Alice

Se luminase de ziuă când Alice a deschis frigiderul ca să le pregătească micul dejun copiilor de 2 şi 11 ani, care încă dormeau. Cu o seară în urmă veniseră toţi trei de la bunica, aduşi de o rudă. Mihai, soţul ei, îi lăsase acolo fără bani sau maşină şi se întorsese în Bucureşti. Supărată că frigiderul era gol şi ea nu avea niciun ban, Alice a încercat să-l trezească: „Ţi-a venit familia acasă. Dă-mi bani să cumpăr de mâncare”.

Mihai a mormăit „Lasă-mă în pace”.

Alice a insistat: „Dă-mi cheile de la maşină”. După încă un „Dă-mi, te rog, bani”, Mihai, un manager de vânzări înalt de aproape doi metri, s-a ridicat din pat, şi-a apucat soţia de părul şaten, a strâns-o de braţe şi a trântit-o pe mochetă. Era prima oară când era violent fizic, după 15 ani de căsnicie. Alice s-a dus direct la Institutul de Medicină Legală şi a obţinut un certificat care să ateste violenţa.

Nu ştia cum o să-l folosească, dar era hotărâtă să divorţeze.

Alice era clasa a XI-a când l-a văzut pe Mihai cântând în trupa liceului şi s-a îndrăgostit „ca la grădiniţă”. În 1992, după facultate şi armată, s-au căsătorit. Alice s-a angajat ca inginer la stat, Mihai a început o carieră în vânzări. Vreo cinci ani, cât au câştigat egal, au fost fericiţi. El venea târziu acasă, ea era absorbită de primul lor copil.

Pe măsură ce salariul lui creştea, Mihai era tot mai econom și nervos. Mergeau la mare cu bilete de la sindicat şi bonuri de cantină şi se certau din nimicuri: copilul comanda mămăligă cu brânză şi, după ce o gusta, voia altceva; Alice cumpăra o bere mai scumpă, sau o îngheţată care rămânea nemâncată. Mihai le spunea că aruncă cu banii.

Începând cu 2006, după ce Alice a născut al doilea băiat, Mihai plătea o parte din facturi şi în rest, dacă soţia nu se descurca, trebuia să-i ceară şi să justifice de ce. Stabiliseră ca ea să nu-şi caute un serviciu mai bine plătit pentru că în instituția publică unde lucra ca inginer termina programul la prânz şi avea timp să se ocupe de copii. Din salariul ei, Alice plătea restul de facturi, gătea vreo două săptămâni şi apoi rămânea fără resurse. Pentru că i se părea că Mihai intra în transă când era vorba de bani, chiar şi pentru mâncare, Alice concepea scenarii împreună cu o rudă care locuia lângă un hipermarket. Când o vizitau, o ruga să pomenească spontan că ar face nişte cumpărături, în aşa fel încât Mihai – mereu dornic să fie în centrul atenţiei – să se ofere să o ducă cu maşina şi, în magazin, Alice să-şi „aducă aminte” că şi ei ar avea ceva de cumpărat, iar Mihai să achite fără să aibă loc de ceartă.

O întrista că nu i se permitea să aibă grijă de casă şi de copii, dar violenţa fizică a trezit-o. S-a simţit brusc imatură şi ruşinată că la 38 de ani ajunsese „o mamă cerşetoare”.

La divorţ, speriat să nu-i facă plâgere penală, Mihai n-a avut pretenţii la custodie. Au fost de acord să locuiască în continuare împreună, pentru copii. Soţul plătea pensie alimentară, dar Alice simţea o formă nouă de control – prin fiul cel mare. Mihai îl lua oricând avea chef şi dispăreau fără să mai răspundă la telefon. Dacă Alice îi făcea observaţie, Mihai îi spunea copilului „vezi, mă-ta nu vrea să te lase la tobe / la tenis / la karting”. După un an, cu certificatul medico-legal şi cu plângeri la protecţia copilului pentru că tata nu respecta programul de vizite stabilit la divorţ, Alice l-a evacuat din apartament. Drept răspuns, Mihai a cerut reîncredinţarea fiului cel mare şi, în 2011, după două procese, a câştigat custodia.

Alice a simţit că s-a liniştit abia când băiatul cel mare a trecut clasa a VIII-a şi s-a mutat temporar la ea, ca să aibă un program stabil, cu meditaţii şi ore fixe de masă. Acum e la liceu, vine în vizită şi e apropiat de ea şi de fratele cel mic. După job, ca să mai câştige nişte bani, Alice lucrează ocazional ca expert în securitatea muncii şi nu mai simte că depinde de cineva.

Amintirea anilor de control economic învie când merge împreună cu băiatul cel mare să cumpere mâncare. Ea dă să ia un coş mare. Băiatul apucă un coş mic şi spune că e de ajuns. „Dresată” din căsnicie, alege produsele la ofertă, dar mai are câte o sclipire jucăuşă: „Hai să luam caju!”. Băiatul reacţionează imediat: „Nu, eu nu vreau”.

Alice ştie că refuză pentru că e scump şi încearcă să-l convingă „E bun”. „Nu” vine invariabil răspunsul.

„Se apără, cum am făcut şi eu”, spune ea. „Asta e cel mai dureros”.

Acest text face parte din Toată lumea din familia noastră, un proiect editorial al DoR din 2014, care încearcă să explice nuanțele violenței în familie în România.