Alege binele. Fragment din „Învățare”, de Tara Westover

Acest eseu este un fragment din cartea Învățare. Memorii de Tara Westover, un bestseller spectaculos despre curaj și puterea educației care a apărut în aprilie la editura Publica. Cumpără abonamentul Susținător și primești cartea cadou. 

Tara Westover a crescut în munții din Idaho, într-o familie Mormonă fundamentalistă, cu un tată care disprețuia orice serviciu public – mai ales educația – și o mamă care credea că antibioticele sunt Satana, așa că făcea tincturi de plante și uleiuri esențiale. Tara e cea mai mică din șapte copii, iar ultimii patru n-au avut certificate de naștere până târziu; Tara abia la 9 ani. N-a făcut o zi de școală formală până când a ajuns la facultate, chiar și atunci în ciuda familiei care considera educația o spălare pe creier făcută de Guvern (și de Iluminati) și o încălcare a misiunii date femeii de către Dumnezeu: să rămână modestă și supusă întreaga ei viață. 

Amintirea mea cea mai pregnantă nu este o amintire. Este un lucru pe care mi l-am închipuit, apoi am ajuns să mi-l amintesc ca și cum s-ar fi întâmplat cu adevărat. Amintirea s-a format pe când aveam cinci ani, chiar înainte să împlinesc șase, dintr-o poveste spusă de tatăl meu, cu atâtea detalii încât și eu, și frații și sora mea ne închipuiam propria versiune cinematografică, cu împușcături și strigăte. Într-a mea erau greieri. Este sunetul pe care îl aud în timp ce familia mea se ghemuiește în bucătărie, cu luminile stinse, ascunsă de agenții federali care au înconjurat casa. O femeie se întinde după un pahar cu apă și silueta îi apare în lumina lunii. Se aude o împușcătură, ca un bici pocnind, și femeia cade. În amintirea mea, cea care cade este de fiecare dată mama și are un copil mic în brațe.

Copilul mic e o aiureală – eu sunt cea mai mică dintre cei șapte copii ai mamei –, dar, după cum am spus, nimic din toate astea nu s-a întâmplat cu adevărat.

La un an după ce tatăl meu ne-a spus această poveste, ne-am strâns într-o seară să-l ascultăm citind cu voce tare din Isaia, o profeție despre Emanuel. Era așezat pe canapeaua noastră de culoarea muștarului, cu o Biblie mare deschisă în poală. Mama era lângă el. Noi, ceilalți, stăteam împrăștiați pe covorul aspru maro.

— El se va hrăni cu lapte și miere, murmura tata, încet și fără inflexiuni, obosit după o zi lungă de strâns fier vechi. Până în vremea când va ști să arunce răul și să aleagă binele.

A urmat o pauză apăsătoare. Stăteam cu toții tăcuți.

Tatăl meu nu era înalt, dar putea ține sub control o cameră. Avea o prezență aparte, solemnitatea unui oracol. Mâinile îi erau groase și tăbăcite – mâinile unui om care muncise din greu toată viața – și țineau strâns Biblia.

A citit cu voce tare pasajul încă o dată, și încă o dată, și încă o dată. Cu fiecare repetiție, mai ridica un pic vocea. Ochii lui, umflați de oboseală cu doar câteva clipe în urmă, erau acum larg deschiși și atenți. Aici era o învățătură sfântă, a spus. Avea să-L întrebe pe Domnul.

A doua zi de dimineață, tata a scos din frigider tot laptele, iaurtul și brânza, iar seara, când a ajuns acasă, avea în camionetă aproape 200 de litri de miere.

— Isaia nu spune care este răul, untul sau mierea, a spus tata, rânjind, în timp ce frații mei duceau vedrele albe în beci. Dar, dacă întrebi, Domnul îți va spune!

Când tata i-a citit versetul mamei lui, ea i-a râs în față.

— Mai am câțiva bănuți în geantă, a spus. Eu zic să-i iei. Că de doi bani ai și tu minte.

