Acasă, un spațiu trăit

Spui „istorie” și te gândești la secole de războaie, descoperiri științifice, creații artistice și călătorii legendare. Există însă o altă istorie, mult mai puțin spectaculoasă: a miliardelor de oameni care au trăit în case de pământ, apoi din paie, lemn, cărămidă și plăci de beton, făcute după cultura, statutul, posibilitățile materiale și priceperea fiecăruia. Generații întregi de oameni au mâncat, au muncit, au dormit, au făcut sex, adică și-au văzut în liniște de-ale lor.

„Acestea sunt tipurile de lucruri care ne umplu viața și gândurile, și totuși noi le tratăm drept neesențiale și nedemne de a fi luate în serios”, scrie jurnalistul american Bill Bryson, în introducerea cărții sale Acasă: o istorie a vieții private.

Bryson explorează trecutul locuirii pornind de la alcătuirea casei sale din Norfolk, Marea Britanie, și studiază cum schimbările ce țin de istoria mare ajung, până la urmă, în casele noastre și le remodelează. De exemplu, în casele bogaților, creșterea numărului de camere și împărțirea lor în funcție de utilizări a venit odată cu răspândirea ideii de intimitate în preajma Revoluției Industriale, adică foarte recent pe firul evoluției civilizației umane.

Secole la rând oamenii trăiseră laolaltă într-o singură încăpere, „strămoșul” actualului hol. Între timp, holurile s-au tot micșorat și au rămas doar încăperi de tranzit.

Sufrageriile au apărut abia în secolul XVII: înainte se mânca oriunde și oricând, spre exasperarea stăpânei casei. Băile de azi sunt rezultatul molimelor care au secerat Europa până la mijlocul secolului XIX.

După ce antropologii au tratat multă vreme locuința doar ca pe-un cadru în care se desfășurau relațiile interumane, în ultimele decenii au pătruns de-adevăratelea în spațiul domestic și au început să studieze obiectele ce-l populează. S-au lăsat mai întâi fascinați de idilicele case țărănești și de simbolurile conținute de acestea, însă au ajuns apoi și în apartamentele din blocurile comuniste, standardizate și aparent fără identitate, sau în ansamblurile rezidențiale ce-au împânzit zonele din jurul Bucureștiului.

Printre altele, au aflat că o banală masă poate zice multe despre felul în care se schimbă relațiile de familie, nota antropologul Vintilă Mihăilescu în volumul Acasă în lume, semnat împreună cu arhitecta Ioana Tudora și publicat la scurtă vreme după dispariția lui, în primăvara acestui an.

De la masa rotundă și mică în jurul căreia se aduna familia țărănească, la masa extensibilă din sufrageriile de bloc, în jurul căreia încăpeau toate neamurile în zi de sărbătoare, la masa minimalistă din noile bucătării americane, cele în care spațiul de gătit și cel de relaxare sunt unite.

Biblioteca are și ea poveștile sale: de la masiva mobilă interbelică la cea mai simplă, cu rol de vitrină pentru bibelouri din comunism, apoi la biblioteca Billy de la IKEA, pe care-o găsești în două variante de culoare în multe case; sau, după gust, la dispariția bibliotecii și a cărților ce o populau pentru a face loc canapelei visate.

Luate fiecare în parte, modificările astea par să țină de decizii personale 100%, însă reflectă de fapt alinieri și diferențieri între clasele sociale. Nu schimbăm doar niște mobilă, ci ne adaptăm vremurilor, cu gusturile și nevoile lor, și afirmăm ceva despre noi.

Momentul istoric al pandemiei COVID-19 s-a pogorât și asupra apartamentului nostru cu trei camere și 65 de metri pătrați din Dristor și-l tot remodelează, în timp ce mie îmi redesenează obiceiurile.

