Alegerile Danei

La 35 de ani, Dana Ene a hotărât că are multe de făcut: să învețe să danseze tango, să se întoarcă la avocatură, să îşi găsească un partener, să aibă un copil, să se vindece de cancer. De la tratamente naturiste, la terapii alternative, lupta împotriva cancerului la sân.

De Simina Mistreanu
Fotografii de Bogdan Baraghin
Timp de citire: 29 de minute
12 aprilie 2011

Acest articol a fost publicat în DoR #5 (primăvară 2011)
Cumpără revista

Această poveste a câștigat în iulie 2011 premiul Clubului Român de Presă pentru cel mai bun reportaj.

Citește o actualizare din iuie 2011 a poveștii și finalul ei (decembrie 2014).

La jumătatea secolului XIX s‑a descoperit un papirus din Egiptul Antic în care Imhotep, un vizir preocupat de neurochirurgie, arhitectură și astrologie, descria simptomele și tratamentele pe care le aplica unor bolnavi. Cazurile variau de la fracturi ale mâinii sau craniului, la supurări și tumori. Cazul 45 era descris în felul următor: „Tumorile protuberante ale sânului arată existența unor gâlme ale sânului, mari, în creștere și tari; dacă le atingi e ca și cum ai atinge o minge de cârpe sau ar putea fi comparate cu un fruct necopt, care e tare și rece la atingere”. Fiecare din cele 48 de cazuri din papirusul lui Imhotep era urmat de indicații de tratament, chiar dacă numai paliativ: lapte vărsat în urechile pacienților cu probleme neurologice, balsamuri pentru arsuri. La cazul 45, Imhotep a fost neobișnuit de reținut. La secțiunea intitulată „Terapie” a scris o singură propoziție: „Nu există”.

Nu asta i‑au zis medicii Danei Ene, când i‑au pus același diagnostic.

În dimineața zilei de vineri, 31 iulie 2009, Dana a mers la spitalul Euroclinic din București, să‑și facă o ecografie. Avea 34 de ani și voia să verifice nodulul din sânul drept, care în ultimele trei săptămâni crescuse simțitor și începuse să o doară. După ce a văzut rezultatul ecografiei, medicul, o femeie șatenă cu trăsături blânde, i‑a sugerat să‑și facă și o mamografie și să se întoarcă la spital peste o oră și jumătate pentru o consultație la oncolog. Dana s‑a întors la biroul firmei de turism unde lucra și a cerut învoire pentru restul zilei. Nu mai știe cum a trecut acea oră și jumătate. S‑a întors la spital, a intrat în cabinetul oncologului și din acel moment a amorțit. Bărbatul a început să o întrebe câți ani are, unde lucrează, dacă are copii, dacă e căsătorită, ce hobbyuri are. Apoi i‑a spus că are cancer și că dacă nu urmează o schemă de tratament care include chimioterapie și operație la sân, va face metastază și va muri într‑un an.

A ieșit teleghidată din spital, s‑a urcat în mașină și a sunat un prieten. I‑a povestit printre sughițuri ce i s‑a întâmplat. El i‑a vorbit încontinuu trei‑patru ore, în timp ce ea stătea în mașină, în parcarea spitalului, și plângea. Spre seară s‑a văzut cu o prietenă care i‑a dat o carte despre alimentația de prevenire a cancerului. Cumva și‑a făcut timp să o citească în weekend, printre reprize sfâșietoare de plâns.

Mai întâi s‑a certat cu universul, cu Dumnezeu: de ce a ales‑o pe ea, de ce nu pe altcineva? Ce a făcut să merite asta? Era convinsă că urma să moară, indiferent de ce ar fi făcut de acum încolo. Apoi, treptat, și‑a îndreptat furia asupra sieși. A căutat toate motivele pentru care merita pedeapsa: că nu și‑a mai dat examenul de intrare în Barou după ce a terminat dreptul, că n‑a putut să‑și țină căsnicia, că n‑a făcut un copil. Concluzia era la îndemână: viața ei era varză, deci ce i se întâmpla acum era firesc. Şi‑a sunat tatăl, care i‑a spus că îi pare rău, mai ales că nu are un partener alături. Pe mama nu a mai sunat‑o. S‑a gândit că n‑ar fi putut duce greutatea veștii.

Luni s‑a întors la jobul de agent de turism și a încercat să se comporte ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. Treptat, le‑a spus colegilor și prietenilor. Mulți n‑au știut cum să gestioneze vestea fără s‑o facă să se simtă prost, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. O prietenă apropiată, al cărei soț murise de cancer în urmă cu 10 ani, i‑a spus: „Nu pot, lasă‑mă să‑mi revin din șoc și o să vorbim”. (A sunat‑o după câteva luni, și‑a cerut iertare și au reînceput să se întâlnească). A avut o relație pasageră cu un bărbat pe care îl cunoștea de mult, dar față de care nu simțea nimic. Omul nu a sprijinit‑o și a făcut‑o să se simtă și mai rău. Dana nu avea timp de așa ceva. Avea un tratament de urmat.

A început chimioterapia în septembrie, la Cluj, pentru că un medic de acolo i‑a spus că îi poate face rezecție limitată (adică să‑i scoată doar tumoarea și nu întregul sân), și să-i pună silicon în timpul aceleiași operații – o variantă rar întâlnită în România, unde de obicei reconstrucția sânului se face la câteva luni după operație.

Mergea la Cluj cu avionul. O sesiune de chimioterapie dura cam 45 de minute, timp în care aștepta ca lichidul verde, alb sau roșu dintr‑o perfuzie să i se scurgă în vene. Încă din primele minute mâna îi îngheța, pielea parcă își schimba textura și simțea cum corpul se transformă, cum tumoarea parcă se strânge și se micșorează. Se întorcea la București în aceeași zi. Înainte să urce în avion intra în toaleta aeroportului și vomita. În cele 50 de minute de zbor, se ruga să nu i se facă rău. Cobora, își lua mașina din parcarea aeroportului și conducea până acasă cu geamurile lăsate. În prima noapte dormea în baie. Urma o săptămână în care îi era foarte greu să se ridice din pat dimineața. În a doua săptămână începea să se simtă mai bine, iar în a treia era „ca o floricică”. Apoi o lua de la capăt. În total, șase serii de chimioterapie.

o femeie îi administrează câinelui ei medicamentele zilnice, în propria bucătărie. — Dana îi administrează lui Becky, câinele ei preferat, medicamentele zilnice. Becky are pe buza de sus o tumoră roșie care sângerează. În afară de Becky, Dana mai are 10 câini.

