Afrim, provocatorul de teatru

Radu Afrim își așteaptă invitații în foaier, așa cum face mai mereu la premiere. E 16 decembrie 2012 și peste jumătate de oră publicul va putea să vadă cea mai recentă lume construită de el, de data asta pe scheletul Năpastei lui I.L. Caragiale. E primul spectacol jucat în Sala Media a Teatrului Național București și ultimul din seria de piese de Caragiale montate la TNB pentru a marca 100 de ani de la moartea dramaturgului.

Afrim poartă pantaloni negri din piele, bocanci albastru-metal cu talpă groasă, un tricou strâmt și o geacă albastră din fâș. Are părul roșcat spre portocaliu tuns scurt și învârtit într-un moț în vârful capului și aerul regizorului agitat și curios în același timp de reacțiile publicului. Își întâmpină invitații pentru că așa face întotdeauna, vrând să se asigure că au locuri bune, dar și că va intra toată lumea, chiar dacă asta înseamnă că se va sta și pe jos, un lucru comun la spectacolele lui. „Toată lumea” înseamnă și aproape 50 de studenți la teatru și film și actori tineri, care nu au bilete.

Invitații intră primii în sală, urmați de cei fără bilete, care se așază pe jos în jurul scenei, pe două rânduri. Pe scenă se află deja o parte dintre actori, absorbiți de cine știe când în lumea spectacolului, un alt element caracteristic lui Afrim. „Personajele au o viață în afara scenei”, mi-a spus. „Tu vezi doar o bucată din ea.”

Se sting luminile și Luiza Zan începe să cânte „rozmarine-n colțul mesei, măi dorule măi, frumos plâng ochii miresei”, în timp ce mireasa, toată un zâmbet, își face apariția cu o damigeană în brațe. Afrim mi-a oferit locul lui și acum stă lângă mine, pe o treaptă, și pare că și-a ascuțit toate simțurile să prindă orice zgomot din sală și de pe scenă, cel puțin pentru următoarele 90 de minute.

Năpasta, singura dramă a lui Caragiale, a avut premiera la Național în 1890 și a primit cronici atât de nefavorabile din partea criticilor încât se spune că i-ar fi înlesnit mutarea la Berlin. Năpasta e și prima montare de Afrim a unui text al unui clasic român, regizorul afirmând în mai multe rânduri că umorul lui Caragiale nu îl amuză și că Năpasta e un text mediocru. „Dacă nu mă solicita Caramitru [directorul TNB] să intru în acest proiect în care au intrat regizori valoroși, aș fi zis nu. Şi așa sunt destule texte românești mediocre pe care le-am evitat – de exemplu teatrul interbelic.”

Năpasta e drama unei țărănci care alege să se mărite cu cel pe care îl bănuiește că i-a omorât bărbatul, pentru a afla adevărul și a se răzbuna. Năpasta lui Afrim este drama unei creatoare de modă care, deși suferă după soțul ucis, îl iubește și pe criminal, pe care îl lasă însă să scape și, la final, își exorcizează trăirile într-o paradă de modă bântuită de tema morții.

Afrim plasează textul într-un apartament de tip IKEA, cu plasmă, bar, baie modernă, dar nu uită nici de elementele țărănești: dansurile jucate pe pământul reavăn care ține loc de covor, melodiile cu influențe din folclor și costumele personajelor – ii din pânză și bluze înflorate.

„Încet, încet, nu știu cum, s-a cristalizat ideea asta ca ea să fie creatoare de modă”, mi-a spus. „Adică această femeie e o artistă nebună. Asta le spuneam actrițelor: «Ești o femeie sofisticată, nu ești o țărancă, o femeie sofisticată cu o sexualitate abundentă, ești o creatoare».” Afrim și-a propus ca Năpasta să fie despre o femeie-artist care „își permite să trăiască 10 ani în teroare numai pentru a încerca această experiență crudă” și care e dispusă să „exploateze la sânge ce a trăit”.

Cruditatea experienței e caracteristică spectacolelor lui Afrim și orice teatru care îl invită să monteze știe ce primește: un remix al textului original, o modernizare halucinantă a lumii descrise și un șoc, ideal cathartic, pentru public. Sunt câteva dintre motivele pentru care Radu Afrim e supranumit „copilul-teribil” al teatrului românesc, deși, la 44 de ani, nu mai face parte din generația tânără. De mai bine de 10 ani aduce pe scenă sex, violență, travestiți, nuditate, homosexualitate, dar și multă candoare, în texte, cum le descrie chiar el, „care vorbesc despre oameni vulnerabili, vulnerabili până la sublim, vulnerabili până la transparență”. Spune despre personajele sale că deranjează pentru că sunt libere, pentru că au umor, pentru că sunt tolerante, pentru că au umor în toleranță. Lumile pe care le construiește Afrim pe scenă se ridică mereu în jurul unui personaj vulnerabil, pentru că el consideră că așa sunt mai credibile, mai pline de viață.

Aceste lumi creează controverse și nu de puține ori s-a întâmplat ca libertățile pe care și le-a permis să deranjeze. Un critic englez l-a acuzat în 2003 că a îngropat în vulgaritate textul lui Cehov de la Trei surori. Pe Afrim nu l-a afectat prea tare; nu s-a înțeles niciodată prea bine cu criticii, declarând adesea că „nu fac teatru pentru oamenii de teatru”. E un regizor controversat, pentru care s-a făcut un consiliu la Târgu Mureș în 2001 ca să fie interzis în teatrele din România, dar pe care publicul – în special cel tânăr – îl adoră. E singurul cu groupies, fani care îl urmează prin țară să-i vadă spectacolele.

„Sunt niște afrimieni, ca reptilienii, care urmăresc Afrimul”, spune Oana Stoica, critic de teatru. „Ăsta e un fenomen nou în teatrul nostru și asta face din el un regizor special. Are efect de star rock, fanii au și închiriat un autobuz cu care s-au dus în țară să îi vadă spectacolele.”

Succesul, deși l-a instituționalizat – montează aproape exclusiv în teatre de stat, câte patru-cinci spectacole pe an –, nu i-a tocit gena provocatoare. Continuă să remixeze clasici și să monteze texte contemporane, să provoace, să facă „mișto de ipocrizie și intoleranță” și să șocheze. Întrebat în toamnă ce ar spune Caragiale dacă și-ar vedea textul montat de el, Afrim a răspuns: „M-am plimbat cu Lorca, m-am tutuit cu Cehov, crezi că o să mă refuze Caragiale?!”.

După 90 de minute de Năpasta, sala aplaudă încă 10. Actorii ies de trei ori la public, Afrim e adus și el pe scenă. La rândul lui, îi aduce pe scenografă, coregrafă și pe costumier. Un murmur cuprinde foaierul la ieșirea din sală. Aud câteva voci care spun că „ăsta nu e Caragiale”, că „Afrim nu e genul meu”, dar și altele uimite de ceea ce au văzut.

