Apropo: sunt de etnıe romă.

Este 08:15 şi Alina Şerban se grăbeşte spre staţia de metrou Piaţa Romană. Are un spectacol de marionete la o grădiniţă din cartierul Militari şi e în întârziere. O urmez în înghesuiala din staţie şi după un schimb de trenuri ajungem la staţia Crângaşi, unde, pe marginea bulevardului, o aşteptăm pe Elena Rotaru, colega ei. Un taxi trage în dreptul nostru şi sărim rapid înăuntru, să nu incomodăm sutele de şoferi care aşteaptă să treacă. Maşina e plină de valize, e din nou înghesuială.

E palpitant să fii cu Alina Şerban. E carismatică şi atractivă şi arde de energie creativă. Alina e o persoană hotărâtă, tot timpul în mişcare. E implicată într-o mulţime de spectacole, proiecte şi cursuri educative. Are doar 23 de ani şi aş paria că e cea mai tânără actriţă româncă ce şi-a jucat viaţa într-un one woman show. Povestea ei – de la sărăcia mahalalei la studiile de teatru în New York – a fost preluată de media din ţară şi străinătate, transformând-o într-un soi de simbol: „Un rom care a reuşit”.

Grădiniţa e într-un apartament mic, plin ochi cu copii. Alina şi Elena deschid valizele şi încep să construiască decorul pentru Capra cu trei iezi. Lucrează ca nişte instalatori grăbiţi sau ca nişte soldaţi care asamblează o armă complexă. Ştiu unde intră fiecare şurub şi cum se potrivesc barele de metal. În câteva minute, o uşă este suspendată de un trepied foto înclinat şi o faţadă de case tradiţionale (pictată pe un cearşaf) este ţinută de trei cuiere portabile. Au creat un mic colţ din Moldova secolului XIX.

„De ce joci în grădiniţe?”, o întreb pe Alina, acum îmbrăcată într-un costum tradiţional moldovenesc. „Iubesc teatrul! Mă bucur că am şansa să joc şi cu păpuşi”, îmi spune. „Îmi place să le joc copiilor, iar la final, când mă strâng în braţe, mă simt fericită să fac asta.” Prin spectacolele astea îşi câştigă şi existenţa.

Gloate de copii de patru ani inundă camera. Cei mai mari stau mai în spate, pe scăunele, iar cei mai mici stau aşezaţi pe trei rânduri în faţă.

Educaţia a jucat un rol esenţial în viaţa Alinei. Totul a început frumos. Era o copilă româncă „normală”, învăţa la şcoala primară împreună cu mulţi prieteni români. Apoi familia a pierdut apartamentul în care locuia, cu care giraseră un credit pe care nu-l mai puteau plăti. S-au mutat la nişte rude într-o curte ţigănească noroioasă, plină de copii analfabeţi şi adulţi bădărani care vorbeau romani, o limbă străină pentru ea. O chemau să le traducă din română subtitrările telenovelelor şi copiii o tratau ca pe o creatură exotică. Avea 10 ani şi această introducere dură şi inexplicabilă în viaţa ţigănească a fost un şoc (i-au trebuit alţi 10 ani să se împace cu ea). La şcoală şi-a dublat eforturile ca să exceleze academic şi să-şi ţină prietenii „normali” departe de temuta curte. Ţinea un jurnal secret şi, cum spune în piesa ei Declar pe propria răspundere, se ruga „să fie o fată româncă normală, cu mulţi prieteni”.

După liceu a urmat facultatea şi, după câteva începuturi eşuate, şi-a găsit vocaţia: teatrul. „Întotdeauna mi-a plăcut să-mi imaginez şi să mă joc, îmi place să-i amuz pe cei din jurul meu. Eram hotărâtă să evit să devin morocănoasă şi teatrul părea cea mai bună metodă de a face asta. Actoria mi s-a părut dintotdeauna magică, dar ani de zile am crezut că nu am absolut nicio şansă să reuşesc.”