Am început să scriu textul ăsta așezat pe canapea, cu laptopul în brațe și cartea lui Bryson deschisă alături. Am continuat în bucătărie, după ce-am eliberat masa de farfurii și de firimiturile de după cină. Draftul al doilea îl scriu din pat, cu gâtul puțin sucit între pernă și tăblia patului, pentru că trăiesc cu impresia greșită că, dacă stau incomod, sunt mai prezent.

Mult mai disciplinată și productivă, prietena mea lucrează la biroul pe care l-am comandat și asamblat cu dureri de cap în primăvară. Tot pe-atunci am luat un router ca să avem Zoomuri fără întreruperi. Viețile noastre se decupează și se intersectează între pereții ăștia. Ne întâlnim la bucătărie, când ne facem câte-o cafea sau deschidem frigiderul pentru prânz, conversăm uneori pe Messenger și ne dăm câteodată întâlnire pe seară, pe hol, singurul loc neatins încă de muncă.

E un altfel de acasă decât cel pe care l-am desenat în minte anul trecut, când ne-am mutat aici. Până acum câteva luni era doar locul pe care-l părăseam în grabă când plecam la muncă sau către următorul apartament Airbnb din concediu. Îi știam mirosul pentru că-l regăseam seara, când mă întorceam de la redacție: un vag miros de lemn proaspăt și soluție de curățat suprafețele.

Acum ne-am obișnuit să prindem acasă lumina după-amiezii care se întinde pe parchetul fiecărei camere. Acasă cel de azi miroase a pâine prăjită și ciorbă și e înțesat de cabluri, încărcătoare și agende. Acasă e un spațiu multifuncțional, cu trasee și ritualuri noi: vinerea comandăm mâncare. La ora 13, în timpul prânzului, ne uităm la știri pe telefon. Din când în când scoatem măsuța din living ca să dansăm ori ca să facem puțină mișcare.

Parcă mai mult decât oricând, în pandemie casa ne este refugiu. Însă oricum o casă nu i-a fost vreodată omenirii doar dormitor.

O casă înseamnă muncă, hrană, creație, generații care se succed înăuntrul ei ca într-un ciclu al naturii. Casa adăpostește originea, dar poate însoți și devenirea, observa Vintilă Mihăilescu. Acasă se transformă întruna, pentru că n-a fost niciodată doar un loc, ci „o relație”, „un proces” și „un spațiu trăit”, scria el.

Ca orice relație puternică, cea cu locul pe care-l numim acasă ajunge să ne definească identitatea: înseamnă spațiul în care învățăm să trăim și la care ne vom raporta de-a lungul vieții. Avem impresia că doar noi, stăpânii, avem puterea să intervenim asupra locului, însă locul sapă adânc în noi, pe măsură ce petrecem mai mult timp înăuntru. Suntem oamenii locului mai mult decât am putea crede.

Într-o comunitate rurală, acasă înseamnă universul gospodăriei, cu grădină, animale, acareturi și toate grijile legate de acestea. Și în spațiul mai restrâns al locuinței de oraș munca a fost însă mereu importantă: în timpul comunismului și în anii tranziției, posibilitatea lucrului de-acasă a însemnat pentru mulți un trai ceva mai bun. Câte-o încăpere devenea, după caz, atelier de croitorie, cizmărie sau salon de cosmetică, în funcție de pregătirea și abilitățile locatarului. Mai recent, calculatoarele au diversificat posibilitățile de a munci de-acasă.

Un eveniment istoric cum e pandemia pe care-o traversăm înseamnă, pentru mulți dintre noi, o revalorizare a unui „acasă” pe care îl ignorasem. Întâi de toate, „acasă” înseamnă acum locul în care suntem feriți de pericolul nevăzut de afară, echivalentul peșterii în care strămoșii noștri se adăposteau de colți și gheare.

Ca bonus, adăpostul ăsta ne este mai confortabil decât oricând în istorie: avem intimitate, dormim pe saltele cu memorie, avem televizoare cu diagonală mare, gătim în bucătării dotate cu mașină de spălat vase și hotă. Avem acum ocazia să simțim toate astea, să ne împăcăm cu locuințele noastre și cu toate binefacerile lor.