Deși se numără printre cele mai vechi boli, cancerul e considerat maladia secolului XX, așa cum tuberculoza a fost boala secolului XIX. La nivel metaforic, cancerul e boala consumului în exces, a supraproducției, a creșterii fulminante. Însă, așa cum scrie Siddhartha Mukherjee, profesor la Columbia University și autor al cărții The Emperor of All Maladies. A Biography of Cancer, contemporaneitatea nu e numai metaforică. Cancerul este o boală a cărei incidență crește odată cu vârsta. În trecut, pe când medicina nu era atât de avansată, oamenii mureau tineri, răpuși de tuberculoză, variolă, lepră sau pneumonie. Răspândirea cancerului este produsul dezvoltării medicinei și creșterii duratei de viață: e comun pentru că toți ceilalți ucigași au fost uciși. În ultimele două secole, cancerul a urcat încet dar sigur în topul cauzelor de deces, ajungând pe locul al doilea în lume, după bolile de inimă.

Cancerul e o boală care trăiește și se dezvoltă după aceleași principii precum corpul omenesc. Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creștem, să ne adaptăm, să ne revenim, să reparăm. Distorsionată și scăpată de sub control, diviziunea le permite celulelor canceroase să crească, să prospere, să se adapteze și să‑și revină – adică, cum scrie Mukherjee, să trăiască cu prețul propriei noastre vieți.

Timp de peste 4.000 de ani, medicina nu l‑a contrazis pe Imhotep. Cancerul părea de netratat, dar asta nu i‑a împiedicat pe medici să încerce.

Au stors „humoarea neagră” pe vremea lui Hipocrate, când se credea că toate bolile sunt provocate de patru humori (celei negre îi mai era atribuită depresia); au făcut operații radicale în care, pentru îndepărtarea tumorii la sân, ajungeau să taie și coastele; au folosit radiologia în perioada lui Marie Curie și, de la jumătatea secolului XX, chimioterapia. De‑atunci, nu s‑au schimbat prea multe.

Cu tot răul fizic și psihic pe care i‑l produceau medicamentele, Dana a trăit cele patru luni de chimioterapie ca pe o perioadă de exaltare și experimentare. Când mergea la Cluj se îmbrăca elegant. Își punea cizme cu toc, haina animal print, poșeta‑plic și un zâmbet larg pe buze. Toți credeau că însoțește pe cineva, nu că e pacient. Când a început să‑i cadă părul, a mers să‑și cumpere o perucă. Femeia care le vindea a întrebat‑o pentru ce îi trebuie. Dana și‑a atins părul prins în coadă și pe degete i‑a rămas un mănunchi de fire. Şi‑a ales atunci trei peruci: una brunetă, una roșcată și una șatenă cu irizații mov (ea îi spune „peruca mov”). Mai târziu și‑a cumpărat și una blondă. Toate din plastic, deoarece crede că una din păr natural poartă energiile negative și suferințele femeilor care au fost nevoite să‑și vândă părul.

Şi‑a dus pe rând perucile la coafeză, care le‑a tuns asimetric, tinerește. Le purta în funcție de cum se simțea în ziua respectivă; fiecare perucă o modela într‑un fel, îi schimba personalitatea. Când purta peruca roșcată se îmbrăca elegant, în rochițe negre și cu sandale înalte, cu platformă. Odată, la serviciu, și‑a pus și o pălărie neagră, cu boruri largi și o floare roșie în piept.

„Nu știu cum e să dansezi la bară”, mi‑a spus mai târziu. „Dar eu când îmi puneam acea perucă și acele platforme în picioare mă simțeam atât de sigură pe mine încât dacă m‑ai fi pus să dansez la bară, n‑aș fi avut nicio problemă.”

Altă dată a mers la un concert de jazz cu peruca mov și un joben roșu, micuț, prins într‑o parte cu fundițe și pene, o rochie neagră și ciorapi roșii. Pe stradă, cineva a întrebat‑o dacă a venit Halloweenul.

„Am experimentat tot felul de chestii și mi‑am dat seama că atunci când purtam perucile și îmi puneam funde, flori, bentițe și alte nebunii, de fapt aia eram eu. Nu cea care se îmbrăca la fel ca x și y, să nu șocheze. Îmi plăcea să experimentez, îmi plăceau culorile. Pentru că a trebuit să‑mi găsesc resursele în ceva. Şi atunci mi‑am pus accesorii.”

În octombrie, șeful Danei i‑a spus că ar trebui să ia o pauză. A plecat și, pe de o parte, s‑a bucurat. Simțise în ultima perioadă că se plafona la job, că nu putea să treacă dincolo de poziția de agent de turism și că nu asta își dorea să facă. Devenise jobul care plătea facturile.

În decembrie, medicul de la Cluj i‑a spus că nu îi va putea pune siliconul în timpul operației deoarece aparatele de radioterapie din țară sunt prea vechi și i l‑ar fi ars în timpul tratamentului post‑operație. Vestea a înfuriat‑o și a dărâmat‑o pe Dana. Făcuse drumurile la Cluj cu speranța că acolo se va putea trezi după operație cu sânii la locul lor. Le făcuse degeaba.

Ultima ședință de chimioterapie a făcut‑o pe 23 decembrie la București, la Euroclinic. Crăciunul l‑a petrecut cu un cuplu de prieteni. A mâncat sarmale și prăjituri. Pe 31 decembrie, când se pregătea pentru petrecerea de Revelion, a observat că îi căzuseră genele. A fost un șoc, ultima picătură după un șir de rău, vărsături, păr căzut și kilograme în plus. Imaginea despre sine i se alterase de când începuse chimioterapia. Își dorea uneori să fie invizibilă, ca oamenii să nu o respingă pentru că arată rău.