Alina nu vorbeşte cu mare admiraţie de UNATC, dar îi acordă merit pentru ceva care i-a transformat viaţa complet – un semestru la Tisch School of the Arts, în cadrul New York University. A aplicat trimiţându-le două monoloage filmate, a fost acceptată şi a avut şi norocul să dea de oameni care s-o ajute să strângă banii. Indiferenţa New Yorkului faţă de originile etnice şi deschiderea către noi talente i-a oferit Alinei spaţiul creator de care avea nevoie pentru a-şi găsi identitatea creativă. „New Yorkul m-a trezit”, mi-a spus. „M-am resetat şi am fost capabilă să fiu eu, fără complexele mele sociale, ale copilului rom sărac care până atunci stătea într-un centru de plasament. Ştiam că dacă reuşesc în New York, pot reuşi oriunde, vorba cântecului.”

Suntem înapoi în taxi. De data asta e şi mai mare înghesuială pentru că şoferul are portbagajul plin de cauciucuri şi nu mai e spaţiu pentru valizele cu recuzita. La Crângaşi, Alina şi cu mine sărim din taxiul oprit la semafor. Intrăm în Mega Image, cumpărăm o pâine şi caserolă cu humus, după care coborâm la metrou. În curând suntem înapoi în bucătăria ei minusculă, dintr-un apartament de la subsolul unui bloc aproape de Romană. Mâncăm ceapă verde cu pâine şi humus, apoi o delicioasă supă de perişoare făcută de mama ei, care locuieşte şi ea aici.

Îmi povesteşte despre documentarul pe care l-a făcut cu fotograful şi regizorul Vlad Petri în diverse licee din Bucureşti, despre atitudinea elevilor faţă de romi. Nu e un film extrem de interesant: pentru că e aşa de fermecătoare, copiii îi spun Alinei tot ce cred că vrea să audă. E mai interesantă reacţia şcolilor de top din Bucureşti, precum Sava sau Lazăr, care au expediat-o spunându-i că fac deja destule pentru romi. „Pot să înţeleg că nu vor să vorbesc cu copiii”, mi-a spus ea. „Dar de ce îi lasă în toate liceele pe PRO VITA, careşi inoculează mesajele anti-avort? PRO VITA e sprijinită de partide de extremă dreapta în România şi de câteva grupuri anti-avort din America. Problema cu mesajul lor e că e profund anti-femei.”

Apoi îmi spune despre ideea unui festival al romilor, în care să se sărbătorească diversele lor profesii. „Mă enervam când oamenii îmi ziceau: «N-am întâlnit niciodată un rom». Le arătam că romii sunt peste tot printre noi; vând lucruri, fac curăţenie, şofează, tund. Doar că nu-şi asumă identitatea etnică. Imaginează-ţi să-i aducem pe toţi împreună la un festival şi să le dăm şansa să se simtă bine că sunt romi”. Ideea asta are legătură şi cu Alina Şerban văzută ca „excepţia care dovedeşte regula” – adică, o fi având ea succes, dar restul romilor sunt în continuare fără speranţă. „Urăsc când media românească mă transformă în această persoană excepţională care a reuşit să iasă din sărăcie prin forţa caracterului meu. Dacă ai şti câtă energie creativă are minoritatea romă, câtă abilitate sportivă şi inteligenţă practică, ţi-ai da seama rapid că sunt doar cineva care a avut noroc. Sunt o mică mostră a incredibilului potenţial pe care îl are minoritatea romă.”

Călătoria este o temă importantă în viaţa ei. Este tot timpul în mişcare. De curând s-a întors de la o audiţie la Central School of Speech and Drama din Londra („Nu a mers bine. Eram frântă de oboseală”). Dacă tot era în Londra, n-a avut reţineri să-l sune şi pe decanul elogiatei şcoli de actorie The Royal Academy of Dramatic Arts şi i-a cerut o întâlnire pentru a doua zi. A obţinut-o şi se pare că decanul a plăcut-o („trebuie să-i trimit un mail”).

