de duminică.

Anii 2000, deschiderea granițelor și surplusul de informație adus de internet au adus un soi de emancipare. A-nceput un freamăt de independență printre miile de suporteri odată numiți „Armata Ultra” (în latină, „ultra” are sensul „dincolo”, implicația fiind că entuziasmul lor este dincolo de normal). Mulțimea organizată sub Jean Pavel, primul și, până acum, singurul lider recunoscut al galeriei Stelei, s-a scindat după plecarea acestuia în 1998.

O parte nu l-a acceptat pe noul lider desemnat de conducere și așa s-a născut Peluza Sud. Cei din Peluza Sud voiau înlăturarea patronului, Gigi Becali, care și-a asumat și a pătat palmaresul echipei, voiau reabilitarea și consolidarea valorilor și simbolurilor clubului: prestigiul, respectul celei mai „titrate” echipe românești, devotamentul stelist – valori pe care ei le vedeau denigrate de actualul conducător.

Sandu Bulgaru’, sau Păr Vâlvoi, era acolo cât eu eram ocupată să fiu fată. El mi-a explicat că „odată cu mutarea noastră, spuneam tare și răspicat că ne dorim o mișcare curată, o mișcare care să fie ghidată de principii și de valori. Eram nemulțumiți de situația jucătorilor care se pierdeau odată ajunși aici, de meciurile ale căror rezultate le cunoșteai cu o săptămână înainte și, nu în ultimul rând, de faptul că toată conducerea clubului pentru care noi făceam atât de multe, era împotriva noastră”.

S-au instituit ritualuri, au început să apară batalioane mai mici și mai omogene: Vacarm, Stil Ostil, Hunters și multe alte născoceli cu subtext. Un rol important l-a jucat gruparea Ultras, care a adunat membri și din celelalte orașe mari ale țării și a făcut pasul spre Peluza Sud, atrăgând astfel și alți băieți cu ștate vechi. A fost momentul în care peluza care deja căpătase o identitate a căpătat și contur.

După 2000, cultul pentru armata Lazială – suporterii numeroși și bine organizați ai Lazio Roma – s-a cam stins, suporterii adoptând lifestyle-ul huligănesc britanic. Nu doar că luau în calcul violența, dar au devenit atenți la consolidarea grupurilor (nu a îndrăznit nimeni să le numească „firme”, cum era tradus prin filme ca Green Street Hooligans sau Football Factory) și la cultura hedonistă și materială. Grupurile stăteau în baruri, consultau bordeluri, vizitau muzee sau rătăceau pe străzi în căutarea autenticului. Curioși la unison, marcau noi teritorii prin interacțiuni directe cu alte regimente de prin Europa, consumând nesăbuit dintr-un romantism revoluționar al veșnicei schimbări.

Dacă vrei o cauză pentru care să militezi, o găsești într-un regiment de ultraserie. E frumos că sunt multe cauze comune multor grupuri, chiar și dincolo de culorile preferate de fiecare. Ca și în armată, sunt reguli de respectat: ședințele, desființarea unui batalion dacă un singur membru este dezonorat de alții prin atac, desființarea dacă îi sunt furate simbolurile, fie steaguri sau bannere.

Violența e atribuită oricărui grup masiv de oameni, cu putere de ierarhizare, organizare și, în special, forță. Or, o armată extrovertă social ar fi teren ideal pentru un potențial mic dictator. Păzea la influență și autoritate, unite într-un mușteriu.

Dar, deocamdată, băieții declară în cor că „dacii liberi nu au lideri”. Protestele de la începutul anului din Piața Universității au fost cele mai mari la care au participat; au fost și cele în care s-au evidențiat. Au ieșit la suprafață – pe lângă câțiva instigatori – purtători de cuvânt și oameni de acțiune. Oamenii au recunoscut în suporteri vâna, responsabilitatea socială și chiar spiritul de luptă, latent în conștiința tuturor celor din piață.

Protestele se simțeau proteste cu adevărat, când erau ei acolo. Astfel, dincolo de culori și stadioane, s-a înființat Asociația Suporterilor, care trebuia să arate că ei cred în ceea ce rostesc, fără a încorpora violență sau degradare. Mizează pe uniune, diversitate și acceptare, cum ar spune multe figuri luminate. În lucrarea de licență, am scris despre ei academic că sunt o subcultură de conflict, cu direcție proprie, visând la potențialul revoluționar. Apoi, mi-am continuat, inevitabil, „terenul”.

Evident că nu pot să beau cât frate-meu.