Văd și câțiva ochi înlăcrimați.

---

Prima oară am auzit de Radu Afrim de la o prietenă. Era 2006 și văzuse la Constanța Inimi cicatrizate, dramatizarea romanului lui Max Blecher; o impresionase atât de tare, încât mi-a povestit cu lux de amănunte cum e construit spectacolul și ce e schimbat față de text. Romanul lui Blecher, considerat autobiografic, prezintă zilele petrecute de un bărbat care suferă de tuberculoză osoasă într-un sanatoriu din nordul Franței. Şi acum știu povestea gramofoanelor minuscule pe care asistenta, personaj secundar în textul original, dar important în spectacol, le fura din camerele pacienților (acțiune inexistentă în text); și acum, dacă închid ochii, pot asculta marea din spectacol, deși nu l-am văzut vreodată. Așa a ajuns ea să îl cunoască pe regizorul care umplea sălile cu tineri și așa m-a atras și pe mine în lumea lui.

În aceeași toamnă am văzut Kinky ZoOne și, la distanță de câteva zile, Krum. Mi-am dat seama că așa teatru aș putea să văd o viață – viu, cu cioace, cu personaje-problemă, sensibile și fragile, cărora Afrim le oferea puteri nebănuite asupra spectatorilor. Nu de puține ori am plecat cu lacrimi în ochi de la spectacolele sale, deși râsesem în hohote în timpul reprezentației. Întâlnirea mea cu teatrul ăsta deloc clasic venise probabil la momentul potrivit: aveam 23 de ani și duceam încă în spate o adolescență la fel de ciudată ca a personajelor lui. Văzusem câteva piese care îmi schimbaseră la vremea lor lumea măruntă și neînsemnată (mi-amintesc de Radu Beligan în Numele trandafirului), dar habar nu aveam că dincolo de textul pe care îl poți citi acasă există spectacolul; că de fapt piesa nu e același lucru cu spectacolul și că lumile pe care le vedeam prinzând viață pe scena din fața mea se creau în mintea acestui om cu părul când blond, când roșu, când portocaliu, în funcție de cum hotăra să-l vopsească. (Natural e roșcat.)

Mă frapase inițial că personajele păreau reale, palpabile, nu inventate de cine știe ce scriitori; și apoi că vorbeau ca noi, spectatorii. Personajele pe care Afrim le extrăgea din texte direct pe scenă sau pe care le recrea din frânturi îmi dădeau impresia, într-un mod bizar, că m-ar fi putut înțelege mai bine decât o făceau oamenii din viața mea. Momentul în care am simțit că ce creează Afrim e ceea ce îmi trebuie ca să mă înțeleg mai bine a fost E doar sfârșitul lumii, un spectacol pe care l-am văzut de șase ori și la care mi-am dus și prietenii, pentru că aveam impresia că văzând ce e pe scenă vor pricepe ce simt când nu știu ce să le spun.

Când am ieșit din sală după premiera de la …sfârșitul lumii mi-am sunat părinții și i-am spus tatei că mă bucur să-i aud vocea, deși eram în drum spre casă. Relația personajului principal, Louis, cu ai lui se desfășura cumva în același canon cu relația dintre mine și ai mei: Ești bine? / Da, sunt bine. / Ce bine că ești bine. Mă simțeam la fel de înstrăinată de ei cum se simțea Louis, care, deși știe că mai are doar câteva luni de trăit, nu și-i poate apropia.

După experiența de la …sfârșitul lumii, au început drumurile prin țară după spectacolele lui Afrim. Inițial împreună cu prietena care mă introdusese în acest univers, mai apoi singură. De fapt, nu eram niciodată singură în escapadele mele – am cunoscut oameni în tren, am băut bere după spectacole cu actorii, mi-am făcut prieteni și am ajuns să petrec timp și cu Afrim. Legăturile stranii pe care le aveam cu acest spectacol n-au trecut neobservate: de ziua mea am primit o fotografie făcută de Afrim cu Cristi Balint, actorul care îl interpreta pe Louis, iar când m-am despărțit în 2008 de băiatul cu care fusesem cinci ani, consolarea lui Radu, spusă pe ardeleneasca lui leneșă, a fost: „Nu prea vă potriveați, tu. Nici nu i-a plăcut E doar sfârșitul lumii”.

Nu știu nici acum să marchez momentul în care am fost recunoscută drept „prietenă cu Radu” de către actorii din jurul lui – posibil în 2010, când m-a invitat, cadou de ziua mea, la repetiții la Câtă speranță și le-a spus actorilor să continue ce au de făcut, că a venit „numai o prietenă-jurnalist” –, dar apropierea de el mi-a oferit povești formidabile.

Afrim a fost cel care mi-a făcut turul teatrului din Brăila și al orașului vechi; cu el am râs teribil despre nimicuri într-o zi în mallul din Ploiești, înainte de And Björk, of Course…; cu el am mers la concertul Róisín Murphy de la Polivalentă, unde am stat în tribună încercând să descifrăm caracteristicile noului său telefon, la care oricum nu prea răspunde pentru că nu înțelege de ce oamenii își spun lucruri importante printr-un aparat. Afrim mi-a scris versurile de la o piesă ABBA într-un comentariu pe blogul pe care îl țineam prin 2008, modul lui de a-mi spune că o să trec peste drama amoroasă în care mă scăldam. Tot el m-a alintat într-o zi de vară pe mess „copilă de asfalt”; el a plecat supărat după o premieră pentru că actorii au uitat să îl cheme la aplauze și tot el s-a urcat pe scena Teatrului de Comedie, unde urma să primească o diplomă de onoare, declarând, spre stupoarea organizatorilor, că spectacolul pe care tocmai îl văzuseră, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, nu îi mai aparține și că pot uita că au fost la teatru în seara respectivă (era nemulțumit că decorul fusese modificat ca să încapă pe scenă).

Sunt cu siguranță printre acei groupies care jură pe Afrim și, deși am șansa să îi fiu aproape din când în când, în trecerile lui prin București sau la premiere, nu știu cât de bine l-am descifrat. Ştiu că e un copil etern, că vorbește cu voluptate despre anii petrecuți într-un oraș din Ardeal la granița dintre epoci și că ar vrea, la un moment dat, să scape cu totul de urban. I-am văzut 24 dintre cele peste 60 de spectacole, i-am descifrat modul de lucru, dar cine e dincolo de munca lui sau dacă acel cineva există – el spune că nu are viață personală – încă nu am aflat. Dar ce îmi construiește în spectacolele lui, alte lumi în care pot să evadez, e un indiciu suficient. Şi nu doar pentru mine.

