Agent imobiliar rom și prejudecățile oamenilor

Ramona Ursu a copilărit într-un sat din județul Alba și a știut mereu că trebuie să învețe și să demonstreze că nu este așa cum le dictează celor din jur eticheta de romă. A lucrat aproape zece ani în mediul ONG și în zona de activism pentru drepturile copiilor și femeilor rome. În 2012 a devenit agent imobiliar, moment în care spune că a luat în considerare multe lucruri, mai puțin faptul că avea să o aducă din nou în fața dimensiunii etnice a identității sale.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

Recent, am închis plângând fereastra unui curs online pentru agenți imobiliari în care discuțiile s-au aprins când a apărut întrebarea: „Ce îi răspundem unui cumpărător care ne întreabă dacă sunt ț*gani în zonă?”

Era un curs de Cod Etic, organizat de Asociația Profesională a Agenților Imobiliari din România (APAIR), a cărei membră sunt. Știam din anii anteriori că va exista un moment în care discuțiile mă vor scoate din zona de confort și credeam că sunt pregătită pentru asta. Dar nu a fost așa. Aceste discuții sunt legate de obligația membrilor asociației de a nu discrimina și au apărut exact așa cum mă așteptam.

„Dacă ne întreabă, nu putem să mințim, că doar îi vedem”, spuneau unii colegi. Alții nu erau de acord. Am vrut să intervin, dar după câteva cuvinte am ieșit din sala de curs și am început să plâng. Când mă lovesc de prejudecățile oamenilor, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, era vorba de colegii mei, nu știu cum să tratez aceste situații, pentru că, deși înțeleg că nu e vorba despre mine, mă comport ca și cum ar fi.

Am activat aproape zece ani în mediul ONG, am lucrat cu copii romi din cartiere și școli segregate, am ținut cursuri pentru femei rome. Am văzut copii frustrați că doar colegii neromi au serbări de Crăciun și cadouri. Copii care, întrebați ce-și doresc de la viață, spuneau că „nu vor să mai fie ț*gani”. Cuvintele astea au rămas cu mine. Eu nu le-am verbalizat în copilărie, dar rezumau tot ce simțisem și eu pornind din spatele clasei, doar pentru că m-am născut ț*gancă.

Vedeam progres în lumile în care lucram și vedeam cum nu este recunoscut și valorizat în afara acestora. Lucrurile se îmbunătățeau, dar nu cu viteza cu care mi-aș fi dorit. Obosisem să văd constant sărăcie. Ca urmare, în 2012, am făcut o schimbare de carieră și am devenit agent imobiliar. Credeam că va fi o pauză de la activism, dar nu a fost deloc așa.

Astăzi am 40 de ani și de câteva luni mă întreb recurent cine sunt. Cine sunt eu în toate aspectele vieții mele: de agent imobiliar, de femeie, de om care a ales sa trăiască în București, de mătușă, de etnic rom născut în România.

M-am născut ț*gancă. Abia astăzi pot spune public că eu sunt de etnie romă fără să îmi fie rușine. O spun pentru că simt că pot împărtăși în siguranță drumul meu de până acum.

Când m-am născut, pentru că mama și tata sunt ț*gani, mi-a fost pusă și mie imediat eticheta. Părinții mei au primit și ei această etichetă când s-au născut. Bunicii mei la fel. Tatăl meu este cunoscut în satul nostru ca „Petre ț*ganul”. Acum, acest cuvânt nu mai are o conotație negativă când se face referire la familia noastră, dar în trecut a avut.

Am fost copiii cu care copiii neromi nu se jucau, „pentru că eram ț*gani”. Am fost eleva pe care învățătoarea a pus-o în ultima bancă în clasa I. Pe măsură ce învățam și ea vedea că merit, mă muta spre băncile din față. În comunism, ca să devii pionier în clasa a II-a, trebuia ca unul din colegii din clasa a III-a să te aleagă, să îți fie un fel de „mentor” care să îți fie alături la festivitatea oficială în care primeai statutul.

Văd și acum în fața ochilor sala de clasă în care erau cele două clase reunite, cei mai mari îi alegeau pe cei mai mici, iar eu și un alt coleg rom am rămas pe dinafară. Până la urmă învățătoarele au convins doi colegi mai mari să ni se alăture. Dar sentimentul de a fi ignorat din cauză că nu ești ca restul, pentru un copil de nici 9 ani este greu de înțeles și gestionat și îți rămâne întipărit în suflet.