„Pentru o femeie e ca și cum își pierde din feminitate”, mi‑a spus. „Ideea e că atunci când ți‑e rău și verși, se întâmplă foarte multe lucruri, zici: băi, măcar atâta, să arăt bine. Şi nu arăți bine.”

Drumul Danei a început ca cel pe care‑l parcurg majoritatea celor peste 6.000 de femei diagnosticate anual cu cancer la sân în România. După chimioterapie ar urma o operație prin care, după caz, se scoate o parte sau întregul sân; radioterapie și, dacă celulele maligne s‑au extins și la ganglionii din axilă, chimioterapie; reconstrucția sânului cu silicon, eventual cu ajustarea sânului sănătos ca să nu se observe diferența; inducerea menopauzei și terapie de substituție hormonală timp de cinci ani după operație, deoarece se crede că hormonii feminini croiesc un mediu propice pentru reapariția cancerului. După toate astea, femeile mai trăiesc de la câțiva ani la câteva decenii. (În 2009, Ministerul Sănătății a luat în evidență 6.303 cazuri de femei cu cancer la sân. În lipsa unui registru național al cancerului, evoluția lor pe termen lung nu este urmărită. Statisticile mai aprofundate lipsesc și ele).

Față de precursorii lor, oncologii de azi au „dovezi” – cazuri în care au obținut supraviețuiri lungi de zeci de ani, și care îi determină să privească uneori cancerul ca pe o boală cronică. Însă „boala perfectă” încă le dă bătăi de cap. Încă studiază comportamentul haotic al celulei maligne, încă testează terapii noi, nu foarte diferite de cele care se practică deja. Încă mai caută.

În ianuarie 2010, Dana a trecut din nou prin toată cohorta de analize: RMN, mamografie, scintigrafie. Stabilise ca după sărbători să se opereze la Institutul Oncologic București. Spitalul a fost pentru Dana unul din cele mai înfricoșătoare locuri în care a călcat. I se părea că e ca un lagăr unde femeile aveau un singur sân și unde se umbla cu frică și supunere.

Medicii voiau să îi facă scintigrama, o analiză care arată dacă cancerul s‑a extins la oase. I‑au făcut programare, dar când a venit la spital i‑au spus că nu au substanța necesară și au trimis‑o acasă. Au chemat‑o din nou, aceeași poveste. A vorbit cu o prietenă care lucrează la Facultatea de Medicină și și‑a făcut scintigrama la un alt spital. Din fericire, a ieșit bine, sistemul osos era intact. A mers la Fundeni cu analizele și i‑au făcut actele de internare pentru operație.

Înainte de operație, a scris pe o foaie A4, față‑verso, o listă de întrebări cu care s‑a dus la profesorul care urma să o opereze: „Cât durează perioada de recuperare?”, „De ce gen de îngrijiri voi avea nevoie acasă?”, „Când mi se spune ce trebuie să taie și ce nu?”. După o scurtă întrevedere, doctorul a întrebat‑o dacă vrea să știe ceva și, înainte ca ea să formuleze o întrebare, și‑a întors spatele și a ieșit. Dana a luat lista și s‑a dus cu ea la medicul care urma să fie mâna a doua în operație. Una dintre întrebări era unde poate greși chirurgul. Medicul s‑a simțit ofensat – cum să‑l întrebi pe domnul profesor așa ceva?

Stabilise cu medicii că îi vor face rezecție limitată, operația mai puțin intruzivă, care ar fi eliminat doar tumoarea. A doua zi, luni dimineața, când urma să semneze că își asumă răspunderea pentru operație, a văzut că pe hârtie scria „mastectomie totală” adică extirparea întregului sân. Dana a izbucnit. Cu o seară înainte îi explicaseră că rata de supraviețuire e doar cu 0,5 la sută mai mică în cazul rezecției limitate. Iar acum îi spuneau că mastectomia e mai sigură, că va fi frumoasă și fericită după operație. Se simțea ca într‑un film prost. A plecat acasă, urmând să revină peste două zile și să vorbească cu profesorul.

Nu s‑a mai întors la spital. Ajunsă acasă, a făcut febră 39 cu 3, fără vreun motiv aparent. Febra a durat trei săptămâni – niște săptămâni cumplite, negre, cu tuse, lacrimi și dureri de gât. Era secată de energie, fără voința de a se ridica din pat sau de a răspunde la telefon.

Patru oameni stau așezați la masa unui restaurant — În grupul ei de prieteni și colegi de dans, Dana este respectată și este privită ca un om cu o experiență de viață foarte mare.

Într‑o dimineață de februarie, Dana s‑a trezit fără febră. Avea capul limpede, era liniștită. Simțea ca și cum cineva i‑ar fi resetat toate fricile, gândurile contradictorii și întrebările la care nu găsea răspuns. A încetat să se întrebe de ce ea, a încetat să îi fie teamă că va muri. A început să creadă că se va vindeca. Că, într‑un fel sau altul, informațiile și oamenii care o vor face bine vor veni. Trebuia doar să‑i recunoască și să‑i accepte.

Pe internet a aflat despre dieta Breuss, al cărei principiu e că prin autoînfometare, corpul consumă sau elimină tot ce nu‑i aparține, inclusiv tumoarea canceroasă. Timp de 45 de zile a băut doar apă distilată, ceaiuri și câte 250 de mililitri de suc de legume: sfeclă, țelină, cartofi, ridichi negre și morcovi. Sucul din legume crude avea un gust grețos, dar a dus dieta până la capăt. Apoi a urmat un tratament asemănător, bazat pe ceaiuri și mâncare vegetariană. Trebuia să mănânce și ficat de vițel, dar n‑a putut pentru că nu i‑a plăcut carnea de vită niciodată. A citit și cartea Anticancer, de David Servan‑Schreiber, care recomanda alimentația pe bază de broccoli și alte legume. În tot acest timp a băut ceaiuri și pastile cu extract din ganoderma și cordiceps, recomandate de un medic de la Institutul Național de Medicină Alternativă.