Prin toate locurile pe unde am mers să-i văd spectacolele – Timișoara, Ploiești, Brăila, Piatra Neamț, Târgu Mureș, Iași, Bruxelles, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe –, am cunoscut mulți oameni, actori și spectatori, agățați și ei de firele invizibile țesute cu imagini și vorbe de Afrim. Motivele pentru care asta se întâmplă sunt diferite pentru fiecare, dar toate converg în ceva spiritual, ceva care e dincolo de cum își face meseria de regizor. „[Îmi place Afrim] pentru că mă face să visez, treaz fiind; pentru că nu crede în reguli; pentru subtilitate, pentru aroganță, pentru curaj”, mi-a spus Marius. Pe Mădălina spectacolele lui Afrim au convins-o să dea la regie, iar la spectacolul de absolvire l-a avut printre invitați. „Bucuria de a-l avea în primul rând la premiera spectacolului de licență a fost nemaipomenită.” Ana, pe care am cunoscut-o după Adam Geist la Brăila, crede că „Afrim transpune pe scenă realitatea pe care o trăim cu toții și pe care nu o putem exprima în cuvinte”, iar Roxana, care a văzut Plastilina la Ploiești de 47 de ori și care fugea de acasă în clasa a XI-a ca să ajungă în București la spectacolele lui, spune că „te fac să empatizezi, îți dau sentimentul ăsta de e totul în regulă”.

---

Radu Viorel Afrim s-a născut pe 2 iunie 1968 în Beclean, un oraș pe malul Someșului, în județul Bistrița-Năsăud. E Gemeni și își explică multe dintre contradicții prin dualitatea zodiei. Copilul Afrim a fost mereu interesat de lumea decrepită pe care schimbările din orașul lui o dezveleau. Becleanul era în perioada de reconstrucție caracteristică epocii comuniste – au apărut fabrica de textile, Laminorul și blocurile; au dispărut parcurile cu copaci ginkgo biloba și casele ungurești vechi. Sunt ani în care s-a jucat în voie în fața blocului sau printre dărâmături, a intrat în casele deschise ale oamenilor aflați pe picior de mutare forțată, iar mama îl chema acasă numai dacă la Album duminical cânta ABBA. Era mereu pe șantiere, fumând grisine cu prietenii în fundațiile blocurilor, un fel de arheologie fără a căuta nimic.

„Orașul copilăriei mele era plin de personaje”, își amintește Afrim în timp ce bem la el în bucătărie o vișinată adusă chiar de la Beclean. „O bătrână în descompunere care stătea la poartă, pe care evident că am băgat-o în joi.megaJoy; Margit, o pictoriță amatoare, care în timpul inundațiilor din ’70 putea fi văzută în rochie mini, cu cizme roșii din latex deasupra genunchilor, plimbându-se prin ape pe șosele, o Brigitte Bardot a Becleanului care își construise în curtea ei un fel de masă a tăcerii din pietre. Erau și doamna Bot și doamna Şot, care pictau după ilustrate bucolice. Picturile lor erau niște kitschuri care mi se păreau fascinante în acea epocă. Nici teatrul meu, har domnului, nu duce lipsă de kitsch.”

În Beclean, Afrim și-a imaginat împreună cu prietenii de joacă monștri care se suie pe bloc, a învățat să danseze pe Chiquitita de la ABBA, doi înainte, doi înapoi, a desenat reviste de cinema și de modă și a așteptat în fiecare vară vacanța la mare și drumul până acolo cu trenul.

Voia să devină decorator de vitrine, dar la liceul electrotehnic la care era elev (cealaltă opțiune fusese un liceu agricol) abia trecea clasa la fizică, și asta doar pentru că profesorul îl muta mereu în ultima bancă să poată copia. A urmat cursuri de pictură în particular și ani buni a crezut că va ajunge artist vizual. Fascinația pentru artele vizuale i se trage de la o carte pe care o răsfoia în vacanțele la bunici, aflați într-un sat de lângă Beclean: Istoria ilustrată a picturii. 1.000 de reproduceri în culori. „Sunt multe tablouri pe care le știu de atunci și când le revăd în muzeele lumii este o madlenă, o întoarcere fantastică în perioada aia și un motiv de bucurie stupidă”, spune Afrim. „Sunt momentele în care îi cer unui alt turist să mă fotografieze în fața tabloului.” Are, printre altele, fotografii cu un Giorgio de Chirico, un Fernand Khnopff și un Victor Brauner.

După liceu, a fost luat în armată, pe care și-a dorit s-o facă departe de casă, ideal în sud. „Eu visam la sud tot timpul, cred că a fost singura mea previziune, că o să ajung într-un loc în Bărăgan”, spune Afrim despre cele patru luni petrecute la o unitate militară din Slobozia. I-au urmat încă 12 la Pitești, unde, ca să se pună bine cu colegii și superiorii, le-a făcut portrete în creion după fotografii cu iubitele. Apoi s-a apucat să coloreze bibelouri; cineva i le aducea de la o fabrică din apropiere și el le umplea cu țărăncuțe și cai și pescari. Tot acolo spune că a învățat să înjure și tot acolo a trecut prin câteva experiențe umilitoare, din cauza unui superior care nu prea îl înghițea. „Ei se jucau duminica volei sau fotbal și eu trebuia să golesc de apă un beci plin cu mobilă.”

În toamna lui 1989 a dat la Facultatea de Litere (secția Româno-Franceză) de la Cluj-Napoca, după ce a picat la Arhitectură și Arte plastice. Spune că „literatura era singura chestie de care eram capabil”, dar erau și vremuri în care nu aveai de ales. După absolvire s-a angajat ca profesor de limba română și a predat timp de cinci ani. S-a plimbat între mai multe școli pentru că nu-și dădea examenul de post sau nu obținea nota necesară. „Mi-a plăcut foarte mult ca profesor, dar știam că ajung într-un punct, într-o fundătură”, spune Afrim. „Se repetau lucrurile, eram prea creativ atunci ca să mai stau la catedră. În plus, mie nu mi-a plăcut să am șefi niciodată.”

Cât a fost student a scris cronici de teatru în Dilema și în Echinox (revista de cultură a studenților din Universitatea Babeș-Bolyai) și a mers zilnic la cinematecă. Spune că ideea de a da la regie de teatru, deși nu avea o atracție pentru această artă, i-a aparținut unui prieten și s-a lăsat convins pentru că nu-i plăcea nimic din ce vedea în teatrul de atunci. Faptul că a ajuns în teatru la aproape 30 de ani, când nu mulți își schimbă cariera, nu e un subiect căruia să-i dea prea multă atenție – deseori, când e întrebat de ce a dat la regie, spune că sediul facultății era în aceeași curte cu cel al Facultății de Litere.

N-a renunțat la predat decât după absolvire, pentru că era sursa lui de venit, dar s-a făcut remarcat încă din primul an, pentru că nu ținea cont de nicio regulă. „Făceam nebunii, adică foloseam video, negative, diapozitive de la filme, foloseam textul ca pretext, nu știam ce e aia relație scenică, situație scenică, nici nu vreau să știu ce e aia.”

