Alte imagini, aceeași lume

Fotografia lor te prinde și te ține într-un spațiu deopotrivă familiar și de nepătruns. Sunt nouă cu totul, tineri, înșirați cu instrumentele muzicale pe un fundal nici pe departe la fel de îngrijit ca vestimentația lor. Ai impresia că știi cum sună, ți-ai dori să-i poți asculta. Chiar pe tobă, fotograful a zgâriat un titlu și o dată, unul din reperele pe care le lăsa, câteodată pe negativele lui: „Muzica. Jaz. Slobozia 1943”. Dedesubt, a scris „Foto Axinte”.

Ca ei, sunt mii: înrolați purtându-și războiul pe haine, femei cu mâinile la spate, care privesc poate timid, poate căutat spre aparat, oameni sprijiniți de gardul unei case care nu știi dacă e a lor, copii în ii, la serbarea de final de an, copii desculți lângă adulți încălțați, oameni strânși lângă sicrie și oameni strânși lângă nou-născuți, o familie venită cu vițelul la studio – cu toții, fotografiați, înainte de 1950, de Costică Acsinte, cel mai cunoscut fotograf din Bărăgan.

Costică (care se semna ba Axinte, ba Acsinte) a avut atelier pe Matei Basarab, care e și acum bulevardul principal al orașului Slobozia. În 1984-1985, după moartea sa, Muzeul Județean Ialomița a obținut, prin donație, de la familie, negativele lui Acsinte – plăcuțe din sticlă și planfilm. Un angajat de atunci al muzeului spune că le-au găsit depozitate într-un soi de magazie, expuse umezelii și prafului. Le-au curățat, au inventariat o parte și, în lipsa unor experți care să se ocupe de ele, le-au pus la păstrare în cutii de lemn, împachetate în material izolant. De-a lungul anilor, muzeul, care se mândrește cu exponate din perioada preistorică sau dacică, dar și cu piese de etnografie sau din Primul Război Mondial, a folosit câteva din fotografiile lui Costică în expoziții despre oraș, dar nu a avut niciodată resursele să transforme cele câteva mii de negative, din obiecte ținute în cutii, în amintiri.

Muzeul Județean Ialomița are 20 de angajați și două secții teritoriale vizitabile, baza de cercetare Orașul de Floci, construită pe ruinele târgului medieval omonim, unde s-a născut Mihai Viteazul, și așezământul de artă și cultură religioasă Maia-Catargi, unde e îngropat Barbu Catargiu.

Asta până când Cezar Popescu – un fotograf de 38 de ani din oraș cu ceva curiozitate și timp liber la dispoziție, care a devenit curios în privința lui Acsinte prin 2007, după ce muzeul a scos o serie mică de fotografii ale lui transformate în vederi – s-a oferit voluntar să-i facă munca cunoscută.

Cele mai multe informații despre Acsinte sunt strânse în Foto Splendid Axinte, o biografie bilingvă editată de muzeu în 2009 și scrisă de George Stoian, ziarist și fost inspector școlar. Constantin Axinte s-a născut în 1897, în comuna Perieți, la o azvârlitură de băț de Slobozia, al doilea copil din cei șapte ai unei familii în care tatăl era plugar, iar mama era casnică. Urmându-și visul de a deveni pilot, a făcut școala de pilotaj de la Cotroceni, dar nu a primit brevetul. A zburat, totuși, în Primul Război Mondial, unde s-a înrolat ca voluntar și a lucrat, până în 1920, ca fotograf al armatei. (În 2007, Muzeul Județean a cumpărat de la urmașii lui, cu 4.500 de lei, un album personal al lui Acsinte cu fotografii inedite de pe front).

Potrivit celor aflate de Stoian, periețeanul învățase fotografie lucrând ca ucenic la un studio foto din București și, tot ajutându-se de aparatură împrumutată din Capitală, a reușit ca, după război, să-și pună încet, încet pe picioare cariera. Cea mai prolifică perioadă a sa a fost între 1930 și 1950 – toată lumea îl știa și venea să se fotografieze la Foto Splendid, micul lui studio cu laborator din buricul târgului. Acsinte nu fotografia numai acolo, ci își lua bicicleta și hălăduia prin satele din împrejurimi și prin Călărași. La începutul secolului XX, Slobozia era un orășel cu numai două străzi pietruite (a devenit reședință de județ abia în 1968).