Bunica avea fața subțire, ascuțită, și o rezervă nesfârșită de bijuterii indiene false, toate argintii și turcoaz, care-i atârnau în mănunchiuri de pe gâtul fusiform și de pe degete. Pentru că locuia mai jos pe deal de noi, lângă autostradă, îi spuneam bunica-din-josul-dealului. Asta ca să o deosebim de mama mamei, căreia îi spuneam bunica-de-la-oraș, pentru că locuia la 24 de kilometri spre sud, în singurul oraș din ținut, cu un singur semafor și un magazin alimentar.

Tata se înțelegea cu mama lui ca două pisici cu cozile legate între ele. Puteau să vorbească o săptămână fără să fie de acord în nicio privință, dar erau legați de respectul pentru munte. Familia tatălui meu trăia la poalele Buck’s Peak de jumătate de secol. Fiicele bunicii se măritaseră și se mutaseră, dar tatăl meu rămăsese aici, își construise o casă galbenă sărăcăcioasă, pe care nu avea să o termine cu adevărat niciodată, un pic mai sus, pe deal, față de a mamei lui, la poalele muntelui, și făcuse un punct de colectare a deșeurilor – printre multe altele – lână peluza ei tunsă la milimetru.

Se certau zilnic, pe mizeria de la punctul de colectare a deșeurilor, dar mai adesea în ceea ce ne privea pe noi, copiii. Bunica era de părere că trebuie să mergem la școală, nu, așa cum spunea ea, „să hălăduim prin munți ca sălbaticii”. Tata spunea că școlile publice sunt o capcană prin care guvernul încearcă să-i îndepărteze pe copii de Dumnezeu.

— Dacă-i trimit pe copii la școala de la baza drumului, spunea, e ca și cum i-aș da direct diavolului.

Dumnezeu i-a spus tatei să le împărtășească descoperirea și celor care locuiau și aveau ferme la umbra Buck’s Peak. Duminica, aproape toată lumea se strângea la biserică, o capelă de culoarea nucului, chiar lângă autostradă, cu turla mică, modestă, tipică pentru bisericile mormone. Tata i-a luat deoparte pe ceilalți tați când ieșeau din strane. A început cu vărul lui, Jim, care l-a ascultat cu bunăvoință cum îi explica natura păcătoasă a laptelui, fluturându-și Biblia. Jim a rânjit, apoi l-a bătut pe umăr pe tata și i-a spus că un Dumnezeu drept nu ar lipsi pe nimeni de o înghețată de căpșune făcută în casă într-o după-amiază călduroasă de vară. Soția lui Jim l-a tras de mână. Când s-a strecurat prin dreptul nostru, am simțit un iz de bălegar. Apoi mi-am adus aminte: ferma mare de lactate, la un kilometru și jumătate spre nord de Buck’s Peak, era a lui Jim.

De când tata a început să predice împotriva laptelui, bunica și-a ticsit frigiderul. Ea și bunicul nu beau decât degresat, dar după puțin timp aveau de toate felurile – doi la sută, integral, chiar și cu ciocolată. Părea să creadă că trebuie să se țină tare pe subiectul ăsta.

Micul dejun s-a transformat într-un test de fidelitate. În fiecare dimineață, familia se așeza la masa de stejar roșu prelucrat și mânca fie șapte cereale, cu miere și melasă, fie clătite din șapte cereale, tot cu miere și melasă. Pentru că eram nouă cu totul, clătitele nu erau niciodată bine făcute. Nu-mi displăceau cerealele dacă puteam să le îmbib în lapte, să văd cum spuma se strecura prin măciniș și se prelingea printre boabe, dar de când cu revelația, le mâncam cu apă. Era ca și cum ai fi mâncat un bol de noroi.

Nu a trecut mult timp și am început să mă gândesc la tot laptele care se strica în frigiderul bunicii. Apoi mi-am făcut obiceiul să sar peste mic dejun în fiecare dimineață și să mă duc direct în hambar. Le dădeam lăturile porcilor și umpleam troacele vacilor și cailor, apoi săream gardul, dădeam ocol hambarului și intram pe ușa laterală a casei bunicii.

Într-o astfel de dimineață, pe când stăteam la bufet și mă uitam cum bunica turna un bol de fulgi de ovăz, mi-a spus:

— Ți-ar plăcea să mergi la școală?

— Nu mi-ar plăcea, am spus.