Pentru primele spectacole din facultate s-a inspirat de la Silviu Purcărete și Mihai Mănuțiu, dar mai ales din zecile de filme pe care le văzuse. „Mie îmi plăcea Antonioni foarte mult”, spune Afrim, „îmi plăcea Fellini, nu îmi permiteam să gust un film american. Mă învârteam într-un cerc foarte mișto de artiști, eram niște oameni foarte intransigenți în ceea ce privește gustul. Aveai sentimentul că ai cui vorbi când faci o artă, nu elitistă, ci altfel”.

Când prima variantă de la Trei surori i-a fost desființată de un juriu la un festival studențesc de la Sibiu, s-a gândit să renunțe, dar s-a răzgândit, însă spune că n-a făcut-o din ambiție: „Sunt un luptător eu, dar și când renunț, renunț ușor, cu o voluptate și cu o plăcere și o bucurie fantastice”. După ce a terminat regia în 2000, a renunțat la profesorat și s-a angajat la Teatrul Național din Târgu Mureș, de unde a fost însă dat afară după un an.

Spectacolul Alge (Bernarda’s House Remix), după Federico Garcia Lorca, i-a fost cenzurat de conducere, pe motiv că nu aveau drepturile de autor. „Directorul și comisia m-au închis într-o cameră cu 11 inși și mi-au zis că-mi dau cu un pumn în cap sau cu o vază”, își amintește Afrim. „Am făcut scandal în presă. M-au dat afară.” Astăzi crede că directorului teatrului îi era frică că spectacolele controversate, cu nuditate și muzică și bucăți de cinema, ar fi putut schimba tipul publicului, aducând mai mulți tineri la teatru.

În 2002 s-a angajat la teatrul din Sfântu Gheorghe, unde a urmat la puțin timp un nou scandal, după ce Afrim a remixat un alt clasic, pe Cehov, transformând Trei surori (variantă refăcută a spectacolului din studenție), povestea femeilor care duc dorul Moscovei copilăriei, într-un spectacol provocator în ochii publicului, vulgar în cel al criticilor. Afrim, care a semnat și scenografia, și coloana sonoră a spectacolului, le-a pus personajelor măști de gaze, a plimbat soldații în chiloți pe scenă și a trivializat acțiuni considerate sacre pentru cultura rusă (personajele foloseau samovarul drept pisoar): „Am fost foarte jucăuș, eram tânăr și mă jucam”, spune Afrim acum despre spectacolul care l-a consacrat ca un outsider în lumea teatrului mare de la noi. „Nu am înțeles niciodată de ce un joc trebuie pedepsit în halul ăsta de o comunitate de oameni.”

Trei surori, scenariu (ne)firesc de liber după Cehov a fost adus în Festivalul Național de Teatru (FNT) și a stârnit discuții aprinse în timpul unui congres internațional al criticilor desfășurat la București. „Pentru mine a fost bine”, spune Afrim. „Spectacolul avusese dinainte să ajungă în FNT o primire foarte spectaculoasă. Dar n-am mai făcut clasici multă vreme după asta, cred că în capul meu s-a blocat ceva.”

Renunțând la clasici, a intrat pe linia textelor contemporane, majoritatea europene, alegere care avea să-l transforme în câțiva ani într-un regizor adorat de generația tânără. Elena Popa, cu care Afrim se cunoaște din anii facultății și care a jucat și în Trei surori, spune că „oamenii la acea vreme s-au panicat rău de tot; s-au simțit probabil amenințați în convingerile lor somnolente și, firește, s-au grăbit să urle că așa ceva nu e posibil, blasfemie! Au încercat să îl împingă într-un colț și poate să-l intimideze în discursul lui sau să-l convingă că nu e nevoie în teatrul românesc de căutările lui. Dar s-a demonstrat exact opusul”.

În aceeași perioadă, Afrim a venit la București la invitația lui Voicu Rădescu, care deschisese în 1997 Teatrul LUNI de la Green Hours, un teatru în afara instituției teatrale. „A fost foarte greu”, își amintește Afrim. „Nu aveam niciun nume. Rămăsesem practic pe drumuri, iar în București era o lume destul de ostilă pentru unul care a terminat la Cluj.”

Rădescu văzuse prima oară un spectacol de Afrim în 1999 sau 2000; nu-și amintește exact anul, dar știe clar că ăla a fost primul spectacol în care a văzut film în teatru. „Ce am văzut atunci a fost ceva cu totul și cu totul extraordinar; prin urmare l-am chemat cu încrederea că un om care are idei, care e interesant, nu are cum să nu creeze ceva cel puțin interesant și cu idei. A ieșit unul dintre spectacolele care mi-a rămas cel mai drag [No mom’s land, după Beckett] și în același timp, în acest moment, un mic punct de mândrie că Afrim a descins în București în Green Hours.”

Scandalurile care păreau că se lipesc de Afrim nu l-au interesat pe Rădescu, care l-a și cazat într-o cămăruță de serviciu anexată apartamentului lui. Afrim a montat la Green încă două spectacole, ajungând între timp și la Odeon, unde a propus cu succes De ce fierbe copilul în mămăligă. A fost, de altfel, și prima oară când regizorul din Beclean a bătut la ușa vreunui teatru: „Niciodată nu mi-am oferit eu serviciile, totdeauna am fost invitat. Normal e ca tu să te duci la director cu proiecte, așa funcționează lucrurile peste tot în lume. Eu am avut până acum bafta asta, să fiu chemat”.

După Odeon, au urmat spectacole la teatre din țară, nu doar în română, ci și în maghiară (la Satu Mare sau Oradea) sau germană (Timișoara). În 2008 a montat la Luxemburg, iar în 2011 la München. În 2010 a montat, pentru prima oară la Naționalul bucureștean, iar în 2011 a montat pentru prima oară după experiența Cehov, un clasic – Visul unei nopți de vară, de Shakespeare, la Iași.

Afrim a optat să aducă acțiunea în Atena modernă a crizei financiare și a protestelor violente și să transforme pădurea magică în discoteca Forest. A primit cronici favorabile, a fost invitat în FNT și a întărit convingerea că Afrim e „spaima clasicilor”.

Spectacolele sale au strâns de-a lungul timpului mai multe nominalizări la UNITER, iar beneficiul celor două premii consecutive pentru regie (2006 și 2007), în viziunea lui, sunt contractele cu teatrele, faptul că a devenit cetățean de onoare al orașului Beclean și că cei de la unitatea militară din Pitești au organizat o expoziție cu picturile pe care le-a făcut în timpul stagiului militar, unde foștii camarazi și superiori au adus de acasă lucrări de-ale lui.

---

Afrim lucrează la un spectacol șase-opt săptămâni, ceea ce îi permite să monteze până la patru-cinci producții pe an. „Nu e mult!”, spune aproape indignat, „dar sunt nebuni oamenii. Sunt foarte mediatizat, asta e adevărat, și oamenilor li se pare că fac 50 de spectacole. Mi se reproșează [asta], dar nu de către spectator, ci de oamenii din teatru, care poate fac 10 spectacole pe stagiune, dar care sunt atât de proaste încât le ascund.”