Vreau să evit generalizarea, pentru că am avut și profesori și vecini și alți oameni care au ținut mai puțin cont de etnia noastră și mai mult de ce știm și cine suntem noi ca oameni. Dar teama era mereu în umbră, fără măcar să știu de ce. De ce părinții ne spuneau să nu-i facem de rușine. De ce trebuia să muncim de zece ori mai mult pentru aceeași notă pe care o luau colegii neromi? De ce era starea de fapt a lucrurilor așa și de ce plutea undeva în inconștient?

Eticheta de ț*gan vine la pachet cu multe lucruri negative: ț*ganii nu sunt buni de nimic, fură, nu se spală, nu sunt oameni, nu îi vrem vecinii noștri, nu îi vrem prietenii noștri.

Faptul că oamenii cu care vorbesc se referă de obicei la „ț*gani” având toate aceste lucruri negative în minte este coarda mea sensibilă. Deși eu nu mă văd așa, toate aceste etichete s-au lipit și de mine. Am absorbit rușinea cu care etnia mea venea la pachet și m-am comportat ca și când îmi era lipită pe frunte, chiar și când nimeni nu mă cunoștea.

Așa am ajuns să îi spun unei colege de facultate, care apoi a devenit și una dintre cele mai bune prietene ale mele, că „eu sunt ț*gancă”, ca și cum trebuie să știe asta și să aleagă dacă să fie prietenă cu mine sau nu. M-am redus la această etichetă, ca o consecință a faptului că societatea m-a redus încă din copilărie.

În timpul facultății, am avut norocul să cunosc și alți studenți romi, să fac voluntariat și apoi să fiu una din fondatoarele Asociației pentru Emanciparea Femeilor Rome. Tot atunci, am început să aflu și istoria romilor. La 20 de ani am auzit pentru prima oară de sclavia și Holocaustul romilor. Cum ar fi oare pentru cineva care s-a născut în România și a trăit aici 20 de ani să își descopere abia atunci rădăcinile și istoria? Ce ar simți? Uimire? Frustrare? Supărare? Revoltă?

Singurul lucru pe care l-am învățat în școala generală despre romi e o enumerare a naționalităților care trăiesc în România; romii erau de obicei ultimii și erau numiți „ț*gani”. Noi în familie nu am vorbit limba romani, deși în familia lărgită încă este vorbită. La întrebarea „de ce sunt eu ț*gan”, răspund cum mi-au răspuns și mama și tata când i-am întrebat: „pentru că așa m-am născut”. Din nefericire pentru mine, nu mai am altceva care să mă ajute să mă identific cu etnia din care fac parte. Cineva născut în România iubește această țară pentru că îi vorbește limba, pentru că îi cunoaște istoria, tradiția, obiceiurile, dansurile populare, muzica.

Eu, și multi alții ca mine, nu vorbim limba romani, nu am învățat la școală istoria romilor, nu mai cunoaștem tradiții și colinde romani. Există posibilitatea ca peste câteva generații să nu mai avem habar cine sunt romii, dar să purtăm în continuare etichetele negative pe care ni le atribuie ceilalți.

Daca ți se pare neimportant acest lucru, gândește-te la toți copiii români născuți în străinătate în ultimii 30 de ani. Părinții lor au plecat din diverse motive să muncească și să trăiască în alte țări. Cel mai probabil, acești copii nu învață istoria României la școală, nu învață limba română la școală și o vorbesc doar acasă. Ce îi va face pe nepoții oamenilor plecați din România să spună că sunt români? Dar pe strănepoții lor? Dacă ar fi o mână de oameni, ar fi simplu, dar sunt milioane. Milioane de oameni care peste două generații își vor cunoaște foarte puțin istoria, originile. Dureros, nu? Nici noi, romii, nu suntem o mână de oameni. Oficial, suntem în jur de 650.000. Neoficial, peste 2.000.000.

Locuiesc la câteva sute de kilometri de satul meu natal și o parte din această distanță se datorează și faptului că m-am saturat de eticheta de ț*gan. M-am săturat să demonstrez că merit. Vreau să fiu privită drept cine sunt eu și atât.