Acsinte a ieșit la pensie în 1960 și, la scurt timp după, atelierul lui a fost demolat. Despre filmele lui foto de după pensionare nu se știe nimic. (Cu excepția fotografiei de pe crucea sa, nicio imagine de-a sa nu pare să fi supraviețuit.) Din Slobozia lui, complet transformată în vremea comunismului, a mai rămas o mână de clădiri, din care cea mai mare e Mănăstirea Slobozia. Casele din centrul vechi au devenit blocuri de patru sau opt etaje, agricultorilor și micilor întreprinzători li s-au luat alăturat muncitorii din combinatele chimice.

Dar plăcuțele de sticlă rămase în cutii, odată scoase la iveală de Cezar Popescu, au reînviat acea lume.

Cezar e un tip cu păr și barbă grizonante și zbârlite, care privește șugubăț din spatele ochelarilor și poartă tricou, blugi, teniși, chiar și la diferitele evenimente din București la care a fost invitat să vorbească despre colecție. În 2013, a aplicat la o finanțare din partea Consiliului Județean, dar nu a primit nici până în prezent un răspuns. Nevrând să mai aștepte, și-a cumpărat, cu 2.000 de euro, un scanner avansat, un laptop, un hard disk pe care să încapă tot ce scanează și programele necesare.

În noiembrie 2013, a început să ia la rând plăcuțele, să le curețe și să le scaneze. Câteva zeci pe zi, în funcție de timp și chef. Numărul lor se ridică, cel mai probabil la 5.000, iar cum pe o placă sunt, uneori, și două sau chiar trei fotografii, numărul imaginilor scanate va ajunge, poate, la 10.000. Tot citind pe forumuri și prin cărți, Cezar și-a creat propria lui tehnică de lucru.

De obicei, înșiră toate plăcuțele pe o masă, apoi le șterge pe toate pe spate cu un șervețel stropit cu soluție de geamuri. Cu o riglă mică, îndepărtează la nevoie, urmele de pământ sau mizerie de pe geam. Odată curățat spatele plăcuței, șterge cealaltă parte, cea acoperită de gelatină, cu o bucată de microfibră înmuiată în alcool izopropilic amestecat cu apă. Pentru ca rezultatul final să fie mai bun la scanare, folosește ulei siliconic cumpărat de la magazinele auto, ca să acopere microfisurile negativului. Scanarea este partea cea mai ușoară, urmată de ultime setări și de postarea fotografiilor pe colectiacosticaacsinte.eu și pe tot ce înseamnă rețele mari de socializare.

Deși fiu de fotograf – tatăl lui a lucrat la o cooperativă meșteșugărească din oraș – Cezar a învățat mai mult singur să fotografieze (tata nu a ținut niciodată să fie moștenit într-ale profesiei). Cu primul lui aparat, un Smena luat din banii de sorcovă pe la 10 ani, Cezar a făcut fix un film, după care, dezamăgit de dimensiunile mici ale pozelor developate de tatăl lui, a renunțat. După liceu s-a reapucat, cu un Fuji compact.

A făcut Dreptul și a lucrat câțiva ani ca jurist la Slobozia și Călărași, pentru RomSilva, dar a renunțat, spune, pentru că făcea naveta și, odată ajuns la serviciu, termina prea repede ce avea de făcut. „Chiar să stai de pomană nu e așa frumos, cel puțin eu m-am plictisit. Și am plecat fotograf pe vapor.” Cu banii din primul contract în Statele Unite și-a luat un DSLR. Acum, banii vin din câteva lucrări făcute anual la o firmă de tratamente termice pentru rafinării (unde a deprins meseria de tratamentist) și din administrarea site-urilor unor asociații. Când nu are de verificat sudura țevilor prin țară, Cezar poate lucra de acasă, ceea ce îi permite să se ocupe de fiica lui de opt ani în timp ce soția, avocat, e la serviciu, dar și să-și dezvolte în tihnă proiectele, prezentate pe site-ul Atelierele Albe. „Tocmai de-asta, pentru că am foarte mult timp liber m-am apucat și de drăcovenia cu Acsinte”, mi-a spus la sfârșitul iernii.

„Se pierd, măi, se pierd”, mai spune despre determinarea de a scana negativele. „Dacă nu le scanează cineva, se distrug. Plus că sunt poze mișto.”