— De unde știi? a lătrat ea. N-ai încercat.

A turnat laptele și mi-a întins bolul, apoi s-a cocoțat la bufet, chiar în fața mea, și m-a privit cum băgam în mine.

— Mâine plecăm în Arizona, mi-a spus, dar știam deja. Ea și bunicul plecau mereu în Arizona când începea să se schimbe vremea. Bunicul spunea că e prea bătrân pentru iernile din Idaho; îl dureau oasele de la frig.

— Fă bine și trezește-te devreme, a spus bunica, pe la cinci, și te luăm cu noi. Te dăm la școală.

M-am învârtit pe scaunul înalt. Am încercat să-mi imaginez școala, dar nu puteam. Mă gândeam în schimb la școala de duminică, la care mergeam în fiecare săptămână și pe care o detestam. Un băiat pe nume Aaron le spusese tuturor fetelor că nu știu să citesc pentru că nu merg la școală și acum niciuna nu mai voia să vorbească cu mine.

— A zis tata că pot să merg? am spus.

— Nu, a spus bunica. Dar până să-și dea el seama că ai dispărut, o să fim departe.

Mi-a pus bolul în chiuvetă și a privit pe fereastră.

Bunica era o forță a naturii – nerăbdătoare, agresivă, stăpână pe ea. Când o priveai, simțeai nevoia să faci un pas înapoi. Își vopsea părul în negru, ceea ce îi amplifica trăsăturile și așa grave, mai ales sprâncenele, pe care și le dădea cu fard în fiecare dimineață, transformându-le în bolți groase și negre. Le desena prea mari și asta îi făcea fața să pară întinsă. Erau și prea înalte și îi transformau celelalte trăsături într-o expresie plictisită, aproape sarcastică.

— Trebuie să mergi la școală, a spus.

— Dar tata nu o să te oblige să mă aduci înapoi? am spus eu.

— Tatăl tău nu poate să mă oblige să fac absolut nimic. Bunica s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat.

— Dacă vrea, să vină să te ia.

A ezitat și, o clipă, a părut rușinată.

— Am vorbit cu el ieri. N-o să te poată lua înapoi multă vreme de acum încolo. E în urmă cu baraca pe care o construiește în oraș. Nu poate să-și facă bagajul și să meară până în Arizona, nu cât timp vremea e încă bună și poate să lucreze cu băieții până târziu.

Planul bunicii era bine ticluit. În săptămânile dinainte de prima ninsoare, tata lucra mereu de la răsărit până la apus, se străduia să pună deoparte suficienți bani din strânsul de vechituri și construcția de barăci, cât să-l țină peste iarnă, când nu prea era de lucru. Chiar dacă mama lui fugea cu copilul cel mic, nu putea să-și lase munca înainte ca stivuitorul să fie blocat în gheață.

— Trebuie să hrănesc animalele înainte să plecăm, am spus. Sigur o să observe că am plecat dacă vacile rup gardul în căutarea apei.

În noaptea aceea nu am dormit. Am stat așezată pe jos, în bucătărie, și am privit cum se scurg orele pe ceas. Unu noaptea. Două. Trei.

La patru m-am ridicat și mi-am pus cizmele lângă ușa din spate. Erau pline de băligar și eram sigură că bunica nu avea să mă lase să urc în mașină. Mi le imaginam pe veranda ei, abandonate, în timp ce eu fugeam în Arizona desculță.

Încercam să-mi închipui ce avea să se întâmple când ai mei aveau să observe că dispărusem. Petreceam adesea zile întregi pe munte cu fratele meu, Richard, deci probabil că nimeni nu avea să observe nimic până pe înserat, când Richard avea să se întoarcă la cină fără mine. Mi-i imaginam pe frații mei ieșind pe ușă în căutarea mea. La început, aveau să caute printre deșeuri, să ridice plăci de fier ca să vadă dacă nu cumva căzuse peste mine vreo bucată de metal. Apoi aveau să iasă, să cerceteze ferma, să se urce în copaci și sus, în hambar. În cele din urmă, aveau să-și îndrepte privirile către munte.