Pe un forum a citit despre letril, o substanță sintetizată din sâmburi de caisă, folosită în medicina alternativă ca tratament împotriva cancerului. A comandat letrilul din Mexic, cu 600 de euro. Trebuia să și‑l administreze intravenos, împreună cu vitamina C.

Letrilul a fost o aventură. Dana avea alergii – și dacă își punea cercei de argint, urechile i se umflau, se înroșeau și o dureau. Iar pentru letril trebuia să-și țină mai multe zile o branulă în mână, pe care să o lege la perfuzie. Prima oară i-a pus branula o asistentă de la o asociație pentru pacienți de la Institutul de Medicină Alternativă. În câteva ore, mâna i s-a umflat, nici chip să-și poată pune perfuzia. Asistenta i-a sugerat să meargă la un prieten de-al ei, asistent la terapie intensivă. L-a prins când ieșea din gardă și acesta i-a fixat branula în parcarea spitalului. Ajunsă acasă, și-a agățat perfuzia cu letril și vitamina C de lustră și a așteptat ca substanța să îi curgă în vene. A ținut o așa două săptămâni, timp în care s-a întâlnit o dată la două zile cu asistentul de la Floreasca, să-i schimbe branula pentru că i se umfla mâna.

Reacțiile la letril au fost foarte dure. Imediat după ce începea să‑și administreze perfuzia îi creștea febra aproape de 40 de grade. Timp de o oră, două, o durea capul îngrozitor și tremura atât de tare încât la un moment dat a crezut că și‑a spart dinții la cum îi clănțăneau. În plus, mâna se tot umfla și trebuia să se întâlnească tot la două zile cu asistentul din Floreasca să‑i schimbe branula. Deși trebuia să facă tratamentul 21 de zile, l‑a întrerupt după două săptămâni. A făcut pauză o săptămână, după care și‑a injectat în mușchi restul de letril.

În iunie a început tratamentul recomandat de Angela Haimovici, un cunoscut specialist în terapii naturiste. A luat timp de trei luni niște plante macerate în alcool, cu zahăr.

În septembrie a mers la o programare făcută cu luni urmă, la o clinică privată din București care avea un aparat de hipertermie, care prin temperaturi foarte ridicate ar putea dizolva tumorile. Își pusese speranțele în el – dintre terapiile noi de tratare a cancerului, era varianta mai accesibilă. Vizita la clinică a demoralizat-o: i-au spus că aparatul de hipertermie nu este funcțional pentru că nu și-ar justifica costurile.

După două săptămâni a mers la Iași, unde auzise de un aparat performant de radioterapie. Sunase inițial să ceară detalii, dar i s‑a spus că trebuie să‑și facă programare. S‑a dus până acolo ca să afle că aparatul de radioterapie era folosit tot împreună cu chimioterapia – nu era nimic special.

Mai târziu a încercat și cartilagiu de rechin, seleniu, apă de corali, vitamina D și A, pastile cu praf din carapace de broască țestoasă și injecții cu vâsc.

Tot în septembrie, a mers la un control. Deși Dana se hotărâse să nu se mai opereze și să încerce să se vindece pe altă cale, a continuat să‑și monitorizeze regulat tumoarea. A aflat atunci că tumoarea crescuse. De la diametrul inițial de 3,3 centimetri, când a fost diagnosticată, în urma chimioterapiei scăzuse la 1,5 centimetri. A rămas așa până în iunie, când a început tratamentul cu plantele. Trei luni mai târziu avea 2,2 centimetri.

Cancerul e o boală fără certitudini. „Singura certitudine pe care o poate da un medic oncolog unei paciente cu cancer de sân este aceea că există tratamente specifice pentru toate stadiile de boală”, spune Delia Mateescu, medic primar oncolog la spitalul Euroclinic. „De asemenea există diverși factori (stadiul inițial al bolii, tipul histopatologic etc.) care ne pot ajuta să apreciem evoluția pe termen lung a unei paciente. Dar garanții și termene precise de supraviețuire nu poate oferi niciun medic responsabil.”

În situația asta femeile, mai ales cele tinere, caută variante alternative care măcar să le scutească de mutilare. Florin Băcanu, medic primar oncolog la spitalul „Sfânta Maria”, estimează că circa 80 la sută din paciente încearcă la un moment dat terapiile naturiste, uneori concomitent cu tratamentul clasic. Uneori îl anunță pe medicul oncolog, alteori nu. Problema, spune Băcanu, e că în perioada în care se concentrează pe tratamentele naturiste, celulele maligne pot migra spre alte părți ale corpului, unde pot rămâne în stare latentă ani de zile. Pe de altă parte, imprevizibilele celule maligne pot migra chiar de la începutul bolii.

„La ora actuală, totuși, chirurgia este dirijorul în orchestra care tratează în mod complex cancerul”, spune Băcanu. „Faptul că pacientele, mai ales cele tinere, fug din calea bisturiului se explică și prin faptul că sunt chirurgii prea duri când comunică diagnosticul: «Hai, tumoră, trebuie să te operez». Trebuie și un psiholog în fiecare spital, care să‑i explice: «Uite, o boală incipientă poate fi eradicată dacă scoți în întregime tumora»”.

Adesea, după ce terapiile naturiste nu au funcționat, femeile se întorc la oncologi, spune Mateescu. „Odată precizat diagnosticul de cancer, foarte mulți oameni își doresc un tratament miraculos care să‑i scape de boală, să nu aibă efecte secundare și să le garanteze supraviețuirea pe termen lung. Din păcate, de‑a lungul întregii istorii a umanității, puțini oameni au beneficiat de miracole personale.”

Dana speră într‑un astfel de miracol.

„Ei acuma o tratează ca pe o boală normală, nu o mai tratează ca pe o boală incurabilă”, spune ea. „Cu toate astea, ei încă bâjbâie, nu știu ce ar trebui să facă, ce nu ar trebui să facă”. Eram într‑o cafenea nou inaugurată, iar Dana purta o rochie neagră, ciorapi roșii, pantofi înalți, albaștri, și o haină din petice multicolore.