Afrim e printre puținii regizori care își fac publicitate intensă spectacolelor, spune criticul Oana Stoica. „E interesant că și-a cultivat fanii, a făcut o imensă campanie spectacolelor sale pe net, cu mult înaintea oricui.”

Autopromovarea i-a salvat întrucâtva unul dintre spectacolele nominalizate la UNITER, Omul pernă, care era să fie interzis la Brăila. Afrim caută libertate maximă în modul în care își construiește spectacolele și în momentul în care simte că îl pândește cenzura, renunță. Omul pernă prezenta un stat polițienesc în care nu există prezumția de nevinovăție, dar povestea era spusă în stil afrimian: copii maltratați de polițiști, limbaj necenzurat, nuditate, o estetică nu foarte ușor de digerat de toată lumea.

„Voiau să schimbe directoarea teatrului și au găsit un pretext”, spune Afrim. „Nu au schimbat-o atunci, au schimbat-o mai târziu. Era o strategie clasică, în care cineva din primărie a zis că s-a întâlnit la ieșire cu niște elevi șocați că «ce-am văzut noi la teatru». Ori acest spectacol a fost un hit în Brăila, veneau de 15 ori, îl știau pe de rost, era extrem de bun.”

Afrim a ieșit des în presă și s-a folosit de toate resursele ca Omul pernă să nu fie cenzurat și întrerupt. Un fel de reversul medaliei în ceea ce privește viața spectacolelor sale este că refuză să le vadă jucate la nesfârșit și că încearcă să se despartă de ele cât mai repede.

„Am avut un moment în care am crezut că e nebun și că distruge piesele”, spune Rădescu. „Se jucase No mom’s land la Târgu Mureș și după spectacol, în culise, mi-a strigat: «Această piesă nu mă mai reprezintă!».” Pentru Afrim, un spectacol resuscitat este „un zombie”. („Când au refăcut cei de la Sfântu Gheorghe Alge. Bernarda’s House Remix a fost îngrozitor, a fost o experiență traumatizantă, am vrut să opresc spectacolul la jumătate.”)

Se implică intens în realizarea unui spectacol, dar nu lasă „urme”, ceea ce înseamnă că nu-l poate privi niciodată cu aceiași ochi.

„[La repetiții] mă uit la actori, nu am vreme să scriu, nici cu pixul, nici pe laptop. Asistentul de regie, care îmi este nelipsit de la o vreme încoace, a scris un almanah, nu știu ce scrie acolo. Dar după mine nu rămâne nimic.”

Acest aparent haos e muniție pentru unii dintre criticii lui: „De ce, domnule Radu Afrim? De ce trebuie mutilat un text ca să faci un spectacol bun?”, se întreba în 2006 pe liternet.ro Liviu Ornea, critic de teatru și matematician. Tot el, în 2010, după Câtă speranță: „Ăsta nu mai e teatru, e impostură. Şi nu-mi place că o tot spun doar eu”. Însă observațiile criticilor n-au schimbat felul în care Afrim face teatru, destul de puțin atent la părerile celor din jur.

„Dacă îți plăcea foarte mult teatrul înainte, s-ar putea să găsești aici altceva decât teatru”, spune Afrim despre munca lui. „Majoritatea oamenilor care vin la spectacolele mele sunt oameni care nu au fost înnebuniți după teatru, fiindcă ceea ce fac eu nu prea are teatralitate, nu are patină, și mulți caută la teatru patină, ceea ce este foarte ciudat. Toată lumea vrea să vadă la film ceva nou, modalități noi de expresie, subiecte noi, toată lumea vrea să vadă ce se mai experimentează în muzică, în dans, în pictură și de la teatru lumea așteaptă să vadă ce-a mai văzut. Asta e foarte ciudat.”

Această constanță în a experimenta în lumea teatrului l-a făcut să treacă, în timp, din poziția de outsider la cea de outsider în mainstream, e de părere Cristina Modreanu, critic de teatru. Nefiind un regizor de cafenea, producția spectacolelor lui e pretențioasă, ceea ce doar un teatru instituțional își permite. Conținutul însă a rămas atipic și non-comercial, spune Modreanu, „iar doza de noutate și experiment e constantă (cu unele excepții ocazionale). Are un excelent simț al compoziției care vine din interesul său pentru pictură și fotografie, are un instinct remarcabil în folosirea muzicii și a mișcării, are curajul de a traduce clasicii pentru generațiile de azi – ceea ce îi va asigura mereu succesul”.

Stoica definește lumea pe care o creează Afrim pe scenă drept „luxuriantă”. „O fi suprarealism, o fi supliment de realitate, cum zice el, dar e o lume multiperspectivată; când un personaj suferă, suferința îi iese prin cap și se face copac. Afrim nu are un dicționar care să te ajute să îl citești. Lași logica la intrarea în teatru, îl citești cu simțurile.”

Unul dintre elementele esențiale în crearea acestor lumi e muzica. Afrim spune că nu face nimic fără muzică (copilăria și-a petrecut-o în jurul pick-upului) și că regretă că nu are destul timp să asculte toată muzica pe care o descoperă. În spectacole îmbină stiluri, aduce pe scenă cântăreți profesioniști (Vlaicu Golcea, Ada Milea, Luiza Zan), care realizează coloane sonore de sine stătătoare, și întotdeauna alege muzica în funcție de ceea ce ascultă în timpul repetițiilor.

---

Arma principală a lui Afrim sunt actorii. Îi alege singur pe cei cu care lucrează, chiar dacă asta înseamnă să aducă în teatre colaboratori din alte orașe, profesioniști sau studenți, privând de roluri actorii angajați. Pe toți îi provoacă și îi scutură până ajung cât mai aproape de ce-și dorește. Aproape, pentru că nu e niciodată mulțumit.

„Din punctul meu de vedere, ce are el mai puternic este provocarea”, spune Constantin Cojocaru. Cojocaru avea 58 de ani în 2003 când i-a propus lui Afrim să joace la el în spectacole. Au făcut șapte spectacole împreună de atunci, Cojocaru jucând tot felul de roluri – de la Cioran în ultimul an de viață, până la un tânăr de 30 de ani, deși el la momentul ăla avea 62. „Tentația mea la prima lectură a fost să mă întorc la 30 de ani. La un moment dat m-am oprit, m-am simțit penibil și i-am spus: «Radu, dar ăsta are 30 de ani!». Răspunsul lui a fost perfect: «Tu taci și repetă!». Şi am tăcut și am repetat.”

La Afrim, Cojocaru a descoperit că poate să cânte pe scenă, pentru că e tot un soi de rol, nu un test de aptitudini muzicale. („Numai la Afrim am aflat că această neputință a devenit calitate.”) A aflat și că repetițiile nu sunt niciodată repetiții: „Are o forță de lucru extraordinară. La Radu nu se repetă; el cere de fiecare dată ceva nou”.