Până atunci, avea să se lase amurgul – acele clipe, chiar înainte de căderea nopții, când nu vezi decât întuneric mai dens și mai puțin dens și simți lumea mai mult decât o privești. Mi-i închipuiam pe frații mei răspândiți pe munte, căutând prin pădurile întunecate. Nimeni nu avea să spună un cuvânt; toți aveau să se gândească la același lucru. Pe munte se puteau întâmpla lucruri cumplite. De nicăieri apăreau stânci. Caii sălbatici ai bunicului meu alergau peste mănunchiuri groase de cucută și era plin de șerpi cu clopoței. Mai căutaserăm așa, când dispărea un vițel din hambar. În vale găseai animalul rănit; pe munte, mort.

Mi-o închipuiam pe mama la ușa din spate, cu ochii scrutând creasta întunecată, când tata avea să se întoarcă acasă și să-i spună că nu mă găsiseră. Sora mea, Audrey, avea să sugereze să o întrebăm pe bunica, iar mama avea să spună că bunica plecase de dimineață în Arizona. Aceste cuvinte aveau să rămână suspendate în aer o clipă, apoi toată lumea avea să-și dea seama unde dispărusem. Îmi imaginam chipul tatălui meu, cu ochii negri micșorați, cu gura într-o strâmbătură de încruntare când el avea să o privească pe mama.

— Crezi că a ales să plece?

Mizerabilă și mâhnită, vocea lui răsuna în mintea mea. Apoi a fost acoperită de sunetele unei alte amintiri – greieri, apoi un foc de armă, apoi tăcere.

Aveam să aflu mai târziu că toată lumea auzise de acea întâmplare – ca și de masacrul de la Wounded Knee sau de asediul de la Waco – dar când tatăl meu ne-a spus povestea, părea că în afară de noi nu mai știe nimeni de ea.

A început spre sfârșitul sezonului conservelor, căruia ceilalți copii îi spuneau pesemne „vară”. În lunile calde familia mea punea mereu în conserve fructe din care să ne facem rezerva de care tatăl meu spunea că vom avea nevoie în Zilele Pustiirii. Într-o seară, tata s-a întors tulburat de la depozitul de deșeuri. S-a plimbat prin bucătărie în timpul cinei și nu a mâncat mai nimic. Trebuia să punem totul în rânduială, a spus. Nu mai era timp.

A doua zi am stat de dimineață până seara să fierbem și să decojim piersici. Până seara umpluserăm zeci de borcane, așezate în șiruri perfecte, calde în urma fierberii. Tata ne supraveghea, număra borcanele și mormăia în barbă, apoi se întorcea către mama și spunea:

— Nu e de ajuns.

În seara aceea tata a convocat o întrunire de familie și ne-am strâns în jurul mesei din bucătărie, pentru că era lată și lungă și aveam cu toții loc la ea. Aveam dreptul să știm ce ne așteaptă, a spus. Stătea în picioare, în capul mesei; noi, ceilalți, eram cocoțați pe bănci și studiam scândurile groase de stejar roșu.

— Nu departe de aici locuiește o familie, a spus tata. Sunt luptători pentru libertate. Au refuzat să lase guvernul să le spele copiii pe creier în școlile lor publice, așa că au venit agenții după ei.

Tata a expirat, un suspin lung și lent.

— Agenții federali au înconjurat cabana familiei, i-au ținut închiși acolo săptămâni în șir, iar când un copil înfometat, un băiețel, s-a strecurat afară ca să se ducă la vânătoare, agenții l-au împușcat.

I-am privit atentă pe frații mei. Nu mai văzusem niciodată teamă pe chipul lui Luke.

— Sunt în continuare în cabană, a spus tata. Țin lumina stinsă și se târăsc pe jos, departe de uși și ferestre. Nu știu câtă mâncare mai au. Se poate să moară de foame înainte ca agenții să plece.

Nimeni nu spunea nimic. Într-un târziu, Luke, care avea doisprezece ani, a întrebat dacă-i putem ajuta.

— Nu, a spus tata. Nimeni nu poate să-i ajute. Sunt prizonieri în propria lor casă. Dar au arme și pun rămășag că de aceea agenții nu au dat năvală peste ei.

S-a oprit ca să se așeze pe banca joasă, cu mișcări lente și rigide. Mi se părea bătrân, epuizat.