Cezar știa la ce să se aștepte când a început să scaneze, dar nu se aștepta și la ce va stârni. Totul părea aliniat pentru o reacție de dincolo de România: site-ul pe care l-a creat e în engleză și are extensia .eu. Colecția a devenit prima din România pe Flickr The Commons, o arhivă pentru muzeele și instituțiile care au fotografii vechi, care nu mai sunt sub incidența drepturilor de autor. Odată încărcate pe site, fotografiile scanate în ziua respectivă ajung automat pe Facebook, Twitter, Tumblr și Google +. De pe Twitter, pe care Cezar nici nu-l folosea înainte de a scana colecția, a ajuns la el un jurnalist de la TIME.

Fascinația colectivă pentru imaginile din trecut e întreținută constant pe internet, unde contul de Twitter HistoryInPics e urmărit de 1,5 milioane de oameni, unde site-uri precum Retronaut sau Shorpy dau de mâncare tumblr-ului și boardurilor de Pinterest, unde descoperirea întâmplătoare a fotografiilor lui Vivian Maier, o dădacă cu ochi fotografic, a devenit un fenomen și e deja subiect pentru două documentare. Cine consumă imagine pe internet se întâlnește, automat, și cu un trecut care, oricât de îndepărtat geografic sau cultural, face să zbârnâie coarda mai-vreaului.

Acel articol publicat în TIME la începutul lui 2014 a fost suficient pentru ca vestea despre fotograful din „Ialomița county” să țâșnească în presa internațională. Presa locală din județ (câteva ziare și o televiziune) nu vuiau despre comoara din Muzeu, dar ea era deja în Daily Mail.

„Eu nici nu m-am gândit la chestia asta,” mi-a spus Cezar. „Eu aveam în cap să le pun pe net și atâta tot, să le scanez cât mai repede, să nu se belească. După aia nu știam exact ce vreau să fac. Nici acum nu știu exact ce vreau să fac.”

Deși a acceptat interviuri pe bandă, conștient că mediatizarea mărește publicul colecției, știe că atenția presei e ceva ce vine, pune un reflector și dispare, lăsând urme prea mici. „Te simți mișto când apari, că te sună ăia de la Times”, spune. „Dar a doua zi sau peste o săptămână nu știe nici dracu. Nu-i mare lucru. Mi se pare mult mai important să-mi văd de treabă și să termin cu ele odată. Ce mi-e mie cel mai mult frică e că o să-mi piară cheful. Eu am multe chefuri, sar de la una la alta.” O vreme a colecționat obiective foto cumpărate cu zecile de pe eBay, care acum zac pe balcon. Iar acum câțiva ani a învățat LaTeX, un limbaj de programare pentru făcut cărți, de care s-a folosit pasager, colaborând cu o editură din Slobozia. S-a plictisit de ambele.

Cezar ia, însă, în calcul ca la un moment dat să exploreze și arhiva de mii de fotografii care a auzit că se află la Muzeul Național al Agriculturii din oraș. De voluntari ar fi nevoie prin toate muzeele din România, unde mii de documente și fotografii așteaptă, în cutii, zile mai luminoase. Cezar dă mereu exemplu Ministerul de Cultură al Finlandei, care a înființat The National Digital Library, o instituție care se ocupă de digitalizarea tuturor materialelor din instituțiile culturale ale țării și, care, în zece ani, a digitalizat 16 milioane de obiecte.

Ioan Cernău, arheologul târgoviștean, 34 de ani, care are în grijă fondul din care face parte colecția Costică Acsinte de trei ani, își amintește că, atunci când a luat-o în primire, rămânea cu orele să se uite la plăcuțe. „Toată lumea era conștientă de valoarea arhivei”, spune el, „dar nu în așa măsură încât să înțeleagă ce impact ar putea avea. E ca și cum ai avea o carte foarte veche, scrisă în chineză. Știi că e foarte veche, nu știi exact ce scrie înăuntru și ți-e cam frică să umbli cu ea, că nu te pricepi. Așa era și cu plăcuțele astea. Nimeni nu avea curajul să zică: o preiau eu și mă ocup de ea. Plus că-ți trebuie un om care să facă tot timpul asta și la cât de puțini suntem noi, nu se poate.”

Din cei peste 4.000 de fani pe care colecția îi are pe Facebook, unii s-au oferit să-l ajute pe Cezar cu scanarea, alții au căutat pe acasă fotografii cu ștampila lui Acsinte pe spate și i le-au trimis la scanat. Alții au încercat să explice cumva, fiecare în felul lui, lumea criptată din fotografiile lui Acsinte.

