Adina Pintilie: Dragă mamă

Dragă mamă,

Ții minte când te-am întrebat acum câteva luni dacă știi despre ce e Touch Me Not? Mi-ai spus că nu știi nimic. Și păreai ciudat de surprinsă de propria neștiință. Răspunsul tău m-a uimit și am avut nevoie de timp ca să-mi dau seama ce am simțit: a fost uimire, dar și altceva, poate dezamăgire sau tristețe.

Viața mea gravitează în jurul filmului ăsta de câțiva ani buni, mi-am investit în el toată energia, pasiunea și timpul, tot sinele meu. Nu numai că nu știai nimic, dar nici nu păreai curioasă să afli. E foarte ciudat, pentru că vorbim atât de des și mereu îmi pui multe întrebări. Vorbim despre sănătate, mâncare, bani, lucruri practice, dar de suprafață. Nu vorbim niciodată despre cine suntem, despre ce simțim cu adevărat. Și, în special, nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată cu tine despre intimitate, sexualitate, dragoste. Or tocmai lucrurile astea sunt esențiale pentru mine.

De ce nu m-ai întrebat niciodată despre ce e filmul ăsta? Și, oricum, eu de ce nu ți-am spus niciodată? Poate pentru că nu te-a interesat? Poate și eu m-am simțit ușurată că nu mă întrebi? Să fi fost oare o înțelegere tacită și confortabilă între noi să nu vorbim despre asta?

Când aveam 20 de ani, eram așa de sigură că știu ce e intimitatea, cum ar trebui să funcționeze o viață intimă sănătoasă, ce sunt conexiunea, încrederea, dorința, iubirea, siguranța etc. Pe măsură ce-au trecut anii, confruntându-mă cu viața reală, a început să mă tulbure tot mai mult o întrebare: de ce intimitatea vine la pachet cu atâta frică, vinovăție, neîncredere, singurătate? De ce orice moment de fericire e umbrit de teama că se va termina curând? Uitându-mă la propriile mele experiențe și la cele ale apropiaților mei, am început să mă îndoiesc din ce în ce mai mult de toate ideile mele despre viață, normalitate, dragoste etc, idei care altădată mi-erau atât de clare. Și așa am pornit într-o lungă călătorie de autodescoperire.

Pe parcurs, am descoperit influența complexă pe care o are propria copilărie, și, mai ales, legătura primară cu mama, asupra capacității noastre de a fi intimi ca adulți. Cum spune o dragă prietenă psihoterapeută: „Spune-mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum iubești”. Și cu cât experiențele sunt mai timpurii, cu atât suntem mai puțin conștienți de ele și se întipăresc mai puternic în modelele nostre mentale de comportament, care ne influențează profund viața adultă, felul în care ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți în intimitate, fără să ne dăm vreodată seama de ele.

Citind una dintre primele versiuni ale TOUCH ME NOT, consultantul pe scenariu cu care lucram la momentul respectiv a remarcat: „Se simte aici prezența puternică a unei mame absente; chiar dacă e invizibilă, o simți peste tot în scenariu.” Observația m-a uimit, pentru că în scenariu nu era nicio informație despre mama niciunuia dintre personaje. Erau doar scene în care urmăream comportamentul protagoniștilor în momentul prezent. Cuvintele mi-au rămas în minte și am înțeles mult mai târziu ce însemnau de fapt.

Cu tine, mamă, am învățat prima dată să iubesc și cum. Explorând retrospectiv primii mei ani de viață, am început treptat să scot la lumină această arheologie intimă: răspundeai nevoilor mele sau te așteptai să răspund eu la ale tale? Căutam la tine protecție sau fugeam de tine ca să mă protejez? Mă respingeai? Mă abandonai? Mă țineai în brațe, mă alinai? Am învățat să simt plăcere sau nu, să am încredere în alții sau nu, să primesc sau să mi se refuze lucruri? Cu tine am învățat prima oară ce să simt despre propriul corp și propria sexualitate, cum să-mi dau voie sau să mă controlez, cum să plâng sau să-mi ascund lacrimile, cum să îndrăznesc sau să-mi fie frică.

Când am început să-ți pun întrebări despre toate amintirile astea, îți amintești cât de greu a fost, pentru amândouă? Cât de diferite erau părerile noastre despre viață și cât de diferit percepusem aceeași experiență? Părea că-ți aminteai foarte puțin, iar eu eram de cele mai multe ori confuză, neștiind ce să înțeleg din ce auzeam. Am avut nevoie de mult timp și de multă muncă la mine însămi ca să înțeleg și să trec peste toate astea. Ții minte una dintre primele noastre discuții?

Tu – „Prima lună după ce te-ai născut a fost cea mai grea.”

Eu – „De ce?”

Tu – „Plângeai tot timpul?”

Eu – „De ce?”

Tu – „Ți-era foame… dar când te luam în brațe erai foarte leneșă, în loc să mănânci adormeai… și fiindcă nu sugeai am făcut o infecție la sân și plângeam amândouă toată ziua…”

Ce neînțelegere, mamă… În primul rând, cum de nu înțelegi nici azi ceva ce mi s-a părut atât de evident: nu-mi păsa de foame, voiam doar să mă ții în brațe și era așa de bine în brațele tale că adormeam. Mai târziu am aflat că uneori, când mama are dificultăți emoționale și poate nu se simte pregătită pentru copil, laptele își poate schimbă gustul, devine acru, și copilul refuză să-l bea. Când mi-ai confirmat că așa era, că laptele tău era acru, am simțit o tensiune puternică în stomac. Mult înainte să înțeleg rațional ce spuneai, corpul meu a știut și a reacționat, aducând la suprafață sentimentul acela atât de dureros – și totuși atât de familiar – de a nu fi dorită.