Dacă Cojocaru era cu state vechi în teatru când l-a întâlnit pe Afrim, Cristi Balint era student în anul III când a primit rolul principal din E doar sfârșitul lumii. E unul dintre zecile de exemple că lui Afrim îi place să lanseze actori. „Cred că și-a asumat un mare risc cu mine, distribuindu-mă în rolul principal, iar ăsta este un lucru pe care nu o să-l uit prea ușor”, spune Balint. „M-a tăvălit de multe ori, dar întotdeauna a avut încredere în mine. Uneori s-a lăsat cu scene destul de intense. Dar am mai spus-o: fără un pic de draci nu are cum să apară îngerul pe scenă. Prefer un regizor cu care să mă iau de guler decât unul care stă relaxat și își bea cafeaua în timp ce dă indicații.”

Afrim își consideră actorii tineri marii actori ai teatrului românesc. „Nu este obligatoriu într-o viață de om să lucrezi cu Rebengiuc, nu este obligatoriu într-o viață de om să lucrezi la Bulandra, nu este un examen necesar ca și tăierea prepuțului. Da, recunosc, este un mare actor Rebengiuc, dar nu cred că duce lipsă de regizori. Din punctul meu de vedere, marii actori sunt tinerii actori care fac la mine roluri bestiale.”

Andrea Gavriliu, proaspăt absolventă de actorie, a lucrat la fel cu Afrim: „M-am dus și eu de vreo două ori plângând acasă după primele repetiții la Herr Paul. Stă groaznic de prost cu răbdarea. Nu te lasă să gândești, trebuie să zbârnâi din prima, să fii interesant, altfel ai pierdut trenul. La un moment dat, pentru că nu nimerisem spotul de lumină, mi-a zis: «Ce stai acolo-n scenă ca o debutantă fără personalitate?!»”. Gavriliu a avut un rol secundar în Herr Paul, dar, până acum, e rolul de care e cel mai mândră.

„Radu apreciază foarte tare la actori că au ironie și autoironie, trebuie cumva să te doară-n cur de imaginea ta”, spune actorul Vlad Bîrzanu. Într-atât trebuie să te doară, încât să poți veni nepregătit la repetiții, pentru că regizorului îi place să se întâmple totul pe loc: „Nici nu acceptă ca tu să vii cu: «Știi, Radu, m-am gândit la nu știu ce». Te-ai gândit o pulă”.

Nici Afrim nu s-a gândit de-acasă: „Sunt un regizor care lucrează intuitiv și lucrează inspirat de actorul ăla total. Eu nu sunt un regizor care își face de acasă – aici vine ăla, acolo intră ăla. Asta e o porcărie. Trebuie să ai o idee, una bună, și pe aia brodezi. Altfel, m-aș fi făcut scriitor”.

Cojocaru crede că Afrim lucrează ca un pictor poantilist, care doar marchează în timpul repetițiilor câteva puncte, care apoi se unesc în spectacolul final: „El pune undeva un punct de culoare și tu scoți din tine punctul ăla de culoare și după aia el mai pune un punct extrapolat, cine știe în ce parte, fără nicio legătură între ele. Trebuie să ai răbdare, pentru că ele se adună, și după un timp în care tu repeți fără prejudecata că trebuie să ajungi acolo cu liniile personajului, trăiești momente de autosurpriză. La următoarele repetiții poți să le mai provoci o dată, e greșit să le joci din nou, dar asta dă strălucirea peste tehnica perfectă cu care lucrează Radu”.

Crina Semciuc, una dintre cele două actrițe care joacă alternativ personajul Anca din Năpasta, spune despre Afrim că e „o cutie plină de surprize”. Semciuc, aflată la a treia experiență în teatru și prima într-un rol principal la Național, spune că Afrim i-a creat pe parcursul lucrului sentimentul că totul e haotic, dar cumva a fost o iluzie, pentru că, la final, totul a devenit clar: „Trebuie să ai foarte mare încredere în Radu, pentru că are atât de multe idei. Tot timpul le transpune, nu le ține pentru el, vine și lucrează cu tine și e aproape imposibil să nu evoluezi ca actor, să nu crești, să nu desfaci ceva în tine”.

Afrim recunoaște că numai așa poate lucra, că e irascibil când nu îi iese ceva și când ideile lui nu găsesc ecoul în actor. „Când îmi spun actorii la scenă că «o să fie bine», mă sui pe pereți. Nu, eu acum vreau să fie bine.”

„Întotdeauna am știut că fără suferință și fără cruditate un rol mare nu iese. Dar asta nu înseamnă că mă pregătesc de acasă să terorizez psihic actorii, pentru că în același timp cred că mă terorizez și pe mine, că nu mă pot ecrana. E adevărat că mă simt eliberat de energiile negative în momentul în care văd că ele au fost transferate total la actori. Dar pe mine mă ia râsul când un actor se isterizează, când urlă; eu trebuie să mă ascund, că râd, și este cumplit să te vadă râzând. Pe de altă parte, când văd un actor calm, care nu îmi răspunde cu aceeași isterie, mi se pare că totul este inutil și că nimic nu va ieși.”

Dintre toate experiențele de lucru, cel mai mult îi place să provoace actrițele, pentru că, spune el, „gagicile care lucrează în regim de violență și care dau totul numai dacă sunt provocate la sânge scot roluri fantastice”. Una dintre „gagicile” despre care vorbește e Nicoleta Lefter, o actriță emblemă de-ale lui. „Te desființează cumva ca actor”, spune Lefter. „Te ia, te dă cu capul de pereți, te izbește, te face în toate felurile, te ia de la zero, te umilește și începe să pună pe tine. Nu mai ai orgoliu, nu mai ai răutăți, nu mai ai complexe.”

Lefter e și colegă de apartament cu Afrim, iar diminețile petrecute la cafea cu regizorul, când nu e plecat să monteze undeva prin țară, sunt de neuitat: „Eu îl iubesc pentru că e foarte sincer și direct. Stă foarte puțin, dar când stă e plin, se simte că e acasă. Se trezește, face cafea, ciugulește ceva, începe să cânte și mă cheamă la bârfă – vorbim de una, de alta, ce-a mai văzut, la ce a mai fost, ce-a mai citit. E tristă casa fără el”.