— Nu putem să-i ajutăm, dar putem să ne ajutăm pe noi. Când agenții vor sosi la Buck’s Peak, vom fi pregătiți.

În noaptea aceea, tata a cărat un morman de genți vechi de armată din beci. Spunea că erau gențile noastre de „fugit în munți”. Ne-am petrecut noaptea umplându-le cu provizii – leacuri din plante, purificator pentru apă, cremene și oțel. Tata cumpărase mai multe cutii de mâncare pentru soldați și am băgat câte am putut în genți, închipuindu-ne momentul când, scăpați din casă și ascunși între prunii sălbatici de lângă pârâu, aveam să o mâncăm. Unii dintre frații mei și-au băgat arme în pachete, dar eu nu aveam decât un cuțitaș și, chiar și așa, când am terminat de împachetat, bagajul meu era cât mine de mare. L-am rugat pe Luke să-l pună pe un raft din dulapul meu, dar tata mi-a spus să-l țin undeva la îndemână, de unde să-l pot lua repede, așa că am dormit cu el în pat.

Am exersat pusul sacului în spate și alergatul cu el – nu voiam să rămân în urmă. Îmi închipuiam scăparea noastră –, o fugă la miezul nopții către acoperământul Prințesei. Înțelesesem că muntele era aliatul nostru. Putea fi bun cu cei care îl cunoșteau, dar cu intrușii era foarte înșelător, și asta avea să ne fie de folos. Pe de altă parte, dacă aveam să ne refugiem pe munte când veneau agenții, nu înțelegeam de ce puneam piersicile în borcane. Nu puteam să cărăm o mie de borcane grele până pe vârf. Sau aveam nevoie de piersici ca să ne putem pune la adăpost în casă, ca familia Weaver, și să rezistăm până la capăt.

Rezistența până la capăt părea cea mai probabilă, mai ales că după câteva zile tata a venit acasă cu peste zece puști rămase în urmă de la armată, cele mai multe SKS, cu baionetele subțiri argintii, pliate frumos sub țeavă. Armele veneau în cutii înguste de tablă și erau unse cu Cosmoline, o substanță maronie de consistența unturii, care trebuia dată la o parte. După ce le-am curățat, fratele meu Tyler și-a ales una dintre ele și a pus-o pe o folie neagră de plastic, pe care a împăturit-o peste pușcă și a lipit-o cu metri de bandă adezivă argintie. A luat pachetul pe umăr și l-a dus până la baza dealului, unde l-a lăsat lângă vagonul roșu. Apoi a început să sape. Când gaura ajunsese lată și adâncă, a aruncat pușca în ea și l-am privit cum o acoperea cu pământ, cu mușchii umflați de efort și maxilarul țeapăn.

La puțin timp după aceea, tata a cumpărat un aparat de fabricat gloanțe din cartușe uzate. Acum puteam rezista mai mult în cazul unei înfruntări, a spus. Eu mă gândeam la geanta pentru „fuga în munți” care aștepta în pat și la pușca ascunsă lângă vagon și începeam să-mi fac griji din cauza aparatului de făcut gloanțe. Era voluminos și prins cu șuruburi de punctul de prelucrare a fierului din beci. Mă gândeam că, dacă ne luau prin surprindere, nu aveam când să îl luăm. Mă întrebam dacă nu ar trebui să-l îngropăm cu pușca.

Continuam să punem piersici în sticle. Nu mai țin minte câte zile au trecut sau câte borcane adăugaserăm la rezervă, până când tata ne-a povestit lucruri noi.

— L-au împușcat pe Randy Weavers, a spus tata, cu vocea subțire și nesigură. A ieșit din cabină ca să ia trupul fiului său și agenții l-au împușcat.

Nu-l văzusem niciodată pe tatăl meu plângând, dar acum lacrimile îi curgeau șiroaie peste nas. Nu și le ștergea, le lăsa să se verse peste cămașă.

— Soția lui a auzit împușcătura și a alergat la fereastră, cu copilul cel mic în brațe. Și atunci s-a auzit a doua împușcătură.