Și atâtea alte lucruri: cum te-ai întors la serviciu când eu aveam doar trei luni, cum plângeam când plecai, când erai plecată și continuam să plâng chiar și atunci când reveneai, ca și cum întoarcerea ta nu mă mai putea alina, ca și cum prezența ta anunța deja următoarea plecare; cum, mai târziu, când am început să merg de-a bușilea și să explorez lumea, să mă îndepărtez de tine, îți era atât de teamă că aș putea să pățesc ceva (de asta ți-era frică de fapt?) încât ai început să mă oprești din explorare, inclusiv din explorarea propriului corp și a propriei sexualități. Cum tu erai pe atunci toată lumea mea, de frică să nu te pierd, să nu-ți pierd iubirea, a trebuit să pierd mult din mine. Când am încercat să-ți spun toate astea, reacția ta ofensată a fost: „Cum puteam să-ți fac atâta rău, nici nu eram acasă”…

Îți amintești și de nenumăratele mesaje contradictorii pe care mi le-ai transmis? De conflictul dintre opiniile tale despre căsătorie și experiența ta concretă: „căsnicia e una dintre cele mai minunate experiențe de viață, o să te împlinească ca femeie”, spuneai, dar mariajul tău a fost, de multe ori, departe de a fi fericit; „am devenit medic pentru că iubesc oamenii”, spuneai, în vreme ce pacienții tăi te enervau constant și erau mereu o potențială sursă de boli contagioase, ceea ce te face să-ți dezinfectezi adesea mâinile aproape obsesiv după consultații; îți idealizezi mama, în vreme ce de fapt te face, de multe ori, atât de nefericită – și multe altele.

Există oare un conflict și între imaginea pe care o ai despre mine, fiica ta, și cine sunt eu în realitate? Și mie poate mi-e încă prea frică să nu distrug imaginea asta, de teamă să nu pierd iubirea ta? Oare ăsta e motivul pentru care n-am vorbit niciodată despre TOUCH ME NOT? Cât de greu e să-l vezi cu adevărat pe Celălalt, așa cum este în realitate?

Înainte să încep căutarea asta, nu mi-a trecut niciodată prin cap că tu ai fi putut fi „mama absentă”. Din contră, în amintirile mele din adolescență erai mereu acolo, chiar prea prezentă, și cu cât creșteam, cu atât mai mult voiam să mă depărtez de tine, să am spațiul meu privat, intimitatea, libertatea mea. Mai mult, întotdeauna ai trăit pentru noi, copiii tăi, ai muncit toată viața ca să întreții familia, ca să ne trimiți la școală, ca să ne faci, cum spui tu, „oameni adevărați”. N-ai părut niciodată să ai o viață a ta, pentru tine, ceea ce m-a făcut, ani de zile, să mă simt foarte vinovată. Nu pot spune în niciun caz că-mi lipseai. Totuși, toate astea au venit mai târziu, când am început să am propriile amintiri.

În ultimii ani, pe măsură ce am descoperit că, în legătura noastră afectivă inițială, în contactul fizic, emoțional, psihologic primar, au fost atâtea dificultăți, am ajuns să înțeleg cum mitul „iubirii mamă-fiică” ascunde sentimente mult mai complicate, cum straturi de ură, furie, vinovăție, fac atât de greu de atins această iubire. Și cum port cu mine astăzi, în viața intimă, teama de a-l pierde pe cel pe care-l iubesc, neîncrederea, furia, inhibițiile, dorul mereu neîmplinit.

După 15 ani departe de casă, departe de tine, în care am crezut că sunt o femeie independentă, liberă, adultă, am înțeles că între noi cordonul ombilical nu este, de fapt, încă tăiat. Îmi curgi încă prin vene. Încă am nevoie de tine, nu de cea de acum, ci de cea care erai atunci.

Și iată-mă acum, în plin proces de autodescoperire, de tăiere, în sfârșit, a cordonului, de a scăpa de toate lucrurile care mă împiedică să mă dezvolt,  în intimitate, creativitate, ca să pot să fiu liberă și să înfloresc. Iar Touch Me Not face parte tocmai din această explorare personală, care pune sub semnul întrebării în primul rând propriile mele idei despre intimitate. Toate personajele tânjesc după intimitate, dar în același timp le e foarte frică de ea, sunt blocate în vechi tipare și mecanisme de apărare, într-un conflict profund între conexiune și autonomie, între a oferi și a primi, între viziunea lor despre intimitate și realitatea acesteia.

A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, care pornește în fascinanta aventură a vieții, tot astfel personajele din TOUCH ME NOT încep să se îndepărteze pas cu pas de «mama absentă», trecând printr-un proces dureros și în același timp eliberator de «tăiere a cordonului ombilical», pentru a deveni liberi și a putea în sfârșit să-l cunoască și, posibil, iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.

Am încredere că schimbarea e posibilă, chiar dacă s-ar putea să fie complet diferită decât ne așteptăm. Încep să înțeleg că mama care erai atunci nu mai există; acum ești altcineva. Uneori, de parcă aș fi în pielea ta, chiar simt ce simțeai tu atunci: cât de frică îți era, cât erai de confuză, de vulnerabilă, încă o copilă forțată să crească înainte să se simtă pregătită… Și atunci intuiesc chiar posibilitatea de a simți compasiune.

Acum e însă prea devreme. Simt totuși că, odată ce vom reuși să procesăm toată povara asta, o să ne găsim din nou drumul una către cealaltă.

A ta – aceeași și totuși diferită – Adina.