Pentru cineva care l-a văzut pe Afrim și la cafea în bucătărie, și la repetiții, diferența poate fi frapantă. În privat e darnic, se alintă, bârfește și punctează mai fiecare propoziție cu un „tu” ardelenesc, care îl agață de locurile din care vine. Râde înecat, ca o pisică pregătită să scuipe, și de cele mai multe ori e de-o veselie și-o energie incredibile. Se lamentează că nu e bun la interviuri, că nu are nimic nou de zis, pentru că nu are experiențe noi de viață, că arată nu știu cum în poze, că pare bătrân sau gras, sau cine știe ce alte probleme își mai găsește. Se scuză că memoria lui nu mai e ce a fost, că nu își amintește momentele urâte petrecute la repetiții, și îi pare rău că e atât de perfecționist. Ştie că se spune despre el că e dictatorial și asta îl amuză, pentru că nu e ceva programat. E o stare în care intră, pe care n-o controlează și pe care nu vrea s-o exploreze. Pare speriat de ideea că s-ar putea vedea vreodată ca un regizor care abuzează de puterea sa ca să taie și să spânzure. Nu vrea ca moștenirea lui să aibă legătură cu puterea, un concept despre care spune că îi este străin, ba pe care chiar îl detestă. Teatrul lui e despre cei slabi, chiar dacă facerea acestuia implică dominație.

Pentru Afrim e vorba de a transforma un text și niște actori și o scenă într-o altă lume, nu e despre hrănit propriul ego. Poate și de aceea, frica pe care o au unii actori de el nu se extinde dincolo de repetiții, când devine uneori subiect de glumă și de miștouri, ceea ce îl rușinează.

Chiar dacă forțează actorii să dea totul, Afrim preferă să nu se expună, nici cât timp lucrează la un spectacol, nici în interviuri. Deși spune multe povești, majoritatea sunt despre evenimente de mult trecute și au o aură așa de extraordinară încât e dificil de cernut adevărul de ficțiunea memoriei. (Odată, pentru că n-a știut ce să mai zică la o conferință de presă, a plasat minciuna că își ia un an sabatic.) Adesea, e greu de găsit în pauza dintre repetiții; e un moment pe care preferă să-l petreacă cu sine, „într-un spațiu în care nu e nici urmă de actori de teatru, de oameni de teatru. Să fie un spațiu exterior. De-aia prefer orașele mici în care să ai unde să ieși în afara orașului – dacă se poate o apă să mă scald, să fac poze”.

Când l-am întrebat care e teama lui cea mai mare, s-a întors la teatru: „Să nu o ia razna toți actorii și să nu mai vrea să facă experimente”. Regretul suprem e moartea prematură a unui spectacol, iar coșmarul care revine uneori e legat tot de teatru: „Toate scaunele sunt în profil față de scenă și toți spectatorii se uită într-un perete și eu nu înțeleg de ce, pentru că spectacolul e atât de bun și atât de bine am muncit la el și mie îmi place”.

---

Repetițiile la Năpasta au început la jumătatea lunii septembrie în foaierul Sălii Media, într-un Teatru Național aflat în renovare de aproape doi ani, în zgomot de bormașină, cuie bătute, mult praf, frig și întuneric. Se repeta în doi timpi, de la 10:00 la 14:00 și de la 18:00 la 21:00. După prima săptămână terminaseră lectura textului, iar apoi actorii au trecut la mișcarea în spațiu. Însă totul se desfășura destul de greu. În primele două luni n-au avut decor și lumini. Caramitru voia premiera pe 9 decembrie, dar în sală nu exista aerisire, iar frigul infernal din prima lună se transformase în 30 de grade constant; renovările acopereau vocile actorilor, pe care nu îi anunțase nimeni că au băi pe o altă ieșire și ei ocoleau teatrul ca să meargă la toaletă; oamenii de la tehnic nu erau mai niciodată prezenți; actorii improvizau pentru a reprezenta obiecte de tipul o cană, o foarfecă, o damigeană.

Apoi, în noiembrie, repetițiile au fost întrerupte aproape trei săptămâni, tot din motive tehnice. Afrim s-a retras la Beclean, unde aștepta într-o dimineață să se ridice ceața și să meargă la casa din pădure să-și vadă câinii, pe Bush și Kate, doi dulăi negru-tăciune pe care i-a găsit în toamna lui 2011 în pădurea de lângă oraș. Mi-a spus pe chat pe Facebook (unde e mai ușor de găsit decât pe telefon) că teoretic nu s-ar mai întoarce la Năpasta, unde totul mergea anevoios, iar soluția spectacolului întârzia să apară. Becleanul e un spațiu special pentru el, acolo sunt părinții lui, acolo are pădurea, dealurile, apa, orașul-șantier. („Eu sunt țăran și fac teatru urban; teatrul m-a sofisticat.”) Nu de puține ori a declarat că vrea să se retragă la casa pe care și-o construiește acolo de câțiva ani, dar pe care nu reușește s-o termine. Povestea cu cei doi câini e și ea specială. Au apărut în viața lui Afrim din neant, când el își căuta de câțiva ani un câine pe măsura personalității sale. Își tot întreba prietenii ce câine i se potrivește, care e rasa cea mai inteligentă, care nu face mizerie, care suportă căldura și apoi a dat peste câini în pădure. „Mi-am dat seama că eu, prin tot ce fac și cum sunt, sunt antirasă, antirasist. Și în teatru am amestecat de toate; unii zic că fac teatru gulyas, o estetică a amestecului. Am găsit câinii cei mai frumoși și cei mai cuminți din lume. Îs foarte cuminți, asta nu tre’ să o spun, dar îs foarte cuminți. Îi iubesc foarte mult.”

După puțin timp, a anunțat pe Facebook data primelor reprezentații: 14 decembrie pentru prieteni, 15 avanpremiera, 16 premiera. Pe 13 decembrie a făcut prima și singura repetiție cu lumini, amânată din cauză că reflectoarele au fost montate târziu.

Scena era îmbrăcată în folie albă și acoperită de pământul maro-negricios, pe care l-au introdus cu greu în spectacol, abia după ce scenografa a fotografiat un coleg călcându-l în picioare la ea acasă, apoi curățându-l, ca să convingă conducerea Naționalului că nu vor rămâne urme în decorul nou-nouț. În jur, totul era alb: pereți, canapea, biblioteca plină de cărți și reviste de fashion, barul pe care erau instalate instrumentele muzicale. Într-un colț, un bust de Iisus cu spini-beculețe; lângă el, o mașină de cusut Singer.

Afrim își exprima nemulțumirile la microfonul cu fir pe care îl ținea în mână ca un cântăreț din anii ’70. Majoritatea țineau de neajunsuri tehnice („Aici se împotmolește totul. Totul la scenă este perfect și în birourile teatrelor sau în culise lucrurile sunt oribile”). Apoi i-a atras atenția Luizei Zan că îi stătea bine cu un ruj cu care venise cu o zi în urmă; a dojenit-o pe scenografa Vanda Sturdza că nu e șters bine fotoliul de praf; s-a văitat că scrisul de pe perete nu are un font corespunzător („Eu fac un spectacol contemporan și ei îmi bagă scris de epocă”); s-a plâns încontinuu că e prea cald și prea mult zgomot, la care actorul Marius Manole i-a răspuns că e zgomotul din capul lui. Mormăia ca pentru sine că „lucrul actorului cu sine însuși nu a existat și nu e treaba mea” și apoi a schimbat brusc scena sau a zorit-o, a dat indicații de nuanță („viteză, dar nu fugi”), a aruncat cuvinte grele peste distribuție („amatoricism; asta sună îngrozitor”), a țipat la costumier să nu mai umble prin decor și să se facă liniște în culise. Seara, pe la 22:30, când toată lumea a plecat obosită spre casă, Afrim nu era deloc mulțumit de cum a decurs ziua; a doua zi urma prima reprezentație cu public, iar luminile abia erau rezolvate.