Când e optimistă, Dana e un bulgăre de energie. Zâmbește, vorbește cu toată lumea, râde și e deschisă când vine vorba de „problema ei” și de căile pe care le‑a ales ca să o rezolve.

„Prin operație, prin radioterapie, prin chimioterapie, [medicii] nu fac decât să trateze un simptom”, spune ea. „Cauza este undeva acolo adânc înfiptă în sufletul tău și e posibil să nu o tratezi și să nu o descoperi niciodată. Poți să faci toate acele lucruri pe care ți le spun ei, să ți se spună da, ești sănătoasă, iar după cinci ani să faci o altă formă de cancer”.

Scoate din geantă o carte roșie, despre cauzele psihice și emoționale ale bolilor. O deschide și citește cu voce tare: „Această boală se manifestă la o persoană care a suferit o rană importantă în copilărie, în relația cu un părinte sau cu ambii părinți. O rană trăită în singurătate. Rănile importante care pot cauza maladia sunt respingerea, abandonul, trădarea și nedreptatea. În general o persoană care suferă de cancer este o persoană care a vrut atât de mult să trăiască doar cu sentimente de iubire încât și‑a refulat mult timp ranchiuna, resentimentele sau ura trăite față de unul din părinți.”

Părinții Danei au avut‑o când erau destul de tineri. Mama avea 21 de ani, iar tatăl, 28. Ea, studentă la ASE, el lucra și juca fotbal la Laromet și mergea seara la cursuri la ASE. Ambii, preocupați de carieră. Când Dana avea 10 ani, părinții au divorțat. Ea a rămas la mama, care uneori o trimitea la bunica. Bunica, supărată că mama Danei nu vorbește cu ea, trimitea copilul la tata. Dana se simțea ca o minge de ping‑pong.

La un moment dat, pentru a evita ca certurile în familie să se răsfrângă asupra Danei, tatăl a hotărât să nu‑și mai viziteze fiica. Când a împlinit 17 ani, Dana s‑a dus să‑l vadă. De atunci sunt apropiați. După ce a fost diagnosticată, tatăl i‑a fost principalul sprijin. A ascultat‑o și a ajutat‑o cât a putut, inclusiv cu bani.

Dana a făcut Facultatea de Drept și în ultimul an s‑a angajat la o firmă de turism. A rămas în domeniu, lăsând pe lista de așteptare visul de a deveni avocat. S‑a măritat la 30 de ani, după patru ani de relație. A divorțat doi ani mai târziu.

În primăvara lui 2010, la scurt timp după ce a ales drumul tratamentelor alternative, psihiatrul de la Institutul de Medicină Alternativă Dana i-a dat Danei încă un diagnostic: sindrom anxioso‑depresiv. Răspunsul ei a fost: „Știu, sunt de patru ani în starea asta”. Credea că are legătură cu divorțul. Sau, mergând și mai mult în timp, cu mutarea de acasă, la 28 de ani, după o ceartă cu mama. Sau cu telefonul dat iubitului din tinerețe, când i‑a spus plângând că s‑a îngrășat două kilograme – avea, la 1,70 metri, doar 52 de kilograme.

Psihiatrul i‑a spus că își cunoaște foarte bine problemele, care au legătura mai ales cu ce i s‑a întâmplat în copilărie. Dana a luat în calcul hipnoza regresivă, respirația holotropică (o formă de a accesa stări de conștiință extinsă), dar a ales până la urmă o variantă mai ieftină, mai simplă și mai distractivă: tangoul argentinian.

oameni care dansează tango argentinian. — Tangoul argentinian este pentru Dana o modalitate de socializare și totodată o deconectează de la stres și probleme.

Mai făcuse câteva lecții și înainte, dar se lăsase când fusese diagnosticată. S‑a reapucat în iulie, de data asta hotărâtă să învețe să danseze. Să se apropie de oameni, în dans și în afara lui. Să‑și vindece sufletul.

În tango, „îmbrățișarea apropiată” e exact așa cum îi spune numele: corpurile sunt lipite în partea de sus, iar dansatorii stau obraz lângă obraz. De cele mai multe ori, pentru începători e cea mai neplăcută parte – trebuie să te lipești de un străin și totodată să dansezi (de regulă mergând cu spatele, dacă ești fată). Şi pe Dana îmbrățișarea apropiată o speria, avea impresia că‑i transmite partenerului teamă și respingere. Cu toate astea, a mers la cursuri și a dansat. Îmbrățișarea îi ieșea, însă i se părea că e foarte rece.

Totul s‑a schimbat într‑o seară de octombrie. În timpul lecției de tango, Mădălina, o colegă cu ceva mai multă experiență, a venit la Dana și i‑a spus că vrea să o învețe îmbrățișarea apropiată. S‑a apropiat până când nasurile li s‑au atins. Piepturile le erau lipite, iar Dana îi simțea respirația pe obraz. După două‑trei minute, respirația li s‑a armonizat, inspirau și expirau în același timp. Atunci, Mădălina a apucat mâinile Danei și a început să le urce și să le coboare încet, ca într‑un zbor de pasăre. Mișcarea a mai durat vreo cinci minute, până când Dana a simțit că se relaxase complet. „Acum ia‑mă în brațe ca și cum aș fi iubitul tău”, i‑a spus Mădălina. Cu ochii închiși, Dana a îmbrățișat‑o. Era ceva diferit de tot ce se întâmplase până atunci la tango. Simțea că e acolo, în brațele ei și știa că și Mădălina o simte.

La tango, Dana și‑a făcut prieteni. Sunt oameni cu care iese, cu care vorbește, care o admiră și o susțin. A început să danseze tot mai des cu Laurențiu, un băiat care îi transmite căldură și siguranță, două cuvinte prin care a ajuns să descrie îmbrățișarea apropiată. „Într‑o boală de genul ăsta ai nevoie de comunicare, ai nevoie să interacționezi cu cât mai mulți oameni”, mi‑a spus. „N‑ai nevoie de compătimire, ci să fii lăsat să‑ți faci treaba. Să ai o activitate, să trebuiască să te dai jos din pat.”