Când am devenit agent imobiliar, credeam că mi-am încheiat socotelile cu activismul în ONG-uri rome și nerome. Doar că îndepărtarea a funcționat până la punctul în care am început să aud: „Dar ț*gani sunt în zonă?”, „La noi in bloc nu sunt ț*gani”, „Colorați sunt în zonă?”, „De ce m-ați trimis în cuibul ăla…?” Tot de atunci am aflat că oamenii nu negociază, ci „se țigănesc”.

La început reacționam emoțional, dar în ultimul timp, în loc să mă revolt, îi întreb pe oamenii cu care interacționez ce înțeleg ei prin „ț*gan”. Așa ajung să aflu că de multe ori ce vor ei să sublinieze este faptul că nu vor vecini care ar putea avea un comportament necivilizat, orice ar însemna asta, de la faptul că nu ascultă muzică la volum maxim la 12 noaptea, până la faptul că nu se bat sau păstrează curățenia. Aș putea trage concluzia că orice om care are un comportament necivilizat este denumit automat ț*gan și nu aș greși foarte mult.

Câteodată mă gândesc că poate daca aș fi avut pielea mai închisă la culoare, oamenii ar vedea ca sunt de etnie romă și s-ar abține să facă remarcile negative pe care le fac de obicei, folosind cuvântul ț*gan.

„Dar tu ești altfel, Ramona”, îmi spun. „Daca toți ar fi ca tine, Ramona”. Sigur, așa cum nu sunt toți romii la fel, nici toți neromii nu sunt la fel. Unii neromi sunt buni profesioniști, unii mai puțini buni, unii neromi se spală des, unii se spală rar, unii neromi fură, unii sunt cinstiți. Dar sunt neromi, deci de la ei nu avem așteptarea să ne demonstreze ceva. Pe când romii, ei bine, ei încă trebuie să demonstreze că sunt cinstiți, că sunt buni profesioniști, că se spală și că nu miros.

Un domn mi-a spus că ț*ganii au mirosul lor specific, până l-am rugat să mă miroasă și pe mine și să îmi spună dacă mă încadrez sau nu. Încă port cu mine cuvintele lui care m-au durut foarte tare.

Însă sunt prinsă între două lumi, între lumea romilor tradiționali sau care măcar vorbesc limba romani și care mă văd ca pe o străină de ei și lumea neromilor, care mă pot vedea ca pe o ț*gancă. Ca atare, întrebarea „cine sunt eu?” este poate chiar permanentă în viața mea.

Același curs de Cod Etic de la care am ieșit plângând în decembrie 2021, mi-a adus și încrederea că lucrurile pot merge spre mai bine. Majoritatea colegilor mei nu știu că sunt de etnie romă, pentru că nu am simțit nevoia să spun public și des acest lucru despre mine. Așa că, atunci când colegii de curs au înțeles de ce am ieșit brusc de pe Zoom, au venit către mine cu mesaje și telefoane.

M-au asigurat că mă văd, că mă aud, că mă respectă pentru cine sunt. Trainerii m-au întrebat ce puteau face ca lucrurile să meargă într-o direcție constructivă. Una din colegele mele a plâns cu mine la telefon când mi-a explicat că intenția nu a fost nicio secundă aceea de a mă răni, ci doar de a expune o situație așa cum o întâlnește.

Colegii mei au fost o plasă de siguranță pe care am simțit-o de puține ori în trecut și le mulțumesc pentru asta. Îmi doresc ca așa cum m-au văzut pe mine să îi vadă și pe alți romi pe care îi întâlnesc. Îmi doresc ca oamenii să poată să îi vadă pe alți romi așa cum mă văd pe mine clienții mei, care mă recomandă prietenilor lor, pentru cine sunt eu, pentru ce știu să fac, pentru cum îi pot ajuta. Mai mult decât acceptarea și mândria mea de a fi de etnie romă, îmi doresc ca semenii mei să folosească firesc cuvântul „rom”. Să putem fi romi în România, fără ca asta să însemne ceva negativ.

Lucrarea care deschide eseul, numită Ascultă-mă! (2021), este semnată de Denis Nanciu, artist vizual, care a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.