În timp ce ieşim din nou pe stradă, îmi spune o poveste complicată despre Ciprian Necula, un activist pentru drepturile romilor, un proiect european în Ialomiţa, o competiţie pe care a câştigat-o cu un spot radio şi premiul constând într-o călătorie în Eritreea. „M-am simţit ca acasă în Africa”, mi-a spus Alina. „Faţă de restul grupului, eu nu m-am simţit deloc ca o albă înconjurată de negri. M-am descurcat să comunic cu ei, deşi habar n-aveam de arabă. Nu am întâlnit în viaţa mea oameni atât de calzi. Am văzut primul meu meci de fotbal acolo. A fost incredibil.”

Alina se duce acasă la prietena ei Izabela, pentru a repeta spectacolul de diseară. „Am cel mai incredibil grup de prieteni. Mă ajută atât de mult. Nu-mi vine să cred cât de norocoasă sunt. Dacă am un merit, este acela de a mă înconjura de oameni minunaţi.”

Am impresia că sentimentul e reciproc, că şi ei se simt inspiraţi de Alina. Sunt sigur, de asemenea, că prietenii ei creativi – împreună cu experienţa acumulată la New York – sunt cheia succesului ei.

E opt seara şi suntem în Green Hours, un club de jazz ca un submarin, într-un subsol de pe Calea Victoriei. Elena, colega basarabeancă de azi dimineaţă, mă vede şi mă invită să stau cu ea aproape de scenă. Ne aşezăm şi aşteptăm să înceapă show-ul Alinei, Declar pe propria răspundere.

Spectacolul durează o oră. Muzica de fundal e minimalistă – percuţie live cu diverse instrumente pentru copii (un abac, o riglă, un pian de jucărie). Principalul obiect din recuzită e un retroproiector, pe care Alina schimbă folii cu fotografii şi pagini din jurnalul ei. În seara asta nu funcţionează, dar Alina îşi joacă spectacolul fără probleme. Scenariul e o mostră de concizie şi îi reflectă capacitatea de a se împăca cu trecutul turbulent într-o manieră directă şi amuzantă.

One man/woman show-urile sunt de cele mai multe ori interpretate de oameni la vârsta mijlocie – un critic s-ar putea chiar întreba cum îndrăzneşte cineva atât de tânăr să-şi interpreteze astfel viaţa. Dar Alinei i s-au întâmplat multe în cei 23 de ani de existenţă.

Deşi spectacolul e amuzant, povestea e despre sărăcie şi tragedie. Tatăl ei a murit când era adolescentă, iar mama a fost trimisă la închisoare din ceea ce pare a fi o eroare judiciară. Alina a ajuns într-un centru de plasament din Bucureşti, soartă pe care mulţi ar considera-o o tragedie dar pe care ea a transformat-o în avantaj: a obţinut o bursă completă de la stat pentru facultate şi – ironie pe care ţine s-o sublinieze – locuia acolo când a plecat să studieze teatru în New York. Totul este povestit într-un mod concis, spiritual, nesentimental şi autentic, fără patos. E genial. Ea e genială.

După spectacol, încheiat cu aplauze sălbatice, o aşteaptă nişte prieteni şi colegii din trupa ei de teatru, Tanga Project. Îmi spusese mai devreme că vrea să se vadă cu ei „şi dup-aia s-ar putea să am o întâlnire. Dragostea e importantă pentru mine”. Toţi vor să vorbească cu ea. Şi eu, dar nu mai am energie.

Rupert Wolfe Murray e scoţian, locuiește în București și e editor și project manager la productive.ro.

Trei ani mai târziu

Actualizare din DoR #18 (iarnă 2014-2015)

După un master la Royal Academy of Dramatic Art în Londra, Alina s‐a trezit fără permis de muncă. Făcea ospătărie la negru când a fost anunțată că fusese aleasă „Best Romanian Student in UK”. („Nu mă ajuta cu nimic, dar mă bucuram că o fată, fată romă, câștiga titlul ăsta.”) În 2013, a produs, scris și jucat în Londra Home, o piesă cu cinci personaje care investighează cuvântul și sentimentul de acasă, și a continuat să joace I declare at my own risk, solo‐performance‐ul ei despre cum a crescut în România. În 2014 a jucat în Turfed, un spectacol despre tineri fără adăpost cotat cu patru stele de The Guardian. Momentan locuiește în UK, dar i‐ar plăcea să facă în România o piesă despre sclavia romilor.