În noiembrie, Dana a dat examenele pentru Barou. Începuse să învețe prin mai, inconstant și pe bucățele. I se părea că a deveni avocat la 12 ani după ce și‑a terminat facultatea ar fi fost o victorie de care avea nevoie. A avut emoții mari la primele examene, mai ales că tot auzise că se intră doar cu pile. N‑avea de gând să accepte asta.

Examenul și tangoul și deschiderea față de oameni erau etape dintr‑un plan mai mare. Într‑o agendă bleumarin, Dana și‑a așezat o parte din gândurile care dau năvală din când în când. Ar vrea ca la un moment dat să le culeagă pe toate și să le pună pe un blog sau într‑o carte. Una din însemnări, făcută la finalul lui 2010, se numește „Anul transformării mele”.

Citește rar, cu un ton neutru, de parcă ar fi o știre din ziar: „A existat un moment în viața mea când s‑a produs un declic emoțional și mental. A fost momentul în care am început să caut, să mă caut, să mă întreb și să înțeleg. Ce să înțeleg? Cine sunt eu cu adevărat. M‑am deschis pe mine către lume. Am ridicat privirea către Dumnezeu și am început să iert. În primul rând pe mine și i‑am iertat pe toți cei care au trecut prin viața mea, pentru tot. A urmat un moment de panică, după care a urmat conștientizarea vie, intensă, a experienței de liniște, pace și comuniune cu esența divină”.

personajul articolului este la orele de tango, alături de partenerul de dans. — Dana merge la cursuri de tango argentinian. Laurențiu Lupu e unul dintre partenerii ei de dans.

portret cu personajul principal al articolului. — Cei mai mulți dintre prietenii Danei s‑au îndepărtat când au aflat că suferă de cancer, însă iese în oraș de câte ori are ocazia cu colegii de la tango.

Dana locuiește la marginea orașului, în cartierul Bucureștii Noi, un șir de străzi cu case simple, așezate. S‑a mutat în casa bunicii înainte să se mărite. Aici și‑a trăit efervescența începutului de căsnicie, dezolarea divorțului, șocul diagnosticului, euforia revelației. Locuiește în două camere, o bucătărie și o baie cu pereți decorați cu amprentele palmelor Danei, în vopsea albastră. De când nu mai lucrează, își petrece timpul citind tot felul de lucruri: bibliografia examenului pentru Barou, cărți despre terapii și romane. Își mai face de lucru în grădină, gătește, își îngrijește bunica. Şi mai are o ocupație: cei 11 câini cu care‑și împarte casa și curtea și grădina.

Pe cei cinci din grădină i-a primit de la mama, care îi găsise pe stradă. În curte o are pe Bombonica, o maidaneză prietenoasă, cu blana albă și neagră. În casă are voie să stea doar Becky, preferata Danei, un dog german negru care doarme în pat, la picioarele ei. De curând au apărut alți patru căței, pe care i‑a găsit abandonați pe stradă, într‑o cutie. Teoretic, locul lor e în curte. Practic, intră în casă de câte ori prind ușa deschisă.

Dana pare să aibă o abilitate specială de a‑i controla pe toți, reușind să aducă din bucătărie cățelul speriat, în timp ce e mușcată de cel zvăpăiat și îl ține în brațe pe cel lipicios. Ştie cum să comunice cu câinii pentru că i‑a avut mereu în preajmă – când era mică a învățat să meargă ținându‑se de un câine. Uneori i se pare că Becky îi seamănă, că i‑a împrumutat din comportament. De câteva luni, dogului i‑a ieșit pe buza de sus o tumoare roșie, care sângerează. Boala care s‑a lipit de stăpână a găsit și câinele. A fost operată în decembrie, însă a început să‑i crească la loc. Dana o pupă și o alintă ca pe un copil.

În frigider sunt doar legume: avocado, varză roșie, țelină și broccoli. Pe masa din bucătărie, struguri roșii și nuci. Jos, lângă piciorul mesei, o sacoșă cu broccoli adusă de mama Danei. I‑a spus mamei despre diagnostic abia în ianuarie, la două zile după Revelion. Asista la o ceartă între mama și bunica și a izbucnit la rândul ei. De atunci, mama încearcă să se obișnuiască cu vestea. Dana încearcă să o implice, îi povestește, îi spune ce dietă are și mama îi aduce provizii.

În bucătărie, printre obiecte și plante, Dana și‑a lipit pe ici‑pe colo foi cu mesaje care îi dau energie. Pe o coală lipită de filtrul de apă scrie „iubire” și „recunoștință”. Mai are trei răvașe pe care le‑a găsit în fortune cookies și le‑a prins pe frigiderul plin de magneți, strânși pe când lucra în turism sau primiți de la prieteni. Primul: „Nu crede nimic, indiferent unde ai citit sau cine a spus un anumit lucru, chiar dacă l‑am spus chiar eu, nu crede nimic decât atunci când el se potrivește judecății tale și bunului tău simț” – Buddha. Al doilea: „Nu te lupta. Lasă lucrurile să curgă și vei simți dintr‑o dată cum lucrurile se leagă fără efort” – Chuang Tzu. Al treilea: „Răspândește iubire oriunde mergi” – Maica Tereza.

Pe ușa care dă din bucătărie în pod, Dana a lipit mai multe coli, una deasupra celeilalte. Pe cea de jos e numărul 54 – greutatea ideală până la care mai are de slăbit cinci kilograme. Deasupra sunt două poze: una cu un bărbat care ține în palme un copil și alta mai mică, cu ea. Mai sus, o coală pe care scrie Paris și Buenos Aires – orașele în care vrea să ajungă. Şi mai sus, o coală pe care scrie „Dana&El” – proiecția unei viitoare iubiri. Sus de tot, două cuvinte cuminți pe o foaie albă: „Sunt sănătoasă”.

femeie care își îmbrățișează câinele ce stă pe o canapea acoperită cu o pătură roșie — Becky e singurul câine al Danei care are voie să stea în casă și are locul ei, pe canapeaua roșie. Dana o pupă și o alintă foarte des.