Florin Roștariu, un fotograf de 35 de ani stabilit în Germania, care colorează fotografii vechi și le arată pe pagina de Facebook Colorostariu mânat de forța firească de atracție a culorii asupra ochiului uman, a muncit zile întregi la unele din fotografiile colecției. Lumea lui Acsinte îi amintește de filmele lui Kusturica, un tărâm unde balcanismul se îmbină cu latinitatea și care l-a inspirat să lucreze. I-a luat patru zile să finalizeze muzicienii de „jaz”, una din vedetele colecției și și-a petrecut mai bine de câteva ore bune căutând pe net acordeonul din fotografie pentru a-l putea colora cât mai fidel (în măsura în care se poate, încearcă să se documenteze înainte de a alege culorile).

Emil Boboescu, de 29 de ani, un istoric militar care tocmai a finalizat un doctorat despre uniformele din perioada comunistă și care, din 2007, se ocupă aproape exclusiv de studiul uniformelor, traduce veșmintele personajelor pentru pagina de Facebook a colecției. În epoleți, caschete și decorațiuni, Boboescu vede date, grade și răni de război, o minimă cheie către cine este în fotografii. Ba chiar i s-a alăturat și un amic, expert în armament. „Gândește-te că e un proiect total”, spune el despre demersul lui Cezar. „Iei un fotograf, aproape singurul al orașului, și îi digitalizezi toată colecția. Și îl mai faci și public domain.”

Dacă Boboescu oferă o cheie spre realitate, Cezar a venit cu o idee care să completeze și altfel proiectul: o rubrică de mici ficțiuni inspirate de fotografii. Prima a venit de la Denisa Niță, o studentă la jurnalism și fană a colecției, căreia Cezar i-a propus să scrie. Denisa, care a crescut fascinată de fotografiile vechi ale bunicului ei, a încercat să redea cât mai succint ce îi transmit unele imagini. Nu are pretenția că poate explica cum era viața oamenilor din fotografie, dar crede că astfel de texte sunt un mod de a privi mai atent oamenii din vremurile alea.

Efortul lui Cezar a ajuns, la începutul lui iunie, la 2.200 de fotografii care ocupă peste 130 de GB, și 16 milioane de vizualizări pe Flickr. Printr-un proiect de crowdfunding pentru conservarea arhivei, Cezar a strâns până acum cam 4.000 de euro.

Fotograful Alex Gâlmeanu, fondatorul Muzeului de Fotografie, o arhivă online de fotografii vechi din România, crede că meritul principal al lucrărilor lui Costică Acsinte nu e cel artistic (sau tehnic), ci mai degrabă cel documentar. La vremea lor, fotografiile astea surprindeau banalul vieții unor oameni, fără să li se gândească alt scop decât acela al imprimării unui moment din timp. „Banalitățile alea”, spune Gâlmeanu „devin foarte importante pentru simplul fapt că trece timpul. Dacă o iei pe linie umană, de fapt nu e o fascinație la adresa fotografiei, ci este o fascinație la adresa trecutului.”

Există în colecție negative la care timpul și condițiile de păstrare a lucrat atât de agresiv asupra gelatinei încât unele segmente ale imaginii par arse, explodate, rupte, roase, uneori mâncând cu totul fețele personajelor. Lui Cezar i-a plăcut efectul timpului, așa că le-a scanat și pe ele. Într-un mod ciudat, sunt unele dintre cele mai frumoase imagini din colecție.

Ca mai toate fotografiile vintage care circulă pe internet, fotografiile lui Costică Acsinte sunt portretul zgâriat de care suntem și nu suntem legați, lumea pe care o ducem mai departe fără să o înțelegem neapărat. Arată cât de departe am ajuns, fără să se fi schimbat, în esență, mare lucru. În bucla mare a vieții și a repetiției, oamenii din fotografii nu sunt cu nimic mai străini decât vecinul pe care nu-l cunoști. Privite îndelung, fotografiile nu mai sunt despre acei oameni, ci despre viața care a fost și cea care e acum, amândouă la fel de pasabile și de expuse uitării, amândouă cu șansa infimă de a fi descoperite cândva, undeva, și aduse, cu tot cu micile lor ciudățenii, la lumina unor ochi care să le dea din nou sens.