Seara următoare, după spectacol, o fată de liceu a venit să-i strângă mâna: „Vă mulțumesc, domnule Radu Afrim, pentru acest spectacol. Mi-a schimbat viața.” Regizorul i-a răspuns simplu: „Mersi, tu”.

„Cu Năpasta, Radu Afrim a oferit, la finalul lui 2012, spectacolul anului”, scria Oana Stoica în Dilema veche, doar una dintre numeroasele cronici elogioase pe care le-a primit spectacolul. N-a avut parte de eșecul lui Caragiale, dar nici prea mulți oameni n-au reușit încă să vadă ce-a făcut: în primele două luni de la premieră, Năpasta a avut numai opt reprezentații, toate sold-out, patru în decembrie și câte două în ianuarie și februarie. Motivul invocat de direcțiunea teatrului e că e dificil să strângă laolaltă colaboratorii.

Din ianuarie, Afrim a început naveta București-Ploiești, unde montează textul pe care l-a montat în urmă cu aproape doi ani la München, Până când ploaia se va opri. Inițial făcea zilnic naveta, apoi a decis să revină în București doar în weekend sau dacă se mai joacă vreun spectacol de-ale lui (în februarie s-a reluat pentru o reprezentație cel mai longeviv, joi.megaJoy, pentru care a luat UNITER pentru regie în 2007). Spune că s-a despărțit greu de Năpasta, dar e una dintre nenumăratele lui despărțiri. Odată ajuns pe final cu spectacolul de la Ploiești, și-a lăsat gândurile să fugă către următorul proiect, pe care o să îl înceapă la Teatrul Odeon în aprilie, un spectacol după un volum de poezii, Federeii, scris de un orășean de-ai lui, Nicolae Avram.

A anunțat deja pe Facebook că așteaptă actori tineri la casting și în întâlnirile noastre făcea ce făcea și se întorcea la textul-poem pe care trebuie să îl dramatizeze. Pentru restul lumii poate părea un oricare alt proiect; pentru Afrim însă are o miză dublă: în primul rând, textul trebuie dramatizat, iar Afrim nu vrea să apeleze la scenariști. E și prima oară când alege să transpună în spectacol poeme. Apoi, subiectul tratează condițiile precare în care au trăit copiii din orfelinatul din Beclean, în anii copilăriei lui. Pe mulți, inclusiv pe autorul cărții, i-a cunoscut.

„Mă interesează foarte mult să nu greșesc”, spune Afrim, pentru care acest proiect pare să fie încercarea cea mai apropiată de teatrul de autor pe care-l tot promite de câțiva ani. „Mă interesează cum să nu falsific lucrurile, cum spectacolul să fie eficient social, dar și estetic mișto. Până la urmă tot la formă mă gândesc.”

Întotdeauna următorul spectacol al lui Afrim va fi și mai și ca precedentul – îl vrea ambiental, nu de ornament, social, industrial, dark, și cu nerv, și cu implicare socială. Şi să umple sălile și lumea să-l adore. E o ștachetă pe care și-o ridică singur, în căutarea spectacolului perfect, spectacolului terapie, spectacolului cathartic, ca spovedania care vine la sfârșitul vieții și curăță tot răul.

„Eu nu pot să construiesc nimic în realitate, dar pot să construiesc în ficțiune”, spune el. „Mă chinui de ani de zile să termin o casă în Ardeal și nu reușesc. Nu cred că am vrut neapărat să-mi fac o familie. Dar sunt maestru în a construi lumi fictive, pentru că în spatele textului asta fac, construiesc o lume. Mulți regizori se limitează să redea textele, dar uită că trebuie să construiască o lume vie în spatele cuvintelor, dacă se poate o viață despre care autorul nu știa nimic sau nu și-a imaginat-o.”

Viața reală, și pentru Afrim, și pentru mulți alții, e trezitul și mersul la repetiții și pauza dintre repetiții și băutul de bere seara. Dar lumea asta, spune el, e plată, repetitivă, e o lume care nu îți aduce inedit, nu îți livrează șocuri. Afrim caută și a căutat întotdeauna surse de inspirație dincolo de această realitate, a avut nevoie de „surse de delir” și speră, cum o tot spune, să nu rămână în pană de nebunie. „Lasă-mă să nu trăiesc pe asfalt, lasă-mă să trăiesc pe iarba moale, să trăiesc pe nisipuri ale plajelor, să trăiesc într-un necunoscut total, nu pe parchetul cluburilor.”

Pe scenă, regizorul poate ridica aceste lumi, chiar dacă sunt imperfecte și populate de oameni vulnerabili. Sunt aceleași lumi pe care le construia odată, de mult, în anii în care la Beclean ploua cu zilele, iar copilul pistruiat și roșcat, cu ochi de-un albastru clar, se juca în casă cu păpuși de cauciuc, pe care le ascundea în căsuțe făcute din piese de domino din lemn și cărora le inventa aventuri. „Făceam o lume, nu mă săturam de filmele astea pe care le construiam. Probabil la fel fac și acum cu actorii, la fel de copilărește și la fel de fantezist și de primitiv.”

---

Actualizare: Un an mai târziu (DoR #18)

Ce‑a mai făcut Radu Afrim de la portretul pe care i l‑a făcut Cătălina Miciu în DoR #11 (Primăvară 2013) încoace? Șase spectacole (la Ploiești, Sfântu Gheorghe, București, Târgu Mureș – secția maghiară, Iași, Sibiu – secția germană), dintre care, cel mai recent, Tattoo, a avut premiera la sfârșit de octombrie și e un text în premieră pentru România; două expoziții de fotografie; două Gale ale Tânărului Actor – HOP, în calitate de director artistic, primite cu entuziasm de lumea teatrului; un spectacol in memoriam Maria Tănase (Hai iu iu NU hei you you).

A participat la Londra la proiectul Theatre of Europe și la Berlin cu un show încropit din „songurile” din spectacolele sale, a fost prezent pentru prima oară la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și a fost acuzat în recentul FNT că a realizat „un spectacol în care și‑a bătut joc de Scenă” (Castingul dracului). Acum lucrează la Sibiu, secția română, la un diptic Bizoni/Girafe, apoi va pune în scenă Tihna, romanul lui Attila Bartis, la Târgu Mureș, secția maghiară. Va reveni în București pentru un proiect cu absolvenții Galei HOP și un alt spectacol la Teatrul Odeon.