Mama stătea cu brațele încrucișate, cu o mână pe piept și cealaltă strânsă pe gură. Mă holbam la podeaua noastră pătată în timp ce tata ne spunea cum copilașul fusese luat din brațele mamei lui, cu fața mânjită de sângele ei.

Până atunci, o parte din mine își dorise să vină agenții, tânjise după aventură. Acum chiar îmi era teamă. Mi-i imaginam pe frații mei târându-se pe întuneric, cu mâinile transpirate alunecându-le pe puști. Mi-o închipuiam pe mama, obosită și însetată, cum se trăgea înapoi din dreptul ferestrei. Mă vedeam pe mine întinsă pe jos, nemișcată și tăcută, ascultând țârâitul ascuțit al greierilor din câmpie. Apoi am văzut-o pe mama cum s-a ridicat și s-a întins către robinetul de la bucătărie. O scânteiere albă, urletul armei și a căzut. Am sărit să prind bebelușul.

Tata nu ne-a spus niciodată cum s-a terminat povestea. Nu aveam televizor sau radio, așa că e posibil să nu fi aflat nici el sfârșitul. Ultimul lucru pe care îmi amintesc că l-a spus a fost:

— Data viitoare s-ar putea să fie rândul nostru.

Aceste cuvinte aveau să mă urmărească. Aveam să le aud ecoul în țârâitul greierilor, în sunetul piersicilor storcite în borcane, în zgomotul metalic pe care îl face o pușcă SKS când o cureți. Le auzeam în fiecare dimineață când traversam calea ferată și mă opream peste răcovina și noroceii care crescuseră peste locul unde îngropase Tyler pușca. Mult după ce tata uitase de revelația din Isaia și mama băga din nou ulcioare de plastic de „Western Family 2%” în frigider, tot îmi mai aminteam de familia Weaver.

Era aproape cinci dimineața.

M-am întors în camera mea, cu gândurile la greieri și focuri de armă. În patul de jos Audrey sforăia, un zumzet grav, mulțumit, care mă trăgea și pe mine la somn. Însă m-am cocoțat la mine în pat, am încrucișat picioarele și m-am uitat pe fereastră. S-a făcut cinci. Apoi șase. La șapte a apărut bunica și am privit-o cum se plimba de colo colo prin curtea interioară, uitându-se din când în când în sus, spre casa noastră de pe deal. Apoi ea și bunicul s-au urcat în mașină și au luat-o pe autostradă.

Când mașina a dispărut, m-am dat jos din pat și am mâncat un bol de tărâțe cu apă. Când am ieșit, Kamikaze, capra lui Luke, m-a salutat ronțăindu-mi cămașa în timp ce mă îndreptam spre hambar. Am trecut pe lângă mașina de curse pe care Richard și-o construia dintr-o mașină veche de tuns iarba, am adăpat porcii, am umplut troaca și am dus caii bunicului pe o pășune nouă.

După ce am terminat, m-am urcat pe vagon și am privit valea. Era ușor să-ți închipui că vagonul mergea, se îndepărta cu viteză și că dintr-o clipă într-alta valea avea să rămână în urma mea. Mă gândisem ore în șir la acest scenariu, dar de data asta nu funcționa. M-am întors către apus, cu câmpia în spate și cu fața spre vârf.

Prințesa era mereu cea mai luminoasă primăvara, imediat după ce coniferele ieșeau din zăpadă, cu acele verde-închis părând aproape negre în contrast cu maroniul roșiatic al pământului și al scoarței de copac. Acum era toamnă. O vedeam, dar dispărea ușor: nuanțele de roșu și galben ale verii pe sfârșite îi ascundeau forma întunecată. În curând avea să ningă. În vale, prima zăpadă avea să se topească, dar pe munte avea să zăbovească, să o îngroape pe Prințesă până la primăvară, când avea să se ivească din nou, neadormită.

Textul pe care l-ai citit este un fragment din cartea Învățare. Memorii de Tara Westover, un bestseller spectaculos despre curaj și puterea educației care a apărut în aprilie la editura Publica. Alătură-te comunității de abonați DoR cumpărând abonamentul Susținător și primești cartea cadou. (Dacă nu vrei să aștepți până la livrarea cărții odată cu DoR, o găsești pe site-ul editurii.)