Calea spre sănătate pe care medicii i‑au propus‑o Danei – mastectomie totală, radioterapie, chimioterapie, reconstrucția sânului după mai multe luni, inducerea menopauzei și terapia de substituție hormonală – nu a convins‑o. La începutul anului mi‑a povestit că și‑ar dori ca medicii să pună mai mult preț pe confortul psihic al unei femei și să nu o lase să se dea jos de pe masa de operație, cu o dungă în locul sânului.

„La urma urmei ești femeie și vrei să te simți femeie. După ce ai trecut ultimii doi ani prin furcile caudine vrei să fii femeie. Ideea este că nu am de ce să mă agăț. Eu nu pot să trec prin procesul ăsta singură, să știu că nu am un sân și să aștept aproape un an jumate‑doi să fac o operație pe sân. Nu pot. Îmi trebuie ceva de care să mă agăț.”

„Eu [urmez schema de tratament]. Dar, după cinci ani, terapia de substituție hormonală – potrivit studiilor pe care le‑am citit pe femei până în 45 de ani – are dezavantaje mai mari decât avantajele, printre care și recidiva de cancer la sân sau la ovare. Şi zic OK, ajung după cinci ani să‑mi faceți și histerectomie și dați din umeri și spuneți: ăsta este cancer. Şi la 45 de ani, peste alți cinci ani, o să arăt ca o femeie de 65. OK, trăiesc. O să mai fiu în stare să ies pe stradă? Psihic, credeți c‑o să fiu aptă să mai vorbesc cu oamenii sau să fac altceva în afară de, probabil, să mă duc la un serviciu unde n‑o să mă bage nimeni în seamă și să vin acasă? Asta‑i viață? Fără copii? Trăiesc, OK, cum?”

„Și [le-am zis doctorilor] dați-mi un lucru bun, ceva de care să mă agăț. Trăiți. Am zis OK, contează și calitatea vieții, nu numai faptul c‑o trăiesc. Şi mi s‑a spus că sunt inconștientă, că sunt nebună.”

Variante de tratament mai puțin invazive și pe care crede că le‑ar suporta mai ușor decât extirparea sânului există în străinătate. La Bonn e un aparat de radioterapie care nu arde siliconul. În Turcia și la Milano se face reconstrucția cu silicon în timpul operației. Însă toate presupun costuri între 20 și 40 de mii de euro, bani pe care Dana nu îi are. S‑a gândit să își facă un blog, să‑și scrie povestea și să le ceară oamenilor să o ajute. Însă pe de altă parte îi e teamă că nu ar înțelege‑o, că ar percepe‑o ca pe o fiță.

„Nu mă îngrozește ideea că nu se strâng banii, pentru că s‑ar putea găsi 4.000 de persoane în țara asta care să doneze 10 euro. Mă sperie ideea în sine de a mă opera și de a urma o cale în care nu cred. Pentru că asta nu rezolvă decât simptomele, cauza nu o rezolvă. Şi dacă eu nu lucrez cu mine și dacă nu schimb ceea ce trebuie să schimb, mai ales făcând ce vor ei cu acele medicamente, nu fac decât să fac recidivă de cancer”.

Am întrebat‑o dacă nu e riscant să‑și lase partea fizică în așteptare, ca să lucreze la cea mentală.

„Așa cum la un moment dat s‑a produs un declic emoțional și am început să mă transform, așa se poate întâmpla și acum. Există posibilitatea – nu că eu aș fi Dumnezeu – dar există posibilitatea să mă vindec într‑o zi. Să descopăr care e cauza. Chiar cred în chestia asta, poate că cine mă aude o să zică că sunt un pic nebună. Recunosc că sunt un pic nebună dar chiar cred în lucrurile astea. Cred că mă pot vindeca. Şi faptul că a trecut un an jumate și eu nu am murit cum mi‑au spus medicii și nici n‑am făcut ce mi‑au spus ei, e clar că Dumnezeu e cu mine”.

„Dar uneori mă cuprinde frica și mă gândesc că poate ar trebui să mă operez pentru că persoanele raționale din viața mea – nu vorbesc de mama, tata și de oamenii care mă ajută să trec peste lucrurile astea și să fac tot felul de tratamente, vorbesc de medicul oncolog, de medicul de familie, de persoane care mă cunosc și care știu ce problemă am și care vin din mediul medical și care îmi spun: «Du‑te, operează‑te că aia e bine»”.

„Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, șansele mele să trăiesc sunt aceleași. Că Dumnezeu mi‑a dat niște zile și alea o să fie. Eu nu pot să le lungesc, indiferent de ce‑o să fac mai departe. Dar aș vrea să trăiesc așa pentru că mi se pare mai normal să trăiesc așa.”

„Așa, fără să te operezi?”, am întrebat‑o.

„Așa, fără să mă operez și fără să trec prin toate nebuniile alea. Dar dacă Dumnezeu va vrea s‑o fac și pe asta o s‑o fac.”

„Cum o să‑ți dai seama?”

„Nu știu. În momentul ăsta cred cu tărie că ăsta este drumul pe care am plecat. Dar sunt momente în care mă cuprinde frica și mă gândesc OK, și dacă mâine mi se spune că trebuie să mă operez? Nu pot s‑o fac în România, trebuie s‑o fac în afara țării. Pentru că dac‑o fac în România, mor înainte să mor de cancer. Asta simt.”

Prima săptămână din februarie 2011 a fost dificilă pentru Dana. S‑au afișat rezultatele la examenul pentru Barou, unde luase note de 8 și 9 la majoritatea examenelor, însă la unul avea 5,65, sub baremul de trecere. A depus contestație.