Mă întorc la el cu povestirea, precum mă întorc în fiecare seară acasă. Îl aud cum îi cântă Treceți batalioane unei mogâldețe cu ochii mari și strigă „Stea-ua, Stea-ua” în fața televizorului. Anul trecut, înainte să devină tată și să treacă familia în fruntea priorităților, ar fi scandat cu Carabină, un bărbat cu o statură impresionantă și o prezență asemenea, fie la stadion, fie la Nuți (localul care nu se numește așa, l-au botezat ei după o chelneriță oacheșă și dezinvoltă care nu mai lucrează acolo, dar pe care o cinstesc cu ocazia fiecărui meci).

E sâmbătă seara, așa că eu ies în oraș. Şi decât să ies cu un băiat, mai bine cu un regiment de bărbați cu care am siguranța că n-o să am parte de apropouri și vrăjeli ie$ine. Regimentul ăsta de bărbați e regimentul meu. Pot încadra în contexte mai puțin ortodoxe cuvinte precum „clei”, „clanță” sau „clan”. Mă amuz la recomandarea culturală românească „Ia cu varză, că-i grozav!” și am preluat papagalicește expresia „Asta-i cea mai taa-re!”, tărăgănând-o ferentarist oricând mă mir de ceva. De patru ani de când îi studiez oficial, am fost la meciuri – ale Stelei și ale echipelor adverse –, am fost cu băieții în deplasare, am vorbit cu suporterii devotați și i-am îndemnat la reflecție și rumegare, am stat pe la Nuți și prin alte bodegi, i-am urmat oriunde puteam găsi o identitate de grup, oriunde se înrădăcinează prietenia.

Am devenit Ştrangulatoarea pentru Balamuc – l-a inspirat fie cureaua folosită de Cosmin în incidentul anterior menționat, fie îi par pur și simplu sălbatică și nebună. Pentru Albină, sunt o „cumătră de nădejde”. Iliescu se amuză de scrisul și misiunile mele și mă ironizează cu „Giornalista Terorista”. Avalanșă mă ia la mișto constant, acuzându-mă chiar el, căruntul, că-s bătrână și [de modă] „veche”. Seba îmi vorbește elevat până când îmi pune piedică, iar Sandu Iubitorul de Bulgari crede că „sunt cu Satana”. În rarele momente de afecțiune, mai mulți mă alintă Crețulina.

Am ajuns să mă plâng deseori de singurătate unui grup de băieți care deseori îmi înțelege ieșirile colerice și mi se adresează cu „coaie”. Sora universală înțelege și nu judecă. Așa ar trebui să fie. Am încercat să accept când mi-au spus de o discuție că nu e de mine. Mă abțin când predică lozinca „Dacii liberi nu au lideri!” – deși în cap îmi răsună epopeea lui Arkan și ai lui Tigri, un mercenar care și-a constituit o armată din suporterii Steaua Roșie Belgrad, pentru a detrona un întreg sistem politic.

Totuși, de multe ori îi condamn. Pe ei, pe frate-meu. Îi condamn pentru că, probabil, nu pot înțelege tot. Iar dacă înțeleg ceva, prefer să fie partea umană, pe care o voi apăra cu sfințenie. Familia o poți pierde, dar o poți reconstrui oricând, știind ce cauți. Nu aș trăi veșnic într-un regiment de unitate, în jurământ de castitate și neprihănire. Dar aș prețui tot ce am învățat de la el.

De când am venit în cârciumă, tot râd că trebuie să îi țin locul lui Cosmin și să întrețin petrecerea până dimineață. Muzică avem de la cel mai bătrân DJ din istorie, Iliescu are zâmbetul și mișcările la purtător și încingem o Lambada. Băieții se prind că dacă mă trimit la dans cu Iliescu e lipici bun de fete pe ringul improvizat. Toți serioșii și-au lăsat discuțiile, revistele istorice, berile și îndoielile, ca să danseze pe Madonna.

Nu am voie să mă opresc, îmi tot spune Avalanșă. Lucrează la o agenție de pariuri și e o adevărată avalanșă în vorbire și în expresii, făcând stand-up cu jargoane. Îl știu dintr-o drumeție până la mare, cu Intercityul. Era cărunt de pe atunci, chiar îmi părea mai bătrân decât acum. Dar și eu eram mai mică.

Pe la 02:00, Carabină, Seba și Iliescu propun să mergem în altă cârciumă, la o poveste mai liniștită. Îmi comandă o Cola, pentru că nu mă încurajează să beau, și îmi expun părerile lor politice. Nu găsim soluții, dar creăm auditoriu din alți câțiva clienți. După vreo alte două ore, mă hotărăsc să plec acasă. Seba și Carabină mai rămân puțin să își dezbată dilemele masculine, în timp ce Iliescu mă conduce la mașină. Înainte să plec, îmi spune să-l sun, să știe că am ajuns acasă.

O armată extrovertă social ar fi teren ideal pentru un potențial mic dictator. Dar, deocamdată, băieții declară în cor că „dacii liberi nu au lideri”.

---

Flavia Constantin e pasionată de comunități marginale și povești cu întorsături subite.