Apoi, într‑o după‑amiază a mers la un control. Nu‑și mai făcuse ecografie din septembrie, de când aflase că tumoarea i‑a crescut (își face ecografii la trei, șase luni). S‑a îmbrăcat vesel, în pantaloni roșii, un tricou alb cu Snoopy și un pulover mov cu nasturi. În urechi și‑a pus o pereche de cercei în formă de băiat și fată, luați de la un târg. În încăperea întunecată a spitalului, doctorița șatenă cu trăsături blânde a plimbat ecograful peste sânul Danei. Pe ecran a apărut o formă neregulată, gri, ca un un nor haotic. Doctorița a trasat cu mouse‑ul două linii subțiri dintr‑un capăt în altul al petei. Una galbenă, pe verticală, și una verde, pe orizontală. A citit dimensiunile: 3,6 pe 2,3 centimetri. Tumoarea crescuse.

Dana s‑a ridicat și s‑a îmbrăcat. Doctorița i‑a complimentat părul ondulat, cu un luciu sănătos. Nu îl avea așa înainte – de obicei, după chimioterapie părul crește mai des și mai ondulat. Au vorbit despre o pacientă care se operase în Italia, la Milano, și care acum se simțea bine.„Pentru ea a fost o etapă din viață, dar la dumneavoastră se prelungește”.

În holul spitalului, Dana era dărâmată. A fost încă un moment în care i s‑a spus să o ia pe calea operației, calea pe care o refuzase și la care nu voia să se întoarcă.

Patru zile mai târziu, s‑a întors la spital pentru o consultație la oncolog. Părerea lui a curs domol, fără ezitări: trebuie neapărat să se opereze, cât mai repede. Să‑și facă din nou toate investigațiile. Şi pentru că tumoarea a depășit 3 centimetri și e prea mare pentru operație, va trebui să o reducă prin chimioterapie. Adică ar trebui s‑o ia de la capăt cu patru sau șase serii din citostaticele care au demolat‑o acum un an și jumătate.

Apoi, într‑o dimineață, la câteva zile după vizita la medic, Danei i‑a sunat telefonul. Era o cunoștință avocat, bărbatul la care ar fi urmat să facă stagiul dacă ar fi intrat în Barou. „Felicitări!”, i‑a spus el, direct. „Sunteți domnișoara avocat!” În urma contestației, nota Danei fusese reevaluată la 6. Într‑un fel, se aștepta. Simțise că anul 2010 era „anul ei”, anul în care ar fi reușit orice și‑ar fi propus.

A început să‑și facă analizele preliminare pentru o nouă încercare de operație, dar totodată și‑a comandat din Cuba un alt tratament alternativ, venin de scorpion albastru. Mi‑a spus că de data asta are de gând să meargă până la capăt cu intervenția chirugicală – nu pentru că nu mai crede în tratamentele alternative, ci pentru că vrea să scoată tumoarea. Dar vrea neapărat să facă operația în străinătate, iar pentru asta ar trebui să strângă bani.

La una dintre analize, Dana i‑a spus medicului că are trei dorințe: vrea un copil, vrea să devină un avocat de succes și vrea să ajute oamenii. Că își dorește să fie sănătoasă n‑a mai spus. Era implicit.

portret Dana în propriul apartament. — Pe o ușă interioară Dana a lipit cele mai importante dorințe ale ei: să fie sănătoasă, să existe un EL cu care să viziteze Parisul și Buenos Airesul, să aibă un copil.

Actualizare, 27 iulie 2011

La scurt timp după apariția textului, Dana a început să strângă bani pentru o operație în străinătate, unde reconstrucția sânului s-ar putea face în timpul operației, evitând astfel să petreacă mai multe luni cu o dungă în locul sânului. Şi-a scris povestea pe un blog și a strâns până acum aproape 5.000 de euro dintr-un total de 45.000 – atât cât ar fi necesar pentru tratamentul complet, cu analize, operație, reconstrucția sânului, radioterapie și spitalizare, într-o clinică din străinătate.

Banii s-au strâns destul de greu și au venit în special de la cei din jurul Danei – prietenii și colegii de la tango. Pe lângă susținere și încurajări a primit, așa cum se temea, și câteva reacții negative de la cei care au citit articolul sau i-au citit citit blogul. Au fost oameni care i-au spus că trebuie să-și facă mastectomie totală în țară, așa cum au făcut alte femei, oameni care au certat-o pentru că amână operația și riscă să moară, oameni care nu au crezut că un tratament în străinătate poate costa 45.000 de euro.

„Sunt bucuroasă că trăiesc, sunt tristă că oamenii nu înțeleg că noi, femeile, nu merităm să fim mutilate”, mi-a spus recent. „Sunt nedumerită că lumea parcă nu citește [ce scrie pe blog]. Nu știu cum să transmit mesajul ca oamenii să înțeleagă ce se întâmplă în viața mea și în sufletul oricărei femei”.

Spune că povestea ei e povestea miilor de femei care se tratează de cancer în fiecare an, în România. Şi-ar dori să aibă energia să militeze pentru schimbarea sistemului – ca femeile să poată beneficia, în țară, de un tratament complet și modern, care să nu le mutileze. Să aibă mai multe opțiuni.

Dana a operat-o pe Becky, cățelușa bolnavă de cancer, care acum urmează un tratament cu chimioterapie. Între timp, cățelușei i-au apărut alte două tumori, pe gât și pe maxilar, care o îngrijorează. Familia de 11 căței a Danei se va lărgi curând cu un pui de dog german, pe care l-a primit de la o crescătoare de câini. Se va numi Tango. A început, de câteva săptămâni, o relație cu un bărbat care o face să se simtă în siguranță.

Planurile Danei sunt aceleași: să fie sănătoasă, să nu facă metastază până strânge banii pentru operație, să facă stagiatura de avocat, să înfieze un copil, să le ajute pe femeile care trec prin situația ei. „Încerc să trăiesc fiecare zi ca un om normal, dar e greu să te porți ca un om normal când știi că fiecare zi poate fi ultima ta zi. Şi mai am atâtea lucruri de făcut”, spune ea. „Nu mi-am pierdut speranța că o să fie bine, dar mi-am pierdut răbdarea”.

Citește aici utima parte din povestea Danei Ene.